Literatura excepţională se scrie de oameni excepţionali pătimaşi, de genii, pentru oameni care nu pot sau nu vor să aibă sentimente şi idei în forţă. Literatura se scrie de oameni abili, de implicaţi, pentru inabili şi neimplicaţi în tărâmul ideilor şi al mijloacelor de expresie.

Sfinţenia nu evocă şi nici nu doreşte puteri, supremaţie asupra oamenilor nerenăscuţi cum o fac geniile literare sau ştiinţifice. Dacă inventează cineva un computer acum care vorbeşte cu tine îl dă spre folosinţă tuturor oamenilor, indiferent dacă ei sunt arabi, americani sau români. Literatura şi tehnologia nu cer pentru receptarea lor sfinţenie şi nici asceză, ci un anume cuantum de iniţiere mintală în domeniu.

În schim cartea sfântă nu cere în primul rând specialişti în teologie ci oameni duhovniceşti care să o citească, oameni plini de sfinţenie. Specializarea teologică e aidoma criticii literare: dacă vrei să ştii mai mult apelezi la ele, dar dacă citeşti textele ajungi la mesajul autorului.

Numai că Sfinţii nu se propun, ci sunt propuşi de către Dumnezeu, sunt descoperiţi de către Dumnezeu altora pe când geniile fac lobby marcant pentru a se pune în valoare. Muzicianul şi poetul de excepţie trebuie să impresioneze cu orice chip, trebuie să fie în prim-plan pentru a fi evidenţiat.

Omul sfânt se retrage din faţa ochiului nespălat, a omului care miroase greu. Lui nu îi plac laudele, el caută pacea Duhului Sfânt, caută odihna. Şi ceea ce fărâmă odihna este tocmai pierderea timpului cu lucruri care strică râvna pentru bine.

Geniile moderne şi cele postmoderne cultivă la greu sexualitatea, scatologicul, subteranul, demoniacul, tabuul. Dali îşi lua ca model pentru Maica Domnului pe Gala, soţia lui. Baudelaire scria ode demoniace, Bayron cultiva ironia execrabilă, Picasso vedea numai desfigurarea umană…Incestuosul, grotescul, libidinosul se îmbină cu macabrul, lucifericul, cu pornografia oribilă.

Fraze întregi cu inepţii, cu imaginaţii bolnăvicioase, perverse, cu hule pestilenţiale, pentru ca să propună un om decrepit, bolnav, plin de turpitudine. Genialitatea e cea mai mare înşelare demonică posibilă. E un orgoliu teribil, o folosire a unor calităţi excepţionale date de Dumnezeu pentru a portretiza odiosul omenesc.

Genialitatea e orgoliu la puterea a patra. Sfinţenia este deparazitarea de acest orgoliu, de trufia minţii, a cărnii şi de lauda oamenilor. Dacă romanul sadic sau pornografic elogiază puterea de a face rău, cuvintele smerite ale Sfinţilor ne pun înainte bogăţia de bine dintr-o inimă care nu mai crede în miraje.

Vrăjirea lumii e o continuă şi altfel de falsă dezvrăjire. Idolii noştri nu se schimbă fundamental ci ei doar sunt refăcuţi pe din afară. Am dat doar cu câteva straturi de grund peste idolii veacurilor trecute. În esenţă stăm prostiţi în faţa aceluiaşi trup gol, visăm la aceiaşi bani, ne plac lucrurile aprent noi, nu vrem să fim manipulaţi dar ne ducem de nas singuri, negăm ceea ce suntem şi ne bucurăm la întâmplare.

Reticenţa lumii postmoderne la Sfinţi, privirea lor drept o curiozitate enervantă vine din aceea că ei ne amintesc, într-un mod copleşitor, de cine nu suntem noi. Ne enervează religiosul pentru că el indică o stabilitate pe care noi o refuzăm. Postmodernitatea are o stabilitate deasupra gropii. E normal că eu dacă vorbesc de pacea inimii, de frumuseţe şi tu, cititorul meu, nu ai aşa ceva, ţi se pare că te stresez.

Însă de ce te strez eu? Cum te pot stresa eu cu un adevăr al meu, dacă adevărul meu nu îşi găseşte în tine nicio echivalenţă? Însă credinţa şi oamenii credincioşi stresează rău de tot, mai ales Sfinţii stresează la culme, pentru că ei îţi transplantează mintea la adevărata faţă umană, la adevăratul tău statut iar tu eşti o paiaţă pe lâgă minunea care ar trebui să fii.

Sfinţii geniali ( un paradox real!) au îmbinat în ei o viaţă de curăţie uluitoare pe lângă o cunoaştere teologică şi culturală înspăimântătoare. Cineva, auzind că eu fac studii în Teologie, a vrut să mă ajute cu cărţi în studiile mele. Şi crezând că nu am anumite cărţi, ca Patericul românesc al părintelui Ioanichie Bălan spre exemplu, mi le-a adus şi mi le-a făcut cadou. L-am primit cu mulţumire şi l-am rugat să vină odată pe la mine, ca să îi arăt cum fac preoţii de astăzi studii în Teologie. Omul a acceptat cu mirare, pentru că nu îşi închipuia că noi, în afară de slujbele de la Biserică, mai facem şi altceva acasă. Şi pentru ca să ţină minte toată viaţa lecţia mea, i-am arătat cum arată o colecţie patristică şi una biblică de zeci de mii de pagini. După acest eveniment am avut surpriza ca acest om, cu care vorbeam lucruri foarte plăcute în domeniul teologic dar reduse ca greutate de înţelegere, care era un om credincios, să nu mai vrea să mă vadă vreodată.

M-am tot întrebat de ce l-am smintit aşa de mult cu cărţile Sfinţilor Părinţi şi cu variantele multiple ale Scripturii. Până când am înţeles că orgoliul lui n-a putut să mă ierte niciodată. De ce? Pentru că eu îl lăsam pe dumnealui să îmi povestească ce mai citea din Scriptură, ce mai înţelegea, îi insuflam ideea să scrie…şi atunci când a văzut ce citeam şi traduceam eu, a înţeles că eu îl priveam de sus, că îmi băteam joc lăsându-l să îmi spună lucruri banale pentru mine şi le ascultam ca şi când nu le-aş fi ştiut.

Dar eu nu l-am subapreciat, ci mă bucuram de sporirea lui. Însă el nu m-a iertat când s-a simţit foarte mic în faţa mea. El dorea să fie mare. De ce v-am spus aceste lucruri? Pentru a arăta că poziţia omului simplu, a credinciosului slab pregătit teologic în faţa Teologiei, a celui care crede că noi avem în casă doar o Scriptură şi pe aceea nu o citim niciodată, e ca poziţia muntelui cu valea. Sfinţii nu sunt plăcuţi pentru că omul vine cu ideea că Sfinţii nu îţi spun nimic. Numai ignorantul cel mai sagace nu înţelege că Sfinţii sunt cele mai veritabile şi mari surse de înţelegere, de viaţă şi de stabilitate din lumea asta.

Dar omul simplu nu înţelege prea mult nici ambiţia prea mare a geniilor. Să îţi tai urechea pentru pictură? Să aduci un cal mort ca să îl pictezi? Să stai nopţi întregi să scrii la un roman sau la o arie de operetă? E prea mult. Mai bine bem un fanta cu gust de Honolulu.

Sfinţenia e smerită pentru că nu vrea să moştenească lumea de acum, ci lumea ce va să vină. Genialitatea e trufaşă pentru că ea crede într-o posteritate cu lăudători cabotini. Şi dacă lăudătorii de peste două veacuri zic ceva despre tine, admiratorii tăi sunt în stare să le dea foc la casă.

Înşelarea demonică îşi are sursa în încrederea în tine, în adularea ta. Am intrat mai alaltăieri într-un site privat de rockeri şi acolo Satana şi răul erau lăudaţi la greu. Care mai de care dorea să moară veşnic în Iad, să ardă, dorea să omoare, să vandalizeze. Era un site american, un site în care dacă nu aveai cap de mort ca efigie aveai moartea cu o coasă, un vampir cu ochii scoşi, o babă vrăjitoare cu negi pe nas sau o Albă ca zăpada violată de un demon. Şi ei doreau cu tot dinadinsul o nemurire în negru, una luciferică.

Cum altfel caracterizaţi toate încercările artistice postmoderne, decât nişte încercări disperate de a sta în Iad pentru veşnicie? Şi asta deliberat. Creăm răul nu pentru că ne place şi se vinde ci pentru că vrem să îl perpetuăm deşi vomităm adesea din cauza lui şi luăm calmante la greu, din cauza multor depresii şi a anxietăţii care ne copleşeşte.

Sfinţenia e paşnică şi îmbrăcată în multă smerenie, însă e paradoxală. Sfântul te pune pe gânduri. Un cuvânt al lui răsare în mintea ta la greu, în deznădejde, în cele mai negre nopţi ale tale şi îţi şopteşte linişte. Părinţii Sfinţi din viaţa mea mi-au adus multă linişte, cele mai sublime momente ale vieţii mele. Nici nu aş avea cum să laud pe Sfinţi, ca pe adevăraţii oameni, dacă nu aş fi întâlnit nici unul până acum.

Însă eu am avut prieteni cu precădere Sfinţi, deşi nu sunt inabordabil de niciun fel. Însă când începi să stai pe lângă ei, să îi adulmeci ca pe o pâine coaptă în ţest, înţelegi cum e să fii prieten cu Sfinţii, cât de greu, ce anevoios dar şi cât de providenţial e o asemenea chemare şi întâlnire.

Ca fost scriitor postmodern, spun acum, că atunci când scriam poezie, roman, teatru… şi când pictam m-am crezut şi am scris şi am lucrat ca unul genial. Nici nu cred că aş fi putut să scriu atât de mult şi să pictez, fără ca să cred asta sincer. Acum regret nespus acea demonică părere de sine. Aversiunea mea faţă de literatură şi artă nu există, ci numai aversiunea pentru mituri, pentru minciună. Coborând în smerenie, înţeleg cât de greu e să duci povara unui timp trecut, ca un timp mort şi cât de greu e să ieşi din înşelarea scrisului genial şi să recunoşti că genialitatea e mitul urâţeniei la pătrat.

Ceea ce e sigur în această viaţă e aceea că noi toţi avem nevoie de pocăinţă şi că avem nevoie de pocăinţă în fiecare clipă. Dacă nu ne caracterizează pocăinţa în mod fundamental suntem nişte oameni rataţi. Cred că ratare înseamnă viaţă netrăită duhovniceşte, o viaţă aiurea.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Did you like this? Share it: