Avem un nou Sfânt român canonizat: Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin ( 14 aprilie)

A tratat deja subiectul blogul Arhiepiscopiei Clujului, unde găsim toate datele necesare în afară de Sfânta Icoană.
Creştin ortodox. ro a dat o notă despre evenimentul de astăzi şi viaţa Sfântului pe scurt.
Găsim un articol în Jurnalul Naţional despre eveniment şi altul în Evenimentul zilei.

Pr. Dorin.

Duminica încredinţării ( prima după Paşti)

Sf. Apostol Toma nu este Apostolul necredinţei, ci al încredinţării. El a vrut să se încredinţeze,( pentru mântuirea noastră, cum spune apolisul zilei) dacă Hristos cel înviat, dacă Cel care Se arată că este înviat e Învăţătorul său Care fusese răstignit pe cruce,Care murise şi fusese îngropat.

El a vrut certificare şi bine a vrut! Pentru că nu poţi să iubeşti pe cineva foarte mult şi altul să vină să îi ia locul. El a vrut să vadă dacă Hristos înviat este indentic cu Cel răstignit. Şi numai dacă este identic cu Acela atunci este Domnul şi Dumnezeul Său.

Mărturia Sfântului Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” de la In. 20, 28 este identică în esenţă cu cea a Sfântului Petru de la Mt. 16, 16: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Apostolul Toma nu era necredincios. Îndoiala sa era legitimă, pentru că era îndoiala iubirii. Dacă nu mai vezi bine şi îţi vine acasă băiatul tău, care a plecat în Spania de 10 ani şi îţi spune că este el, vrei să te asiguri: îl priveşti de aproape, îl ei la întrebări dacă nu mai vezi bine.

Tot aşa şi Toma: el dorea pe Învăţătorul său, numai pe El şi nu un impostor! Adică Toma nu era credul. Nu credea orice. Însă atunci când pune mâna în semnele Domnului, în rănile Sale şi simte în ele slava trupului Său înviat, atunci Îl mărturiseşte drept Dumnezeu şi om.

Şi cântările acestei zile vorbesc de încredinţarea care ne-a venit nouă prin Toma. Hristos înviat vine din slava Sa la Ucenicii Săi, după 8 zile şi nu intră pe uşă. El stă în mijlocul lor şi le reîncredinţează învierea Lui. Tocmai de aceea şi noi reactualizăm Naşterea, Patimile, Învierea, Înălţarea, Pogorârea, toate praznicele pentru ca să nu ieşim din această receptare directă a iconomiei mântuirii.

Pentru aprofundarea subiectului puteţi apela la cuvintele nemuritoare ale Dumnezeiescului Ioan Gură de Aur.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

A patra rugăciune a canonului împărtăşirii ( partea I)

Autorul rugăciunii: Sfântul Simeon Metafrastul. Începutul rugăciunii e o punere a lui în faţa judecăţii lui Hristos încă de acum; o stare în faţa Judecătorului avant le temps. Scaunul de judecată al Domnului, judecata Sa e văzută de Sfântul Simeon ca înfricoşătoare şi nefăţarnică. Ea va cutremura pe tot omul şi va fi o judecată care nu caută la faţa omului, care nu făţărniceşte dreptatea, ci cel care va fi vrednic de mila Sa, adică de Împărăţia Sa, o va primi.

Sfântul Simeon se transpune în faţa Dreptului Judecător: „precum voi sta înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului tău scaun de judecată…” (Cf. Liturghier, Ed. IBMBOR, ed. 2000, p. 324). El va fi întrebat şi va răspunde în faţa Dreptului Judecător. Pregătirea pentru împărtăşire este o punere în faţa judecăţii Lui. E un motiv de judecare de sine, pentru a nu fi judecaţi de Dreptul Judecător.

Sfântul Simeon se vede în faţa Lui ca un osândit la Iad. Pregătirea lui pentru împărtăşire e o conştientizare şi o mărturisire în faţa tuturor a netrebniciei personale. Simeon vine la Domnul „mai înainte de a sosi ziua osândirii mele”, ca un condamnat la Iad, cu conştiinţa acută a netrebniciei proprii. El nu se simte vrednic de Domnul şi nici de mântuire.

În faţa Sfântului Altar, a Sfintei Mese, el, ca preot, stă înaintea Domnului şi a împreună-slujitorilor cu el, a Sfinţilor Îngeri şi conştiinţa lui, mărturia conştiinţei lui e defectuoasă, e rea. Mărturia cugetului îi spune să se mărturisească explicit, deplin, adânc şi să spună faptele lui cele rele şi fărădelegile personale, să le spună pe faţă, să le vădească că sunt rele.

Nu e de ajuns numai mărturisirea păcatelor aşadar, ci conştientizarea răului pe care ni l-a provocat în noi. Trebuie vădirea păcatelor.

Păcate şi smerenie. Când spune aici Simeon: „smerenia mea” credem că se referă la puţinătatea firii omeneşti. Vezi, Doamne, smerenia mea, puţinătatea firii mele, neputinţa mea de a Te înţelege şi de a Te iubi şi îmi iartă toate păcatele mele. Simeon pune înainte neputinţa lui, conştiinţa nevredniciei lui pentru a primi mila lui Dumnezeu. Mila se câştigă nu prin infatuare ci prin recunoaştere de sine. Mila ca iertare de păcate.

Mila lui Dumnezeu, simţirea milei lui Dumnezeu înseamnă conştientizarea interioară a curăţirii noastre de păcate. Mila pusă în contrabalans cu păcatul, cu păcatele. Păcatele, spune Simeon, s-au înmulţit în mine mai mult decât perii capului, decât părul pe care îl am în cap. Nu mai mă pot suporta cu atâta păcate! Sunt plin de păcate. Adeseori, pentru a se vorbi despre foarte mult se compară acel lucru cu nisipul mării sau cu stelele cerului. Sunt prea multe păcatele mele, Doamne!

Simeon pune în faţă păcatele sale, osândirea de sine, vădirea de sine. Şi începe să se întrebe pe sine despre păcate. O interogare de sine în faţa Dreptului Judecător. O întrebare acută, totală, în faţa Lui, unde nu poţi să fugi, nici să scapi basma curată. În faţa lui Dumnezeu nu ai unde să te ascunzi. El se vădeşte de tot păcatul, de toată răutatea, de toată închipuirea păcătoasă.

Păcatul evident, faptic, cu vedere liberă în afară, care a fost văzut de alţii ( Căci ce rău n-am săvârşit? Ce păcat n-am făcut?) şi păcatul interior, adesea nesesizat de alţii ( Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu?) Păcatele în trup, în minte şi în inimă. Păcatul care a atins fiecare cută a fiinţei noastre. El vădeşte întregul păcat, spunând: ” Că iată şi cu faptele am făcut desfrânare şi preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, hulă, vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecelui, mâncare fără măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de avuţie, cămătărie, iubire de mine însumi, iubire de mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de ruşine, învidie, grăire de rău, fărădelege” ( Cf. Idem, p. 325).

Începe cu păcatul care se face în noi (cf. I Cor. 6, 18-19), cu desfrânarea şi preadesfrânarea care alungă pe Sfântul Duh din fiinţa noastră. Simeon vădeşte mai întâi moliciunea, pofta desfrânată care a lăsat să intre în el. Chiar dacă Simeon nu a fost desfrânat sau preadesfrânat în mod fizic, în sensul de a se culca cu femei, el se acuză, se vădeşte că a avut în sine, la nivel intim, mintal, închipuiri desfrânate şi preacurvare.

În faţa Dreptului Judecătr el nu se cruţă, nu se ascunde. Simeon vine şi spune că a gândit şi a făcut cele rele. După primele două păcate vin alte două şi anume păcatele oamenilor cu potenţe intelectuale mai ales: mândria şi trufia. Am fost mândru şi trufaş; am uitat că sunt simplu om şi m-am închipuit mai mult. M-am crezut mai mult, Dumnezeul meu! Mi-am cerut un loc pe care nu îl merit, pe care nu îl pot primi de la Tine decât ca milă.

Hula şi vorbirea deşartă au legături directe. Numai dacă ai tendinţa de a ironiza credinţa şi pe cei ce cred faci tot felul de comicării pe baza ei. Adică vii la televizor, te îmbraci în preot, şi CNA-ul se face că nimeni nu discriminează Biserica. Hula, ca înjurătură şi drăcuitură a lui Dumnezeu, a Celor Sfinte, ca denigrare a credinţei şi a vieţii sfinte este în sine o vorbire fără sens, fără rost, e o deşertăciune, un lucru care nu îţi aduce niciun beneficiu. Tu crezi că faci divertisment când colo te sinucizi duhovniceşte.

Înfierbântarea la râs, beţia, lăcomia la mâncare merg mână în mână. Dacă ai de toate, dacă ai burta plină şi vinul curge în pahare, de ce să nu dai muzica la maxim şi să nu te îmbeţi ca porcul? De ce să nu treci peste orice cuviinţă şi decenţă? Simeon îşi impută orice îl mustră conştiinţa. Dacă toţi am face ca el, dacă am fi sinceri în faţa lui Dumnezeu ne-am împărtăşi cu vrednicie, cu conştienţă, conştientizând cine suntem.

Răutatea ca nesuportare a binelui celuilalt. Răutatea ca violenţă, ca bădărănie, ca gratuitate. Răutatea ca distrugere, ca nimicire a vieţii. Pizma şi răutatea fac casă bună. Nu poţi să urăşti în sens păcătos decât ceea ce invidiezi. Invidiezi pentru că nu vrei să munceşti sau te crezi în stare de lucruri pe care nu le poţi faci nicidecum. Invidia e o luare la întecere cu himerele.

Cămătăria şi hrăpirea şi ele sunt alăturate. Hrăpire înseamnă luare cu forţa a unui lucru care nu îţi aparţine, când proprietarul său e de faţă. Via lui Nabot, pentru cei care ştiu episodul biblic. Hrăpirea e o mare nedreptate. Iubirea de sine duce la slava de sine, la adularea sinelui, a ceea ce eşti tu. Văd adesea oameni care îşi iubesc prostia şi păcatul ca şi cum şi-ar iubi comoara lor cea mai aleasă. Agonisirea de ruşine e cumpărarea unor lucruri despre care ştii că sunt perverse, pe care le cunoşti ca lucruri care te-ar face de ruşine în public.

Grăirea de rău e tot ce înseamnă fabulaţie pe seama cuiva, făcută din răutate şi invidie. Într-un cuvânt, orice păcat este pentru Simeon fărădelege, ieşire din normalitatea omului credincios. Şi el îşi asumă orice păcat şi cu această conştiinţă vine în faţa Dreptului Judecător.

Pr. Dr. Picioruş Dorin Octavian.

Autenticitate: da sau nu? (Despre romanul psihologic românesc)

În perioada interbelică, romanul românesc a avut pretenţia de a egala standardele de modernitate ale romanului european, modelele cele mai „râvnite” de scriitorii noştri fiind cele al romanului introspectiv-psihologic de tip proustian şi al celui existenţialist, gide-ian mai ales. Modelul lui Proust a fost ales, în mod programatic şi declarativ, de Camil Petrescu, deşi nu a fost urmat cu fidelitate, în timp ce Mircea Eliade prefera cealălalt tipar romanesc.

Critica literară a aplaudat noile tehnici romaneşti ca fiind revoluţionare, ca stimulatoare pentru evoluţia romanului şi a literaturii noastre într-o direcţie care, se zice, favorizează analiza psihologică şi descoperirea adâncimilor umane, într-o măsură cu mult mai mare decât o putea face romanul clasic, romanul doric, cum îl numeşte Nicolae Manolescu, în care autorul este „omniscient”, în care, altfel spus, autorul se recunoaşte ca autor şi nu se inventează ca personaj, pentru a lăsa impresia falsă de „neştiutor”.

În romanele lui Camil Petrescu, perspectiva nu mai aparţine scriitorului „omniscient”, obiectiv, de tip clasic, ci unui singur personaj, care este naratorul însuşi (cazul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”), sau, în mod alternativ, mai multor personaje (cazul romanului „Patul lui Procust”). Însă, personal, mie nu mi se pare că această strategie prin ea însăşi aduce un plus substanţial de adâncire a perspectivei psihologice, ci numai în măsura în care autorul este capabil să recurgă la un asemenea proces de autoscopie şi de scanare a psihologiei umane. Strategiile literare, de orice fel ar fi ele, sunt un divertisment decorativ în peisajul literar, dar nu un element hotărâtor în ceea ce priveşte adâncimea şi autenticitatea cugetării.

Analiza psihologică şi introspecţia sunt promovate cu succes în ambele romane ale lui Camil Petrescu. Prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, a resorturilor subiective, surprinderea vieţii lăuntrice în roman şi prezentarea ei prin filtrul cugetării şi al sensibilităţii personale, nu agonisesc romanului de tip „subiectiv” mai multă luciditate şi analiză psihologică decât o făcea romanul realist (deşi s-a bătut şi se bate foarte multă monedă pe acest lucru şi pe importanţa revoluţionării tehnicilor narative). Nu mi se pare deloc că putem să găsim mai multă analiză psihologică şi descoperire a profunzimilor umane în romanele lui Camil Petrescu decât în cele ale lui Slavici sau Liviu Rebreanu.

Fiecare dintre aceşti scriitori au pus în lumină anumite laturi ale personalităţii şi ale umanităţii, ale sufletului omenesc, a cărui adâncime este inepuizabilă într-un roman sau altul, fără ca tehnica narativă la care s-a recurs să fie decisivă în ce priveşte revelarea psihologiei umane. Mai mult, considerăm că sondarea lăuntricităţii umane este cu mult mai profundă în romanele de tip „clasic”, precum „Pădurea spânzuraţilor” a lui Rebreanu sau cu atât mai mult, romanele lui Dostoievski, decât în cele cu pretenţii de onestitate introspectivă ale lui Proust sau Gide. Tehnica romanescă iniţiată de scriitorii francezi încearcă doar o „înşelare a ochiului” cititorului prin tendinţa psihologizantă excesiv de explicită, prin mărturisirea intenţiilor literare în însuşi textul romanului, ceea ce face şi Camil Petrescu.

În „Patul lui Procust”, spre exemplu, veridicitatea şi autenticitatea experienţelor relatate se vrea a fi de netăgăduit prin intenţia autorului de a ne oferi o perspectivă polifonică asupra realităţii, prin oglindirea realităţii în ochii mai multor personaje. Însă aceste personaje sunt selectate din categoria celor „capabile” de luciditate şi de introspecţie (ca şi când nu toţi oamenii ar avea raţionalitate), pe de-o parte, iar pe de altă parte, toate aceste personaje „superioare” (şi aici mă refer la ambele romane), lasă să se observe cu claritate, unei lecturi atente, o identitate de gândire în liniile esenţiale, care nu ascunde altceva decât cugetarea autorului însuşi, frământările şi concepţiile sale literare, sociale, morale, artistice, amoroase şi chiar vestimentare sau culinare. Ceea ce mă face să cred că regizarea autenticităţii şi ascunderea autorului în spatele personajelor pe care vrea să le lase să evolueze „libere” în roman, este eşuată şi autorul este chiar mai necredibil decât scriitorul „omniscient” al romanului realist.

Drd. Gianina Picioruş

Părintele Daniel Corogeanu cere Părintelui Patriarh Teoctist o nouă revedere a cazului Tanacu

Scrisoarea din 25 martie anul curent a părintelui Daniel ni se pare corectă şi normală. Acuzele au fost nefondate, s-au luat decizii în primă şi se încearcă o discreditare a celor 5 şi a monahismului românesc în ciuda tuturor probelor veridice.

O revedere a cazului Tanacu de către Sfântul Sinod ni se pare şi nouă soluţia bisericească autentică, singura care poate privi părinteşte şi duhovniceşte lucrurile.

Pr. Dorin

Aceasta e viaţa din pântecele tău…mamă?

samuelarmas.jpg

Găsiţi un articol tulburător pe blogul lui Bogdan Stanciu despre viaţa intrauterină şi despre cum se protejează viaţa pe care o ai în pântece.
Dacă copilul pe care îl ai în pântece este o altă persoană care face parte din din tine şi e rodul dragostei tale, cine îţi dă dreptul să votezi împotriva dreptului său la viaţă?

Pr. Dorin.