Cutuma, obişnuinţa este a doua piele a omului. Ca să scapi de relele obişnuinţe trebuie să faci eforturi mari. Ca să te dezlipeşti de trecut trebuie să te răstigneşti, cum ne spune Domnul (cf. Mt. 10, 38).

Obişnuinţa cu păcatul naşte multe neplăceri. Proastele obiceiuri sunt nişte neplăceri enorme. Şi nu mă refer aici la cum să îţi sufli nasul şi la cum să mănânci la masă ( astea sunt mici!) ci la apucăturile egoiste, la nervozitate, la irascibilitate, la senzualitatea debordantă.

Ca să schimbi un obicei prost al tău sau al unei comunităţi trebuie să duci mare muncă de lămurire cu tine şi cu ei. În comunităţile noastre ortodoxe au intrat multe cutume, obiceiuri defavorabile unei vieţi duhovniceşti. Sunt la mare căutare în undergroundul vieţii credincioşilor noştri neinstruiţi teologic talismanele, datul în cărţi, ghicitul în cafea, în palmă, rugăciunile împrumutate de la alte confesiuni, săritul prin foc la anumite sărbători, încrederea în bioenergism, în incantaţii, amuletele, cărţile de descifrat vise, zodiacele, vrăjile, farmecele…

Se amestecă rugăciunile cu descântecele, se dau naştere la tot felul de melanjuri religioase, la un sincretism religios de îţi stă mintea în loc când începe cineva să îţi toarne astfel de obiceiuri. Neştiinţa şi infatuarea sunt cele care nasc toate aceste obiceiuri. Pentru că omul nu ştie în ce crede, care e credinţa ortodoxă încearcă să găsească de unul singur tot felul de cosmologii şi soteriologii personale.

Nu e de mirare să te întâlneşti cu cineva şi să înceapă să îţi descrie Iadul şi Raiul în culori a-teologice sau să îţi spună despre tot felul de practici pretins-ortodoxe cărora nu poate nicidecum să le indice sursele, izvoarele. Ai multe surprize dureroase dacă asculţi pe oameni despre crezurile lor.

De aceea afluxul de informaţie teologică de pe piaţă trebuie bine explicat la slujbe, în predici, în întâlnirile ocazionate de vreun eveniment familial. Nici citirea singură a cărţilor nu rezolvă problema cunoaşterii teologice. De la cititul la grămadă, fără discernământ se nasc alte tulburări interioare, mai ales când omul e înfumurat puţin şi crede că nu are nevoie de un povăţuitor pentru asta.

Semnul că o carte, că toate cărţile citite de noi au fost citite cu adevărat e acela că omul se smereşte, că se scufundă în pocăinţă, în mulţumire faţă de Dumnezeu, în bucurie. Acolo unde cărţile sunt doar spoliate, unde sunt citite pentru a reţine anumite paragrafe pe care să le manipulezi în discuţiile personale se observă că omul acumulează enorm dar din punct de vedere personal, intim, rămâne acelaşi, neschimbat, nerenăscut.

Cărţile citite bine schimbă pe oameni, îi schimbă la propriu. Slujbele Bisericii schimbă pe oameni. Sfinţii, Sfintele Icoane renasc pe oameni, îi trezesc din somnolenţa lor ideologică. Când văd un om viu, un om care acţionează duhovniceşte, care se comportă duhovniceşte şi nu se face că e altul, că e nou, atunci mă încarc din persoana sa, mă umplu de bucuria şi de râvna lui şi mă simt bine, realmente bine, pentru că ştiu că cineva sau o carte sau un eveniment a contribuit la această minune.

Însă cel mai adesea nu ne schimbăm pentru ca să nu părem frivoli, când noi de fapt suntem frivoli. Cei îmbătrâniţi în rele, vorba Scripturii, care au făcut de toate la viaţa lor, ţi-o spun franc: „Părinte, e prea tîrziu la vârsta mea…Nu mai mă pot schimba” „Cine v-a spus că nu vă puteţi schimba?” „Păi eu aşa cred. Ce ar spune lumea de mine, dacă m-ar vedea acum la Biserică iar toată viaţa mie mi-a plăcut să mă distrez, să beau?!” „Ar spune că sunteţi un om nou”…

Dar la ideea de nou nu pot să aspire, pentru că nu vor să se lase schimbaţi de către harul lui Dumnezeu, care le face pe cele vechi să fie noi. Însă eu cred cu toată fiinţa mea că nu există moment în viaţă în care nu poţi să te schimbi, chiar dacă acel moment ar fi ultimul al tău. Am văzut şi auzit despre enorm de multe schimbări radicale pe ultima sută de metri şi am văzut cât de frumoşi, cât de noi, cât de calmi sunt oamenii care se pocăiesc, care revin la o viaţă aşezată, care îşi găsesc liniştea lor.

Cel mai greu pentru om e să înţeleagă că harul lui Dumnezeu înnoieşte toate şi că schimbarea, pocăinţa noastră ne aduce o fericire pe care nici în cel mai frumos vis al nostru nu am crezut că e aşa de frumoasă şi că ne va fi aşa de scumpă când o vom întâlni. Pocăinţa e ca atunci când revii la casa părintească, la locurile natale după mulţi ani de absenţă şi vezi toate cum s-au schimbat şi pe tine te simţi ca unul de acolo, cu o legătură adâncă cu acele locuri. Şi când simţi din nou apa, mirosul de acasă, pământul, când vezi locurile copilăriei tale atunci simţi că ai revenit într-o linişte pe care o cunoşteai şi pe care ai depreciat-o mereu, fără minte.

De ce obişnuinţele rele sunt oarbe? Pentru că sunt anulări ale acestei linişti. Tot ce ne scoate din smerenie şi din pocăinţă este o pierdere de timp.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: