Atonalitate ( un fel de linii drepte când ele sunt strâmbe)

Cădea lumina pe cosorogul şepcii ei.
-Cum cădea lumina?
-Cădea.
-Cădea şi doar atât?!
De ce cădea?
-Nu ştiu de ce cădea…Ştiu că s-a auzit o muzică în faţa mea,
un fel de gol şi de suspansuri şi de-nu-ştiu-altceva….
-Te rog nu mă mai întreba!

Ce enervant e ca să scrii despre o-ntrebare,
care nu mai vine,
care te doare,
care nu te caută la domiciliu, nu are e-mail şi nici stilou…
-Mi se pare că aud un ecou.

„Nu mă enervează”, îi zic eu,
chiar dacă este ecou
şi are mâneca de tricou
şi are nasul cât un ou…
-Un ecou?!
-Nu, un bou…

-Un ecou este ca un bou
şi are un tricou
şi stă în metrou?!
Nu, un tricou e ca un tricou
şi mi se pare că văd un ecou
dar parcă e ou…

Şi încep din nou: cădea o rază de soare pe nasul tău
şi erai frumoasă,
foarte tânără
şi mi se pare că şi acum te văd,
tot la fel de tânără, ca un ecou,
mâncând un ou…
-Ce romantism deşucheat! În tricou, mânca un ou…

-Da mânca un ou,
şi o rază de soare nu cădea pe nasul tău.
Pe nasul tău cade numai enervare…

-Nu mă miră nicio mirare.
-Păi nu te miră, că nu eşti sensibil,
câteodată, de atâta nesimţire eşti incredibil,
tu nu vezi nicio rază de soare,
nicio poezie, nicio încântare,
eşti tare de cap ca o maşină
care sare la trambulină…

-Ca o trambulină?!
-Da, ca o maşină,
care sare la trambulină,
pentru că nu are benzină…

-Mai năucit de cap,
uite mă doare pancreasul
şi mi se sparge de emoţii şi nasul…
-Şi ce are pancreasul cu nasul,
când pe mine mă interesează
cât e ceasul?!

-Şi cam cât vrei să fie ceasul?
-Spre seară…
-Atunci e seară.
-Da, dar eu vream ca să mergem la gară,
să vedem cum trec trenurile în gară,
cum arată o gară în seară,
cum se scârţâie roţile ca o moară…

-Aha…într-o înserare în seară,
pasul tău de domnişoară,
stă o rază pe o nară,
pasul tău de domnişoară,
ai în ochi numai o seară,
pasul tău de domnişoară,
ochii tăi sunt ca o gară,
pasul tău de domnişoară,
cine ştie,
pasul tău de domnişoară,
ce te doară,
pasul tău de domnişoară,
tot cuvintele să doară,
pasul tău de domnişoară…

-Şi când se mai termină…
pasul tău de domnişoară?…
-Într-o înserare-amară,
între două trenuri, gară,
plopii fără soţ e afară,
şi leoaică e afară,
ca o tânără,
afară,
o leoaică e afară,
ca o tânără vioară…

-Nu, e ca o tânără…iubirea
-Vezi, că este tot iubirea
şi-ai intrat în jocul meu,
ca un pas de domnişoară,
enervarea să te doară,
ca o tânără iubirea,
ca un pas de domnişoară,
ca o rază de lumină ce-i cădea pe cosorogul şepcii.

Pr. Dorin.
PS: Dedicat unui cuplu de îndrăgostiţi care nu mai ştiau ce să-şi spună pentru că îşi spuseseră totul.