Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Intelectualul vânzător de imagine

De ceva timp am o anume reţinere, una dură, în a da nume când vreau să aduc critici. Presimt că imediat am să scandalizez, pe drept sau pe nedrept, pe cel care îl evoc în mod recenzist. De aceea nu am să dau nume ci am să explic fenomenul imagistic, din punctul meu de vedere, aşa cum îl văd eu, prin care se promovează intelectualul român sau străin în actualitatea imediată.

Editurile, revistele şi siteurile declarate culturale, teologice, filosofice etc. vând o imagine standardizată a echipei redacţionale şi a produsului finit, fără prea multe schimbări pe parcurs ale designului sau conţinutului. Sunt aşadar paşi previzibili în evoluţia lor. Cărţile, articolele nu au spontaneitate, căutare, mărturisire în primul rând a unor crezuri, ci mai degrabă sunt stilizări ale unor sentimente, idei, prin mai multe site. Nimic nu iese nefinisat şi în acelaşi timp trucat. După cum mâncăm carne re-re-re-congelată tot la fel mâncăm şi informaţie răzjudecată, pentru ca nu cumva vreunul sau întreaga echipă redacţională să fie declarată inaptă, neconformă cu toate standardele vizuale, lingvistice sau cutumiare ale momentului.

La baza editării de informaţie stă principiul vag al profesionalismului, al specializării perfecte. Rar mi-a fost să aud un scriitor, un teolog, un poet vorbind despre modul cum a compus cartea, articolul, despre cum scrie şi mai ales, ce defecte are. Pentru că, în momentul când citeşti o carte nu ai senzaţia că eşti luat în calcul ci scriitorul, cel mai adesea, scrie pentru sine, evacuând în spaţii laterale prezenţa ta, a cititorului.

Scriitorul care vrea să fie agreat de public şi care vrea să convingă neapărat începe în primul rând prin a-şi crea o mitologie realistă, din cadrul căreia nu iese nicidecum, trecând subtil de la faptele personale, biografice ale vieţii lui, la idei îmbrăcate în stil şi afectare. Literatura pentru toţi e literatura în care eşti ţinut la apă călduţă, de frică să nu piardă rating.

Câteva personalităţi teologice şi culturale au câştigat teren în ultimii ani din senzaţionalismul expunerii lor literare şi din experienţele lor de convertire. Naraţiunile pretins libere, confesiunile atent selecţionate, au făcut nişte imagini-statui, fără interior şi receptarea autorilor nu se mai face vizavi de persoana lor ci vizavi de simbolul lor, de statuile lor din mintea oamenilor.

Editorii caută imagini vandabile. Scriitorii, din dorinţa de flatare a publicului, încep un şir lung de prostituări a potenţelor lor, ajungând să stea la un anumit nivel pentru a fi receptaţi numai pe acel tronson de audienţă. De ce? Pentru că în spatele stilului cu care ai debutat şi care trebuie să rămână normativ, să devină emblemă şi în care trebuie să te osifici de tot, vine o altă nătângă cutumă, aceea a reperării tale de către un public.

În loc să scrii cartea şi apoi să vină publicul sau să îţi spui inima şi să vină oamenii care dibuiesc conştiinţa ta de om şi sufletul tău, scriitorul de imagine se gândeşte la ce fel de public vrea să aibă şi apoi scrie o carte, o nuvelă, un articol, un tratat de teologie pentru el, pentru acel public.

Scriitura e depersonalizată din start. După ce e vai de mama ei cum este făcută de impersonal, vine corectorul, editorul, finanţatorul… şi o face şi mai vagă, adică o îngheţată care se dezgheaţă şi se îngheaţă de vreo 5 ori până o mănânci. De unde până unde specializare perfectă ca să scrii, când cartea e o comunicare în pripă, o confesiune, o muncă de cercetare cu limite şi întotdeauna se poate spune şi mai mult? De unde atâta încredere în forţele proprii, în corectitudinea lingvistică, în puterea ta de a percepe ce vor oamenii, cititorii?

Pentru că nu toţi scriitorii au profunzimi ameţitoare nici nu credem că pot sesiza profunzimile publicului cititor. De aici excesul de reclamă, de poză la carte, de floricele move pe colţuri şi de Sfinte Icoane şi tablouri înauntrul cărţii, pentru că acele cărţi sunt sortite să se vândă 70% prin prisma publicităţii decât a conţinutului.

Şi ţi se spune apoi că subiectele tratate de tine nu sunt pe gustul publicului, când de fapt publicul cititor doreşte să i se spună ceva sigur, real, percutant şi dacă i-ai spune munca ta reală la carte şi frământările tale ai observa că tocmai aceasta vrea publicul. Însă cărţile noastre n-au istorie cel mai adesea. Nu au prefaţă, nu au postfaţă, nu mulţumim nimănui pentru ajutor, nu avem lipsuri, nu avem îndoieli, nu avem decât certitudini. Şi aceste certitudini ale noastre în cărţile scrise perfect sunt ca nişte pietre de mormânt peste nişte oase care miros perfect.

Am asistat la crearea artificială a unor mituri culturale, teologice, politice, economice din neant. Adică am privit cu atenţie pe cei care apar deodată ca solvabili când cu două luni în urmă nu îi cumpăra nimeni de prieteni. Carierismul, care se intersectează cel mai adesea cu scriitura căutată şi cu banii nasc peste noapte autorii de carte, de revistă sau de jurnal online. Biografia de până în scriitura de debut e cenzurată, câţiva îi elogiază, apare o poză, apoi un poster, o conferinţă, un titlu, un fotoliu, un portofoliu şi în 20 de ani nu mai poţi detrona nicidecum mitul omului bazat, care are ceva de spus, pentru că mai mulţi votează pentru mit.

Cel mai adesea intelectualul e omul care, pe lângă studiile de specializare pe care le are şi pe care nimeni nu le contestă, chiar dacă le-a luat cu 5, 6 sau prin alte metode uzitate, cunoaşte câteva limbi străine, are un background cultural, filosofic, teologic, juridic etc., e un om apreciat şi despre el se vorbeşte de bine. Moneda limbilor străine e una din gogoriţele cele mai la modă prin care se catapultează intelectualul în viaţa publică.

Se confundă adesea comunicarea aproximativă într-o limbă străină cu cunoaşterea stratului adânc al limbii, cu arheologia limbii şi cu modul de a gândi într-o limbă străină. Deşi m-am iniţiat în limba engleză, greacă, latină şi în limba maternă, în limba română în anumite grade şi sunt consecvent cu mărirea progresivă a limbilor în care vreau să mă scufund, eu personal, nu am curajul să spun că ţin în mână o limbă anume, nici măcar limba mea maternă.

Şi aceasta, pentru că nu pot spolia realitatea înţelegerii unei limbi, care, pentru mine, înseamnă a gândi, iubi, visa, a mă ruga în limba aceea şi de a pătrunde prin ea la sufletul meu, la adâncimile mele. Greşeala fatidică a intelectualilor de imagine e aceea de a ne vorbi nu despre viaţa măreaţă, adâncă pe care o sesizează ei ( dacă o sesizează) şi care intră în forme lingvistice, ci despre exerciţii de limbă, care obturează mersul la realitate şi îţi arată, cît de bine jonglează ei cu anumiţi termeni.

Avem câţiva esteţi în România care pentru a-ţi spune că Hristos a murit pentru noi sau că ţara noastră merge într-un sens greşit prin politica pe care o fac guvernanţii noştri au nevoie de un articol. Pentru o idee au nevoie de un articol, pentru că tot articolul era de fapt o singură idee. Cel mai penibil e când cartea e subţire dar numele e mare şi se cumpără cartea subţire pentru nume, sau când, apare o carte muncită din mâna unui autor şi trei făcute în grabă, dar cu o grabă selecţionată, care se vând pentru că prima a fost bună, dar constaţi acasă, că produsul este puţin cam expirat. Dar ce să mai faci dacă ai cumpărat cartea?! O citeşti şi o pui în raft şi acolo rămâne.

Dacă aş spune că am privit atent la cărţile de marcă ale ultimilor ani ar fi, poate, un exces de infatuare. Aşa că nu spun că am fost prea atent. Am fost şi nu prea. Însă nu am găsit decât foarte puţine cărţi care izbucneau de viaţă, de idei, de experienţă, pe când majoritatea recenza locuri comune. Asta mă face să cred ori că nu mai credem în ce putem transmite ori oamenii care trebuiau să scrie cărţi preferă să nu o facă.

Pentru că o carte nu e niciun lucru perfect, nici fără scăderi, niciun summum care nu poate fi contrazis nicidecum sau îmbunătăţit ci cartea autentică e o pledoarie a unei sincerităţi şi explorări genuine. O carte bună miroase a natural, a proaspăt, a har. E prin ea însăşi o minune, pentru că e căutarea unui om cu Dumnezeu, e un sânge care vorbeşte ( vorba lui Nichita) şi care te opreşte să îl asculţi.

Da, observ mult mimetism prost organizat, mult amatorism al căutării şi prea multă ratare profesionalizată, care nu se simte bine cu musca pe căciulă. În finalul acestui articol inserăm o faptă de acum anecdotică pentru noi. Într-o noapte când nu aveam somn de atâtea gânduri am vrut să pun pe Wikipaedia CV-ul nostru, pentru ca transparenţa noastră faţă de cititorii noştri să fie oarecum mărită. Am făcut şi eu o formă anume de CV, erau cerinţe diverse acolo, o complicare într-adins, pe care nu am putut să o accept nicidecum, un fel de părere de rău că ne ajută…şi a doua zi mi s-a spus că nu pot să intru în baza lor de date pentru că nu sunt o persoană despre care s-a scris, o persoană cu notorietate. Din cauză că nu am notorietate ( pentru că nu am vrut să mi-o creez nicidecum) am inserat a doua zi CV-ul pe blogul de aici, din wordpress şi până la această dată văd că wordpress-ul nu s-a supărat că nu am notorietate.

Urmează şi morala imediat. Deşi am şters pagina din Wikipaedia imediat ce am primit aviz negativ şi motorul cu pricina trebuia să mă şteargă automat din chace-ul lor, după câteva zile de inapariţie pe Google, când au văzut că CV-ul nostru este în wordpress şi intră oameni să mă caute în Wikipaedia, a apărut pagina ştearsă cu chace-ul plin, deasupra CV-ul nostru din wordpress, lucru evident pentru oricine scrie numele meu întreg pe Google.

Morala nu are tangenţă cu mine, ci cu problema în discuţie. Dacă dam două-trei interviuri pe undeva şi îmi puneam articolele şi cărţile ca scriitor postmodern şi ca teolog pe net, când dorea Wikipaedia şi administratorii de acolo vedeau că am notorietate, atunci deveneam persoană publică. Şi deveneam persoană publică nu pentru că eu sunt preot, cercetător în Teologie, traducător sau prost, ci pentru că altcineva şi nu eu, a vorbit despre mine.

Ultima dintre tuşele pe care le primesc portretele fabuloase ale intelectualilor de imagine este publicitatea care li se face. Nu contează cine este el, ci ce imagine i s-a făcut. Însă imaginea nu este comestibilă, domnii şi doamnele mele, ci, cititorii noştri cumpără şi primesc şi rămân în ei numai cei care aduc cu ei frumuseţea nefalsificată a unei inimi, care aduc tăceri, iubiri, drame, singurătăţi care miros autentic şi nu contrafăcut. Omul de nevoie mănâncă şi mortăciuni recongelate, dar dacă îi aduci curcan de la ţară, gras şi frumos, aruncă imediat la tomberon găina de gostat.

Mesajul meu e să nu se creadă că suntem fraieri cu toţii şi că dacă există pe mai departe cumpărători nimeni nu observă diferenţele. Diferenţele se văd şi ele stresează. Dar dacă nu ai o carte mai bună o molfăi ca pe filmul prost de la televizor, pentru ca să îţi vină somnul.

Până aici ar fi fost articolul. Însă nu mă lasă inima în această sâmbătă, să nu zic câte ceva şi despre blogul ortodox. Anunţăm pe cei care nu au aflat, că blogul care nu este interactiv are miros de cavou. Şi că, dacă îţi faci articolele să transpire a 10 corecturi şi ai o frecvenţă scriitoricească de un articol la o lună, asta nu arată că gândeşti prea mult în perimetrul vieţii ortodoxe şi nici că ai stofă de inimă trepidantă în cuvinte.

Poate că mă înşel…

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Did you like this? Share it:

Previous

Vindecarea unui copil orb în Rusia de către Prea Curata Stăpână

Next

Cine sunt Sfintele Femei Mironosiţe? Femeia în Biserică

1 Comment

  1. rosu

    ..sau poate nu…

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén