Invitaţiile reale, necontrafăcute sunt cele care instaurează relaţii. Pe net primirea unui apel, a unei invitaţii naşte relaţii suprinzătoare, atâta timp cât cei doi dialogici sunt responsabili, vor ceva, vor să discute ceva cu sens.

Invenţiile au o mare marjă de probabilitate, dar mai cu seamă sunt un mare har care vin la timpul lor. Dacă inovaţia în artă are iz revanşard, în credinţă, în teologie, inovaţia este o suspiciune, e suspectă.

Când a apărut Filioque în mentalitatea Apuseană, Sfântul Fotie cel Mare a replicat vehement, arătând că această particulă, „şi de la Fiul”, distruge dogma Treimii. Dacă Domnul spune că Duhul purcede de la Tatăl, a spune că Duhul purcede şi de la Fiul şi de la Tatăl face redundantă şi necredibilă purcederea Sfântului Duh de la Tatăl, îl pune pe Fiul în raport de inegalitate cu Duhul şi Îl transformă pe Fiul într-o persoană necredibilă în iconomia mântuirii, dacă El spune că Duhul purcede de la Tatăl iar falsa dogmă romano-catolică susţine purcederea din două persoane divine concomitent.

Dacă modernitatea credea în raţiunea care crează, care supune materia, postmodernitatea vorbeşte despre sfărâmarea raţiunii cuprinzătoare şi propune ralierea la o formă de subiectivism extrem. Tocmai de aceea spunem mai toţi că singură opinia noastră e credibilă pentru a ne crea viaţa. Vrem o viaţă făcută după parametrii proprii, fără recurenţă la vreo doctrină sau idee tradiţională.

Dacă becul, insulina, laserul au fost inventate, adică a fost adus ceva inexistent la existenţă, inovaţia are izul lucrului care primeşte restructurări, reformări. Eu folosesc acum pe a inventa în sens tehnologic şi pe a inova în sens existenţialist sau doctrinar. În speţă cele două cuvinte sunt sinonime însă în limbajul nostru eclesial inovaţie a devenit un cuvânt specializat, un cuvânt care exprimă accente sectare.

Pentru că a inova înseamnă ruptură de nivel cu Tradiţia în sens rău. Cel care inovează ceva, care schimbă sensul duhovnicesc al cuvintelor unei dogme nu face decât să o falsifice şi să falsifice prin ea modul de comportament ortodox. Spre exemplu, exegeza care vrea să facă din har, din energia necreată a Treimii o energie statică sau insesizabilă interior deturnează sensul real al curăţirii de patimi şi al sfinţeniei în Ortodoxie.

O înţelegere distantă a rugăciunilor, a dogmelor, a mersului la Biserică, a Sfintelor Taine, a soteriologiei face ca viaţa ortodoxă să se transforme într-un mod de viaţă secular şi nu într-o viaţă harismatică, într-un mod de a fi unic, pentru că suntem fiii lui Dumnezeu prin har.

Primim invitaţii să mergem la concert, să facem cumpărături, să ne schimbăm celularul, să primim noi prieteni pe paginile personale şi prea puţine invitaţii la cunoaştere, la prietenie reală, nefalsificată de cine ştie ce interes meschin. Invitaţiile reale în spaţiul ortodox sunt invitaţiile convertitoare. Cel care primeşte prietenia cuiva îşi asumă protecţia lui personală, îşi asumă responsabilitatea de a proteja sensibilităţile celuilalt.

Se inventează destule lucruri utile dar şi multe curiozităţi, multe lucuri împotriva noastră. Unele invenţii chiar ne fac viaţa şi comunicarea mult mai liberă, mai lejeră, pe când altele sunt o contrainvitaţie la fericire. Însă, cum invento latinesc a dat pe a inventa şi pe invenţie, ne aşteptăm ca invenţia ( invento= a veni în) să însemne o ajungere la ceva mai bun.

Însă invenţia ( de unde şi sinonimia cu scorneala, cu minciuna), fiind la îndemâna celor care ştiu legile tehnologice indiferent de ce inimă au, de aici apar invenţii care se îndreaptă împotriva oamenilor sau care afectează grav sănătatea şi mentalul nostru. Inventăm un celular, un tren, materiale de construcţii mai bune dar şi bombardiere, arme mult mai sofisticate, dispozitive care afectează psihicul nostru.

Maşina nu ne omoară singură, dacă nu e comandată răuvoitor! Invenţiile în domeniul credinţei sau ereziile nu apar când oamenii vor să îndrume ci când vor să epateze, când vor să mistifice un mod de viaţă dumnezeiesc. Sfinţii Părinţi spune adesea că iniţiatorul ereziilor e Satana şi că promotorii lor sunt oamenii orgolioşi, oamenii care vor să provoace cu tot dinadinsul schisme, separaţii, fracţionări ale Bisericii.

Rugăciunile Bisericii sunt pentru unitate, pentru viaţa într-un singur Duh şi pentru împărtăşirea dintr-un singur Sfânt Potir. Dar pentru a ajunge la unitatea tuturor trebuie să dorim unitatea noastră deplină cu Treimea, să ne însuşim învăţătura Părinţilor şi să dorim unitatea în aceeaşi credinţă a tuturor.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: