Cel mai mult mă enervează omul care nu ştie unde se termină gluma şi începe lucrul serios şi unde se termină seriosul şi începe foarte seriosul. Cred că a nu simţi ridicolul unei situaţii şi a nu percepe mişcările interioare din ceilalţi cu care discuţi, care te văd, arată că nu ai nicio fineţe sufletească, nu ai ochi format pentru a ieşi în societate.

Ca să ştii să răspunzi trebuie să ai simţul replicii. Cel care îşi învaţă sau îşi regizează un răspuns nu are prezenţă de spirit, nu are supleţe duhovnicească. Întotdeauna răspunsul, replica se face atunci, între cuvântul care nu s-a termint încă şi care te vizează şi ochii care îţi stau înainte şi te aşteaptă să zici ceva. Mi-a fost dat să văd extrem de rar oameni care ştiu să răspundă frumos unor atacuri mizere şi am văzut cel mai adesea replici arogante, deplasate sau bădărane.

Cei care ştiu să răspundă ştiu forţa cuvintelor, o ţin în frâu, o au în palmă. Cel mai adesea văd însă replici puerile, de-a dreptul comice, enervarea fiind lăsată să arunce afară tot ceea ce eşti tu cu adevărat.

Mizeria enervării e teribil de urâtă. În înţelepciunea Părinţilor, cei care ştiu să dea replici sunt ori cei cu inimă curată dar care răspund cu înţelepciune dreasă cu sare ori cei care au suferit şi au ajuns la simţul perversităţii de a răspunde frumos când au sentimente urâte şi invers, de a răspunde urât când au sentimente frumoase şi vor să şi le ascundă.

Nu ştiu cum se face dar eu am parte numai de observaţii penibile în cele mai multe dintre situaţiile în care cineva vrea să îmi dea o lecţie, adică replica. Şi pentru că sunt preot, vehemenţa la adresa mea e dublă pentru ca să îmi arate, cu lux de amănunte cum stă treaba. Numai că eu mă comport foarte calm la replici penibile şi asta enervează triplu. Riscul meseriei de a fi replicat în public!

Mă uit în ochii agresorului verbal şi dacă văd că ar prinde un cuvânt de ţinere de minte îl spun, dacă nu, îl gratulez doar cu un zâmbet. Şi zâmbetul doare…Am observat de multe ori acest lucru. Când un domn în vârstă mi-a replicat că nu am aruncat gunoiul unde dorea el, ci l-am lăsat unde am vrut eu, l-am privit fix, fără insolenţă dar cu multă sobrietate, şi când mai m-am întâlnit cu omul în cauză avea un sentiment de teamă. Probabil nimeni nu îi răspunsese la sudalmele lui paşnic. Probabil se aştepta să ne luăm la drăcuituri reciproc şi la harţă.

Replica este o marcă personală, care trebuie să vină din înţelepciune şi nu din parşivenie, din inimă înţeleaptă şi nu din aroganţă.

Îmi aduc aminte de puţinii oameni din viaţa mea pe care i-am văzut replicând genial şi am în minte faţa lor din acel moment. Replica era însoţită de un cumul enorm de personalitate. Faţa lor era în acel moment o fotografie extrem de explicită despre interiorul lor.

Cred că acest lucru contează cel mai mult: să ştii să rămâi prin personalitatea gesturilor, a vorbelor şi a actelor tale publice sau intime.

Did you like this? Share it: