Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Autenticitate: da sau nu? (Despre romanul psihologic românesc)

În perioada interbelică, romanul românesc a avut pretenţia de a egala standardele de modernitate ale romanului european, modelele cele mai „râvnite” de scriitorii noştri fiind cele al romanului introspectiv-psihologic de tip proustian şi al celui existenţialist, gide-ian mai ales. Modelul lui Proust a fost ales, în mod programatic şi declarativ, de Camil Petrescu, deşi nu a fost urmat cu fidelitate, în timp ce Mircea Eliade prefera cealălalt tipar romanesc.

Critica literară a aplaudat noile tehnici romaneşti ca fiind revoluţionare, ca stimulatoare pentru evoluţia romanului şi a literaturii noastre într-o direcţie care, se zice, favorizează analiza psihologică şi descoperirea adâncimilor umane, într-o măsură cu mult mai mare decât o putea face romanul clasic, romanul doric, cum îl numeşte Nicolae Manolescu, în care autorul este „omniscient”, în care, altfel spus, autorul se recunoaşte ca autor şi nu se inventează ca personaj, pentru a lăsa impresia falsă de „neştiutor”.

În romanele lui Camil Petrescu, perspectiva nu mai aparţine scriitorului „omniscient”, obiectiv, de tip clasic, ci unui singur personaj, care este naratorul însuşi (cazul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”), sau, în mod alternativ, mai multor personaje (cazul romanului „Patul lui Procust”). Însă, personal, mie nu mi se pare că această strategie prin ea însăşi aduce un plus substanţial de adâncire a perspectivei psihologice, ci numai în măsura în care autorul este capabil să recurgă la un asemenea proces de autoscopie şi de scanare a psihologiei umane. Strategiile literare, de orice fel ar fi ele, sunt un divertisment decorativ în peisajul literar, dar nu un element hotărâtor în ceea ce priveşte adâncimea şi autenticitatea cugetării.

Analiza psihologică şi introspecţia sunt promovate cu succes în ambele romane ale lui Camil Petrescu. Prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, a resorturilor subiective, surprinderea vieţii lăuntrice în roman şi prezentarea ei prin filtrul cugetării şi al sensibilităţii personale, nu agonisesc romanului de tip „subiectiv” mai multă luciditate şi analiză psihologică decât o făcea romanul realist (deşi s-a bătut şi se bate foarte multă monedă pe acest lucru şi pe importanţa revoluţionării tehnicilor narative). Nu mi se pare deloc că putem să găsim mai multă analiză psihologică şi descoperire a profunzimilor umane în romanele lui Camil Petrescu decât în cele ale lui Slavici sau Liviu Rebreanu.

Fiecare dintre aceşti scriitori au pus în lumină anumite laturi ale personalităţii şi ale umanităţii, ale sufletului omenesc, a cărui adâncime este inepuizabilă într-un roman sau altul, fără ca tehnica narativă la care s-a recurs să fie decisivă în ce priveşte revelarea psihologiei umane. Mai mult, considerăm că sondarea lăuntricităţii umane este cu mult mai profundă în romanele de tip „clasic”, precum „Pădurea spânzuraţilor” a lui Rebreanu sau cu atât mai mult, romanele lui Dostoievski, decât în cele cu pretenţii de onestitate introspectivă ale lui Proust sau Gide. Tehnica romanescă iniţiată de scriitorii francezi încearcă doar o „înşelare a ochiului” cititorului prin tendinţa psihologizantă excesiv de explicită, prin mărturisirea intenţiilor literare în însuşi textul romanului, ceea ce face şi Camil Petrescu.

În „Patul lui Procust”, spre exemplu, veridicitatea şi autenticitatea experienţelor relatate se vrea a fi de netăgăduit prin intenţia autorului de a ne oferi o perspectivă polifonică asupra realităţii, prin oglindirea realităţii în ochii mai multor personaje. Însă aceste personaje sunt selectate din categoria celor „capabile” de luciditate şi de introspecţie (ca şi când nu toţi oamenii ar avea raţionalitate), pe de-o parte, iar pe de altă parte, toate aceste personaje „superioare” (şi aici mă refer la ambele romane), lasă să se observe cu claritate, unei lecturi atente, o identitate de gândire în liniile esenţiale, care nu ascunde altceva decât cugetarea autorului însuşi, frământările şi concepţiile sale literare, sociale, morale, artistice, amoroase şi chiar vestimentare sau culinare. Ceea ce mă face să cred că regizarea autenticităţii şi ascunderea autorului în spatele personajelor pe care vrea să le lase să evolueze „libere” în roman, este eşuată şi autorul este chiar mai necredibil decât scriitorul „omniscient” al romanului realist.

Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Părintele Daniel Corogeanu cere Părintelui Patriarh Teoctist o nouă revedere a cazului Tanacu

Next

A patra rugăciune a canonului împărtăşirii ( partea I)

4 Comments

  1. Ramîn adeptul lui Călinescu, dar e o încercare aproape reuşită.

  2. Iuliana

    Doamne ajuta!

    Foarte „ridicatoare de intrebari” aceste articole ale dumneavoastra.
    As vrea sa intreb ceva, pentru ca opinia mea in privinta asta este atit de diferita de linia „oficiala”, incit mi se pare ca sunt nebuna de-a dreptul. Personajul Ion este, cum a spus critica, „un erou frust si voluntar”, adica un personaj pozitiv, care-si pune toata viata si toate resursele in atingerea unui scop perfect valid, sau este o bruta, asa cum l-a declarat Arghezi, desi din cu totul alte motive? Mie mi se pare ca acest Ion este un monument al iadului – „tabloul clinic” sugereaza rautate din frageda pruncie(iar replicile Herdelenilor, din final, nu fac decit sa intareasca aceasta banuiala – invatatorul spune ca Ion „voia sa ajunga cineva prin invatatura”).

    In personajul Ion se gasesc esentializate, si de aceea cu atit mai acerbe, toate patimile – gasim desfrinare, iubire de argint(camuflata sub dragostea de pamint, care nu are in acest caz nimic in comun cu dragostea de tara, si nici macar cu vreun respect oarecare pentru glia care ne hraneste), ura si dispretuirea crunte fata de aproapele, lipsa oricarei milostiviri, ura fata de Dumnezeu(pe care Il injura personajul fara retineri), lipsa oricarui respect pentru parinti, pe care-i injura ca la usa cortului si pe care-i si bate sau ii da satanei din cind in cind, lacomia pentru bunuri pamintesti, crima, castigul adunat cu singe, slobozenia cumplita a gurii si a atitudinii(Ion se comporta cu celelalte personaje numai si numai pe potriva folosului pe care-l urmareste de la ele, acestea devenindu-i iara si iara, pe rind, prieteni si dusmani) etc. Nici personajul Ana nu este o victima(asa cum prosteste au incercat sa demonstreze aceiasi critici, pe care nu-i mai numesc, fiindca ii stiti – daca Ion este un erou pozitiv, a cui victima este Ana?).

    Ana este practic tipul fetei complexate de uritenia ei si care incearca sa obtina suprematia asupra rivalelor culcindu-se cu „al mai prim” flacau din sat. Ea nu reuseste sa-si depaseasca mental uritenia, sinucigindu-se atunci cind complicatiile datorate deciziilor ei dezastruoase ii fac imposibila orice accedere la reparatia dorita. Mie nu mi se pare aceasta o victima. Victima trebuie sa fie perfect inocenta. Cineva care isi cauzeaza propria cadere, cu o inconstienta crasa si crezind ca astfel va dobindi cine stie ce cinstire, nu se numeste victima, se numeste cel mult un nefericit, ca sa dau un eufemism. Personajul Florica, fiind pur si simplu ceea ce in limbajul suburban actual se cheama „parasuta”, este si ea destul de odioasa, corespunzind zicalei „pe dinafara pom inflorit, iar inauntru lac imputit”. Iar despre Titu Herdelea, ce sa mai spunem? O idee care, la o halca de slanina in ajunul Craciunului, i s-a parut cu totul nevinovata ajunge, trecuta prin „filtrul” lui Ion, sa se transforme intr-o grozavie; pus in fata urmarilor propriei sale inconstiente, Titu Herdelea, cu o lasitate(sau poate cu aceeasi inconstienta) iesita din comun, isi neaga orice responsabilitate; imi pare ca e exact tipul prostului care face glume proaste cu lucruri de maxima gravitate, sugerind „mici” viclenii de intelectual rasat, care se gaseste sa dea sfaturi la „tarani”, aproape intrecindu-i, cu acest prilej, la capitolul „rautate”.

    Am sentimentul clar ca Rebreanu a dorit sa redea o societate aberanta, roasa de multiple rele duhovnicesti, dar ca, fiind mai mult sau mai putin „luat pe sus” de pupaturile in fund ale marilor critici(in frunte cu Vianu, care, Dumnezeu sa-l ierte!, pare deosebit de dornic sa capete o asemenea legitimare artistica/literara a miseliei), tace milc si se preface ca asta a fost si intentia lui – sa creeze un personaj pozitiv plin de vitalitate. Daca admitem ca Rebreanu s-a inspirat din realitate(daca avea cit de putin parerea ca populatia satelor ardelene continea gramada de asemenea elemente), atunci e de speriat. Inseamna ca nu e deloc noua coruptia morala pe care o puneam in circa modernismului(cu ale sale isterii legate de emancipare).

    Iertati poliloghia incurcata – atit am vrut eu sa intreb: daca mie mi se par foarte corupte caracterele acestor personaje(cele pe care le-am dat exemplu sunt doar o particica din alaiul de monstri morali pe care-i intilnim in opera presupusa realista a lui Rebreanu), se cheama ca sunt nebuna, sau nu?

    Doamne ajuta!

  3. Aveţi mare dreptate în tot ce aţi spus doamnă Iuliana iar motivul pentru care soţia mea scrie aceste articole iermineutice asupra literaturii române, din punctul de vedere al vieţii duhovniceşti ortodoxe e tocmai acesta: de a restaura înţelegerea romanelor şi a creaţiei poetice româneşti, corupte, în mare parte, de critica literară.

    Vă mulţumim pentru mesaj!
    Preotul Dorin.

  4. Octav

    Tot in legatura cu romanul Ion.
    Chiar din prima pagina, Rebreanu rupe total legatura cu Dumenzeu spunand : „La marginea satului te întâmpina din stânga o cruce strâmba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de flori vestede agatata de picioare. Sufla o adiere usoara si Hristos îsi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mâncat de carii si înnegrit de vremuri.”

    Toti asa-zisi critici sustin ca in acest paragraf Rebreanu arata degradarea omenirii, lucru pe care il sustin intr-o oarecare masura. Dar de la incercarea de a arata degradarea oamenilor pana la a compara trupul Mantuitorului Hristos cu o tinichea ruginita, mi se pare un pas extrem de mare. Drept urmare consider ca exprimarea lui Rebreanu este una blasfemica(„cruce strâmba”, „Hristos îsi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita”) si eretica („un Hristos”). E posibil ca eu sa fiu exagerat, dar nu mi se pare normal sa il ridicam pe Rebreanu in slavi si sa zicem despre romanul Ion ca este unul de referinta.

    Ceea ce mi se pare si mai grav este ca acest roman se studiaza si la scoala, unde nu se precizeza deloc despre latura aceasta antiortodoxa din roman.

    Dumnezeu sa ma ierte daca am gresit si l-am acuzat pe Rebreanu degeaba!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén