Din punct de vedere istoric, praznicul Izvorului tămăduirii îşi are începutul în minunile petrecute în timpul împăratului bizantin Leon cel Mare ( cf. Penticostar, Ed. IBMBOR, ed. 1999, p. 49), când un izvor minunat, dintr-o pădure adâncă de lângă Constantinopol, aduce vindecări prin harul şi puterea Prea Curatei Stăpâne. Pentru detalii despre acest loc şi despre Biserica ridicată deasupra acestei izvor a se vedea predica părintelui Dan Sandu.

Însă praznicul de astăzi, cu timpul, a suferit transformări foarte importante, în aşa fel încât sărbătoarea aceasta, închinată minunilor acestui izvor sau rememorării acestor minuni ale Prea Curatei Stăpâne a devenit o sărbătoare închinată în mod expres persoanei Prea Curatei Stăpâne, zi în care o numim pe Aceasta: Izvorul tămăduirilor noastre.

Sfeştania mică, sfinţirea mică a apei are partea de început a slujbei o Utrenie în mic, cu un canon care reiterează esenţa imnografică a acestei zile liturgice. Până la Apostol şi Evanghelie avem de fapt o rugăciune ferventă către Prea Curata Stăpână, către Izvorul minunilor şi al vindecărilor noastre, ca Prea Sfinţia Sa să se roage pentru noi. Sfinţirea cea mică a apei are o amprentă triadologică marcantă în rugăciunea sfinţirii ( cf. Molitfelnic, Ed. IBMBOR, ed. 2002, p. 195-198), ea fiind adresată Fiului lui Dumnezeu, de la Care cerem să trimită harul Prea Sfântului Duh, ca să sfinţească apa. Prea Curata Stăpână şi o multitudine de Sfinţi sunt rugaţi de către noi, ca să ne fie mijlocitori ai sfinţirii şi ai bunăstării noastre duhovniceşti şi trupeşti prin consumarea şi stropirea cu apa aceasta sfinţită.

Izvorul tămăduirii, praznicul acesta mariologic, întotdeauna în Vinerea Luminată nu ne scoate însă din fiorul hristologic al acestor zile, pentru că, la fel ca în slujba sfinţirii mici a apei, Maica Domnului ne centrează privirea spre Hristos, spre Fiul Ei, ca Una care este „luminat şi sfânt locaş al Stăpânului” ( Pentricostar, ed. cit., p. 46). În întreaga slujbă de astăzi am auzit din plin că harul mântuirii, că harul vindecării ne vine prin Maica lui Dumnezeu şi că Ea este pentru noi un izvor pururea viu de dragoste şi de ajutor.

Redăm numai un fragment din Icosul sărbătorii de astăzi (Pentricostar, ed. cit., p. 48):

Bucură-te, Izvorule al bucuriei celei neîncetate;
Bucură-te, şuvoi al frumuseţii celei negrăite!
Bucură-te, izgonitoare a tuturor bolilor;
Bucură-te, nimicitoare a feluritelor patimi!
Bucură-te, râul prea limpede, care tămăduieşti pe cei credincioşi;
Bucură-te, apă prea plăcută celor bolnavi de tot felul!

Pentru noi cei de acum, care suntem departe de izvorul fizic şi istoric din Istambulul de astăzi, ne spune praznicul în subsidiar, că nu trebuie să ne întristăm că nu ajungem la el, pentru că Izvorul mântuirii noastre, Stăpâna lumii e cu noi, e aici şi prin sfinţirea mică a apei face aceleaşi minuni ca şi atunci, ca şi acolo.

Praznicul de astăzi a ridicat aşadar momentul istoric la o întâlnire curentă cu Maica lui Dumnezeu arătând că izvorul nu era minunat de la sine ci numai pentru că Prea Curata Stăpână lucra minuni prin intermediul acelei ape. Praznicul a transformat recurenţa la istorie în recurenţa la veşnicie, pentru că oriunde există rugăciune şi credinţă în Maica lui Dumnezeu se produc vindecări şi minuni preaslăvite.

Şi pentru că cineva, ieri, m-a întrebat aici pe blog, de ce plâng Sfintele Icoane, spunem acum pentru toţi: pentru că nu mai ştim să plângem şi să ne rugăm cum trebuie. Dacă am simţi în rugăciunea către Maica lui Dumnezeu harul iubirii Sale de Mamă şi de Stăpână a vieţii noastre am simţi cât de urât şi de desfigurant e păcatul şi atunci am înţelege că Sfinţii nu pot suporta, nu pot coabita cu păcatul. Dacă Sfintele Icoane plâng e pentru că mârşăviile noastre şi orbirea noastră a atins cote inadmisibile.

Însă praznicul de astăzi e unul al bucuriei, ca întreaga această Săptămână, unde Sfinţii Imnografi ne arată că Patimile Domnului au legătură interioară cu Învierea Sa şi cu Înălţarea Sa la ceruri, cât şi cu pogorârea Sfântului Duh. Este ziua în care ne sfinţim prin harul Prea Curatei, prin rugăciunile Sale. Pentru noi personal această zi a fost întotdeauna o zi a mângâierii, a dulceţii duhovniceşti, a liniştii, a candorii. Nu avem oare nevoie de candoare?

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: