Autorul rugăciunii: Sfântul Simeon Metafrastul. Începutul rugăciunii e o punere a lui în faţa judecăţii lui Hristos încă de acum; o stare în faţa Judecătorului avant le temps. Scaunul de judecată al Domnului, judecata Sa e văzută de Sfântul Simeon ca înfricoşătoare şi nefăţarnică. Ea va cutremura pe tot omul şi va fi o judecată care nu caută la faţa omului, care nu făţărniceşte dreptatea, ci cel care va fi vrednic de mila Sa, adică de Împărăţia Sa, o va primi.

Sfântul Simeon se transpune în faţa Dreptului Judecător: „precum voi sta înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului tău scaun de judecată…” (Cf. Liturghier, Ed. IBMBOR, ed. 2000, p. 324). El va fi întrebat şi va răspunde în faţa Dreptului Judecător. Pregătirea pentru împărtăşire este o punere în faţa judecăţii Lui. E un motiv de judecare de sine, pentru a nu fi judecaţi de Dreptul Judecător.

Sfântul Simeon se vede în faţa Lui ca un osândit la Iad. Pregătirea lui pentru împărtăşire e o conştientizare şi o mărturisire în faţa tuturor a netrebniciei personale. Simeon vine la Domnul „mai înainte de a sosi ziua osândirii mele”, ca un condamnat la Iad, cu conştiinţa acută a netrebniciei proprii. El nu se simte vrednic de Domnul şi nici de mântuire.

În faţa Sfântului Altar, a Sfintei Mese, el, ca preot, stă înaintea Domnului şi a împreună-slujitorilor cu el, a Sfinţilor Îngeri şi conştiinţa lui, mărturia conştiinţei lui e defectuoasă, e rea. Mărturia cugetului îi spune să se mărturisească explicit, deplin, adânc şi să spună faptele lui cele rele şi fărădelegile personale, să le spună pe faţă, să le vădească că sunt rele.

Nu e de ajuns numai mărturisirea păcatelor aşadar, ci conştientizarea răului pe care ni l-a provocat în noi. Trebuie vădirea păcatelor.

Păcate şi smerenie. Când spune aici Simeon: „smerenia mea” credem că se referă la puţinătatea firii omeneşti. Vezi, Doamne, smerenia mea, puţinătatea firii mele, neputinţa mea de a Te înţelege şi de a Te iubi şi îmi iartă toate păcatele mele. Simeon pune înainte neputinţa lui, conştiinţa nevredniciei lui pentru a primi mila lui Dumnezeu. Mila se câştigă nu prin infatuare ci prin recunoaştere de sine. Mila ca iertare de păcate.

Mila lui Dumnezeu, simţirea milei lui Dumnezeu înseamnă conştientizarea interioară a curăţirii noastre de păcate. Mila pusă în contrabalans cu păcatul, cu păcatele. Păcatele, spune Simeon, s-au înmulţit în mine mai mult decât perii capului, decât părul pe care îl am în cap. Nu mai mă pot suporta cu atâta păcate! Sunt plin de păcate. Adeseori, pentru a se vorbi despre foarte mult se compară acel lucru cu nisipul mării sau cu stelele cerului. Sunt prea multe păcatele mele, Doamne!

Simeon pune în faţă păcatele sale, osândirea de sine, vădirea de sine. Şi începe să se întrebe pe sine despre păcate. O interogare de sine în faţa Dreptului Judecător. O întrebare acută, totală, în faţa Lui, unde nu poţi să fugi, nici să scapi basma curată. În faţa lui Dumnezeu nu ai unde să te ascunzi. El se vădeşte de tot păcatul, de toată răutatea, de toată închipuirea păcătoasă.

Păcatul evident, faptic, cu vedere liberă în afară, care a fost văzut de alţii ( Căci ce rău n-am săvârşit? Ce păcat n-am făcut?) şi păcatul interior, adesea nesesizat de alţii ( Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu?) Păcatele în trup, în minte şi în inimă. Păcatul care a atins fiecare cută a fiinţei noastre. El vădeşte întregul păcat, spunând: ” Că iată şi cu faptele am făcut desfrânare şi preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, hulă, vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecelui, mâncare fără măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de avuţie, cămătărie, iubire de mine însumi, iubire de mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de ruşine, învidie, grăire de rău, fărădelege” ( Cf. Idem, p. 325).

Începe cu păcatul care se face în noi (cf. I Cor. 6, 18-19), cu desfrânarea şi preadesfrânarea care alungă pe Sfântul Duh din fiinţa noastră. Simeon vădeşte mai întâi moliciunea, pofta desfrânată care a lăsat să intre în el. Chiar dacă Simeon nu a fost desfrânat sau preadesfrânat în mod fizic, în sensul de a se culca cu femei, el se acuză, se vădeşte că a avut în sine, la nivel intim, mintal, închipuiri desfrânate şi preacurvare.

În faţa Dreptului Judecătr el nu se cruţă, nu se ascunde. Simeon vine şi spune că a gândit şi a făcut cele rele. După primele două păcate vin alte două şi anume păcatele oamenilor cu potenţe intelectuale mai ales: mândria şi trufia. Am fost mândru şi trufaş; am uitat că sunt simplu om şi m-am închipuit mai mult. M-am crezut mai mult, Dumnezeul meu! Mi-am cerut un loc pe care nu îl merit, pe care nu îl pot primi de la Tine decât ca milă.

Hula şi vorbirea deşartă au legături directe. Numai dacă ai tendinţa de a ironiza credinţa şi pe cei ce cred faci tot felul de comicării pe baza ei. Adică vii la televizor, te îmbraci în preot, şi CNA-ul se face că nimeni nu discriminează Biserica. Hula, ca înjurătură şi drăcuitură a lui Dumnezeu, a Celor Sfinte, ca denigrare a credinţei şi a vieţii sfinte este în sine o vorbire fără sens, fără rost, e o deşertăciune, un lucru care nu îţi aduce niciun beneficiu. Tu crezi că faci divertisment când colo te sinucizi duhovniceşte.

Înfierbântarea la râs, beţia, lăcomia la mâncare merg mână în mână. Dacă ai de toate, dacă ai burta plină şi vinul curge în pahare, de ce să nu dai muzica la maxim şi să nu te îmbeţi ca porcul? De ce să nu treci peste orice cuviinţă şi decenţă? Simeon îşi impută orice îl mustră conştiinţa. Dacă toţi am face ca el, dacă am fi sinceri în faţa lui Dumnezeu ne-am împărtăşi cu vrednicie, cu conştienţă, conştientizând cine suntem.

Răutatea ca nesuportare a binelui celuilalt. Răutatea ca violenţă, ca bădărănie, ca gratuitate. Răutatea ca distrugere, ca nimicire a vieţii. Pizma şi răutatea fac casă bună. Nu poţi să urăşti în sens păcătos decât ceea ce invidiezi. Invidiezi pentru că nu vrei să munceşti sau te crezi în stare de lucruri pe care nu le poţi faci nicidecum. Invidia e o luare la întecere cu himerele.

Cămătăria şi hrăpirea şi ele sunt alăturate. Hrăpire înseamnă luare cu forţa a unui lucru care nu îţi aparţine, când proprietarul său e de faţă. Via lui Nabot, pentru cei care ştiu episodul biblic. Hrăpirea e o mare nedreptate. Iubirea de sine duce la slava de sine, la adularea sinelui, a ceea ce eşti tu. Văd adesea oameni care îşi iubesc prostia şi păcatul ca şi cum şi-ar iubi comoara lor cea mai aleasă. Agonisirea de ruşine e cumpărarea unor lucruri despre care ştii că sunt perverse, pe care le cunoşti ca lucruri care te-ar face de ruşine în public.

Grăirea de rău e tot ce înseamnă fabulaţie pe seama cuiva, făcută din răutate şi invidie. Într-un cuvânt, orice păcat este pentru Simeon fărădelege, ieşire din normalitatea omului credincios. Şi el îşi asumă orice păcat şi cu această conştiinţă vine în faţa Dreptului Judecător.

Pr. Dr. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: