Zi: 10 aprilie 2007

Cele mai multe ispite vin în inima împărţită între mai multe gânduri, între mai multe opţiuni. Demonii grijii deşarte îţi spun întotdeauna că nu ai ce trebuie, că nu ai îndeajuns de mult încât să trăieşti bine. Grija insinuată de demoni, una falsă bineînţeles, exclude din mintea noastră purtarea de grija a lui Dumnezeu faţă de noi. Grija deşartă este cea care ne închide orizontul în propria noastră viaţă, care ne face să vedem viaţa ca un drum închis, baricadat.

Grija aceasta demonică pentru ziua de mâine, pentru cum arăţi, pentru cum te văd ceilalţi, pentru cum eşti văzut în societate ( rata ta de piaţă) şterge ca o radieră răbdarea din noi, ne face continuu agitaţi. Pentru că nu mai gândim viaţa noastră în perimetrul la cât putem să facem, ci la cât trebuie să facem.

A putea sau a încerca este înlocuit de acest trebuie mârşav şi demonic, care exclude posibilităţile reale ale omului şi din cauza căruia devenim nişte stresaţi, veşnic în lipsă de timp şi veşnic nemulţumiţi de noi. Trebuie să slăbesc câteva kilograme ca să arăt bine, trebuie să fiu plăcut de şefa mea, trebuie să îmi plătesc taxele şi pentru acest lucru fac şi pe dracu în patru, trebuie să impresionez, chiar dacă nu sunt capabil etc., sunt gândurile care se nasc din grija de a fi cum trebuie şi nu de a fi tu însuţi.

Răbdarea în faţa grijii deşarte se manifestă ca neluare în seamă a şoaptelor care îţi cer mai mult de la tine, în detrimentul vieţii, sănătăţii, a sufletului tău. Răbdarea cere ca tu să faci cât poţi să faci, nu cât vrei să faci în detrimentul a tot ce înseamnă moderaţie în viaţa ta.

Grija deşartă, dacă a pus stăpânire pe noi, ne face iubitori de aspectul exterior al persoanei noastre, avizi de bani, de proeminenţă în societate. Dar cum grija nu are nicio consistenţă ci ea urmăreşte numai să ne epuizeze şi să ne canalizeze prost energia, când te dezmeticeşti îţi dai seama că tot ce ai clădit în starea asta de agitaţie, de transă, nu te linişteşte nicidecum, nu te caracterizează.

Neacceptarea gândurilor care ne cer lucruri imposibile de la noi ne învaţă să răbdăm astfel de ispite. Cu gândurile slavei deşarte, ale grijii deşarte şi cu hulele nu se stă de vorbă la nivel mintal! E o pierdere de timp şi mai ales demonii vor încerca să vă demonstreze că ori nu sunteţi prea bine văzuţi ori aveţi nevoie să fiţi avansaţi ori sunteţi irecuperabili. Cel mai adesea întâlnesc oameni care sunt foarte aprig bântuiţi de hule, de monstruozităţi la nivel mintal, pe care demonii li le sădesc în minte şi le spun că le-au gândit ei. A crede acest lucru, că pe de o parte tu eşti om credincios şi vrei să te lepezi de rău, dar în acelşi timp gândeşti tot felul de rele înseamnă a cădea în umbra înşelării lor şi atacurile satanice se vor înmulţi.

Demonii ne manipulează şi atâta tot. Ei ne aduc frici, obsesii, mustrări false de conştiinţă, griji şi sentimente false şi apoi tot ei ne acuză de ele. A nu accepta toate acestea înseamnă a ieşi din jocul lor. Dacă accepţi intri în caruselul imaginilor, al sentimentelor şi ideilor false trăind o viaţă imaginară şi crezând că aceasta e viaţa reală.

De multe ori demonii încearcă să mă culpabilizeze cu lucruri mici, stresante, ca o greşeală la o rugăciune, o mică greşeală când scriu, un gând urât, şi din ele fac ţânţar-armăsar. Însă niciodată demonii nu ne aduc mustrări de conştiinţă autentice pentru păcatele noastre mari şi reale. Mustrările reale de conştiinţă nu vin din senin şi nu pleacă din senin ci ele sunt luminări ale harului.

Insinuările demonice în mintea şi în inima noastră sunt recognoscibile după gradul de neorânduială interioară pe care ni-l crează. Niciodată pocăinţa autentică nu este însoţită de tulburare interioară ci de lămurire interioară. Niciodată lacrimile de pocăinţă nu ne trezesc patima desfrânării sau a dorinţei de a ne îmbăta ci lacrimile de pocăinţă ne aduc curăţire a minţii şi alinare a inimii noastre. Întotdeauna hulele apar din senin şi în momente de mare acalmie sufletească şi ele sunt exprimări ale invidiei demonilor pe pocăinţa şi îndreptarea noastră.

Pentru a ne agonisi o răbdare autentică trebuie să pornim de jos, de la lucruri mărunte şi să nu avem ideea că vom ajunge la sfârşitul răbdării. Răbdarea autentică întotdeauna se va socoti o mare nerăbdare. Cel care rabdă zăduhul zilei, ispitele, insultele oamenilor, nedreptăţile altora cu mulţumire învaţă pe fiecare zi că nu are răbdare, că încă nu are răbdare. Răbdarea creşte în noi pe măsura dragostei şi a blândeţii din fiinţa noastră. Ca să rabzi pe unul care te insultă mereu pe gratis trebuie să vezi că nu Duhul Sfânt îl îndeamnă să facă asta ci o voinţă rea, pizmaşă.

Ca să rabzi îţi trebuie adevărată cunoaştere de sine, a neputinţelor proprii şi prin prisma acestei cunoaşteri să porţi neputinţele altora. Răbdarea nu e pur şi simplu un act de voinţă cum cred mulţi, ci un act de smerenie, de înţelegere, de luminare dumnezeiască. Nu poţi să rabzi dacă nu vezi folosul răbdării, cât har vine în tine. Nu poţi să rabzi de prost sau degeaba, ci rabzi pentru că te umpli de har prin mustrarea şi insulta nedreaptă şi prin rugăciunea tainică pentru cel ce luptă împotriva ta.

Grija deşartă şi înălţarea de sine merg în tandem. Cel care e grăbit să facă mai mult decât poate să facă, atunci când este elogiat pe nedrept, se bucură de acest lucru şi cosideră elogiul un adevăr. Însă elogiul adus lui e un mare neadevăr, pentru că el a fost elogiat pentru un fapt inexistent. Înălţarea de sine presupune o privire fals superioară a altora pe motive stabilite de tine însuţi în mod discreţionar. Adică, se merge pe principiul hazliu: dacă eu sunt mai frumos decât colegii mei de serviciu, înseamnă că sunt mai frumos decât întreaga lume. Raportarea noastră la ştachete realizabile creează în noi înălţarea de sine, superbia.

Dacă vrei să îţi ştii nivelul trebuie să te compari cu somităţile din specializarea ta şi nu cu portarii. Adevărata evidenţă de sine o avem când ne observăm minusurile şi nu când ne supraevaluăm plusurile. Oamenii ne pot lăuda, ei ne pot vedea maeştri, desăvârşiţi, redutabili, însă noi, care ştim câte lipsuri avem, nu putem să fim de acord interior cu această imagine laudativă, elogiatoare.

Şi tocmai de aici, din recunoaşterea clară a ceea ce suntem în faţa propriei noastre conştiinţe vine adevărata înălţare în faţa lui Dumnezeu. Cel care îşi vede păcatele e cel mai frumos om în faţa lui Dumnezeu pentru că el se lasă învăţat de Dumnezeu ce să facă. Când credem că nu avem nevoie de luminarea lui Dumnezeu şi în cel mai mic lucru al vieţii noastre ne lipsim de mari luminări, pe care El ni le-ar fi putut oferi cu multă dragoste.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.