Un articol succint în Libertatea de astăzi, semnat de Sorin Golea şi Paul Badea.
O trecere în revistă a Sfintelor Moaşte şi odoare din catedrala ortodoxă de la Galaţi în format pdf. O prezentare extraordinară.
Sfintele Moaşte ale Fericitului Ilie Mărturisitorul.
Un site dedicat în întregime Sf. Parascheva de la Iaşi.
O listă de Sfinte Icoane făcătoare de minuni.
Pr. Dorin.
Păcatele au întinat simţurile/simţirile şi mădularele noastre, continuă Simeon, şi le-au făcut netrebnice. Netrebnicia noastră constă în aceea că ne-am făcut „cu totul sălaş diavolului” ( Liturghier, Ed. IBMBOR, ed. 2000, p. 325). Ne-am făcut o peşteră de tâlhari, a tâlharilor spirituali care sunt demonii. Conştiinţa netrebniciei personale e vie la Sfântul Simeon Metafrastul şi aşa trebuie să fie şi la noi, cei care ne împărtăşim.
Însă conştiinţa păcătoşeniei proprii, conştientizarea păcatelor nu trebuie să devină deznădejde. În greaca veche cuvântul care exprimă deznădejdea este o sintagmă şi s-ar traduce: „în afara minţii, a judecăţii” drepte. Cel care cade în deznădejde trece peste raţiune, devine ilogic. A vedea cine eşti e un lucru normal, dar a crede că nu mai e nimic de făcut, că trebuie să te spânzuri, să te omori, asta e ilogic, pentru că întotdeauna există o scăpare.
Vederea păcatelor, această conştientizare a Iadului din noi este pentru a pune început pocăinţei continue, a ne situa mereu în pocăinţă şi nu pentru a da bir cu fugiţii. Deznădejdea şi sinuciderea este o ieşire din răbdare şi din smerenie; o scurtătură lungă, care nu ne aduce decât un chin şi mai mare, pe cel veşnic. A te sinucide e ca şi când ai sări din puţ în ocean ca să scapi de înec.
Dacă te vezi bine în fiinţa ta, atunci spui Domnului: „ştiu, Doamne, că fărădelegile mele au covârşit capul meu, dar mulţimea îndurărilor Tale este neasemănată, şi mila bunătăţilor Tale cea fără de răutate este nespusă şi nu este niciun păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni” ( Ibidem). Vederea păcatelor, adevărata vedere a păcatelor nu e despărţită niciodată de nădejde, de încredere în mila şi în iertarea lui Dumnezeu. Adevărata vedere a păcatelor duce la pocăinţă, la iertare şi la bucurie, niciodată la depresie, la nebunie şi la sinucidere!
Deşi păcatele ne-au covârşit prin puterea, prin avântul pe care l-au luat în noi, deşi ne-au zdrobit, totuşi, puţinătatea noastră şi păcatele noastre cele multe, covârşitor de multe, nu biruie iubirea lui Dumnezeu. Îndurările cele infinite ale lui Dumnezeu, mila Lui plină de bunătate, de înţelegere, de condescendeţă biruie tot păcatul din noi dacă vede în noi, declanşat, focul pocăinţei.
Păcatul care ne biruie este biruit de iubirea lui Dumnezeu care e atotputernică, care biruie totul. Iubirea lui Dumnezeu care biruie orice minte. Iubirea lui Dumnezeu care face din vrăjitori, din curve şi beţivi, din tâlhari la drumul mare şi din răzvrătiţi notorii mieluşei blânzi, monumente de sfinţenie şi de candoare. Iubirea lui Dumnezeu care nu e uragan ci e vânt subţire, care nu fărâmă feştila, nu te strânge de gât ca să crezi ci vine la tine lin, ca cea mai frumoasă şi pătrunzătoare candoare şi te biruie prin nevinovăţia şi smerenia ei.
Nu dictatorii conduc lumea, ci armele lor şi poziţia în care sunt îi fac pe oameni să se supună! Însă adevăraţii conducători ai lumii sunt cei care te fac să amuţeşti când îi vezi şi să vrei să mergi după ei, care te înving prin iubirea şi măreţia conştiinţei lor, prin bunătatea, prin largheţea de inimă, prin bunul simţ, prin măreţia unei inimii frumoase. Sfinţii conduc lumea şi ei o biruie! Pentru că rămâne în istorie ca un reper fundamental nu cel care devastează, ci cel care crează, care zideşte oameni.
Nu e niciun păcat, Dumnezeule, pe care Tu să nu poţi să îl ierţi, dacă omul se pătrunde de durere pentru el! Păcatul împotriva Sfântului Duh e păcatul de care nu te scuturi, de care nu te lepezi. Iertarea lui Dumnezeu e înspăimântătoare şi tot cel care a fost iertat mult poate da mărturie că aşa este.
Nu e niciun păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni. Pentru că iubirea Ta ţine lumea, pentru că lumea a fost creată prin iubirea Ta. Şi de aceea nimic nu poate să biruie iubirea lui Dumnezeu, pentru că fără ea întreaga existenţă s-ar întoarce în neexistenţă.
Din Simeon vorbeşte iubirea. El nu e un păcăros oarecare, ci unul care iubeşte nespus de mult pe Dumnezeu. Una e să spovedeşti un om Sfânt şi alta e să spovedeşti un om care nici nu ştie ce e păcatul, ce trebuie să îţi spună la spovedanie. Spovedania omului sporit, căderile lui sunt de alt ordin decât ale unuia neştiutor. El cade din îngăduinţa lui Dumnezu în păcat, ca să se smerească şi mai mult, din iubire pentru oameni, din neatenţie, din ispită satanică, din multa oboseală, din multa asceză. Nu poţi să te uiţi la păcatele unui om înduhovnicit ca la ale unuia care învaţă acum abecedarul pocăinţei.
De aceea conştiinţa păcatelor lui Simeon este veridică, e înaltă, e profundă, nu are nimic grosier. El se arată imediat păcătos, chiar dacă a păcătuit chiar şi o clipă cu gândul. O astfel de conştiinţă au oamenii sporiţi, Sfinţii şi nu unul care se spovedeşte o dată pe an. El vorbeşte despre o cunoaştere a păcatelor prin luminarea Sfântului Duh, de o vedere prin har a păcatelor proprii şi nu pe baza unei auto-analize psihologice.
Aici e mai mult decât introspecţie: este vedere duhovnicească. Şi tocmai pentru că e multă sfinţenie şi iubirea şi nădejdea lui sunt mari. Deşi se simte blocat, stăpânit de păcat, asuprit de rău, de patimi, el are o nădejde nebiruită în iubirea lui Dumnezeu şi o pocăinţă, după cum ştiţi, extrem de poetică, de frumoasă, pentru că pocăinţa lui e mărturisire şi slavoslovie.
„Preaminunate Împărate, fără de răutate Doamne, fă minunate milele Tale spre mine păcătosul”, se roagă Simeon. Împăratul Hristos e preaminunat, plin de măreţie şi de milă şi e fără de răutate. Milele lui Dumnezeu, aşa cum e în greacă, mile în sensul de multe fapte ale milei dumnezeieşti. Cei care nu cunosc şi nu au simţul limbilor vechi, ca ebraica, greaca, latina, slavona…nu cunosc pentru ce mile ale lui Dumnezeu şi pentru ce sori şi pentru ce milosârdie şi pentru ce slavoslovie / doxologie e vorba în limbajul nostru bisericesc. Limba română veche era plină de profunzime melodică, de dulceaţă a limbii. Numai în cărţile de cult a mai rămas această prospeţime a limbii cuvioase, smerite, a limbii dulci a românilor.
El, Sfântul Simeon, cere mila lui Dumnezeu şi o primeşte. Cere ca El să îi arate lui „puterea bunătăţii Tale…tăria milostivirii Tale celei îndurate”. Cei care cunoaşteţi limbajul eclesial romano-catolic, protestant sau neoprotestant puteţi să faceţi comparaţie între asemenea fraze pline de farmec, de realism şi de profunzime ale rugăciunilor ortodoxe şi imnologia acestora searbădă, secătuită din cauza aportului imens de neologisme în cult, de o seriozitate trucată, ţeapănă.
Aici vedem cum bunătatea e puternică, cum bunătatea lui Dumnezeu e puternică să vindece şi cum milostivirea şi îndurarea au tărie, putere, pentru că aduc în omul care se pocăieşte întărirea duhovnicească. Mila lui Dumnezeu e o primire la El. Primirea noastră de către Domnul e o întoarcere a noastră la El. Şi aici se dau exemplele evanghelice ale fiului pierdut şi înviat din moartea păcatului şi a rătăcirii, tâlharul cel bun de pe cruce, care intră primul în Rai şi desfrânata căreia i se iartă mult pentru că iubeşte mult mila lui Dumnezeu.
Convertirea, metanoia, pocăinţa, întoarcerea: toate aceste cuvinte vorbesc despre reorientarea ontologică şi existenţială a fiinţei noastre către mila lui Dumnezeu, către harul Său. Simeon cere primire a lui de către Domnul pentru că el se întoarce, el revine, revine ca un alt om. Şi pentru aceasta vrea să fie primit ca cel care a greşit peste măsură lui Dumnezeu, ca unul care „Ţi-am greşit şi cu cuvântul şi cu fapta şi cu pofta cea fără cale şi cu gândul cel întunecat”.
Pofta fără cale e pofta păcătoasă care nu duce la niciun lucru bun şi care e o luare pe mirişti. Când pofta, dorinţa noastră are cale, când e bună, atunci e îndreptată către Domnul şi ea e dor, e iubire, e recunoştinţă. Dar când pofta, puterea noastră de a dori devine lipită de desfrânare, de bani, de rău atunci e fără cale. Nu mai merge pe autostrada binelui ci ajunge în spaţiile păcatului.
Iar gândul întunecat e tot gândul care nu linişteşte pe om dacă îl pune în practică; e tot gândul păcătos care ne viciază existenţa.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
