Vorbire liberă după Vecernia Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă

Ce contează? Cât mă interesează lucurile pe care le fac zilnic? Cine cred că sunt? După cum aţi văzut, Sfântul Gheorghe, deşi tânăr, s-a arătat biruitor asupra muncitorilor săi, al celor care îl chinuiau. Şi atunci, se muncea, ca şi astăzi, ca să se facă rău cuiva.

Cui să facem rău? Pe cine să urâm? Şi lua un om credincios, un viteaz al credinţei şi îl treceau prin cele mai grele chinuri ca să dovedească, fără voia lor, a muncitorilor, că cuvântul lor, al Mucenicilor, nu e gol, că credinţa nu e o vorbă în vânt ci e putere, e plină de Duhul.

Însă acum, când nominalismul e în floare în mintea noastră, când cuvântul e separat de faptă, de Taină, de om, poate să facă telenovele oricine, poate să predice oricine, chiar dacă el nu are nimic sfânt în suflet. Poţi să vorbeşti despre cele mai sfinte lucuri fără să le iubeşti măcar. Poţi să scrii o carte de o mie de pagini despre Hristos şi despre mântuire şi la sfârşitul ei să tragi concluzia, tu, ca scriitor, că nu prea crezi şi că credinţa nu e bună la nimic.

Pentru că potrivit nominalismului credinţa e doar cuvânt şi dacă spui că crezi, atunci şi crezi. Însă Sfântul Gheorghe a fost maltratat după cum aţi auzit pentru ca să spună că nu crede. Sfinţii Mucenici au fost chinuiţi ca să spună Nu! credinţei, să abjure. Însă cuvântul e legat de viaţă şi de conştiinţă şi de prezenţa Sfântului Duh în tine. Şi dacă începi să drăcui pe Hristos şi să-L negi în faţa celui care te maltratează, hula ta nu rămâne fără urmări în fiinţa ta ci te schimbă, te face un apostat, un căzut de la iubirea lui Hristos.

În Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă nu se dau definiţii fără realităţi. La noi realităţile eclesiale, viaţa duhovnicească şi eclesială naşte definiţii care nu epuizează viaţa. Nu poţi să îţi pui viaţa, iubirea cu totul în cuvinte, pentru că ar însemna ca omul să devină cuvânt, să devină o formă fără conţinut, una statică, închisă. Omul însă spune multe cuvinte şi prin ele se spune pe sine dar cuvintele nu epuizează ceea ce este omul.

Cum ne-am putea epuiza prin cuvinte, cum am putea să ne translăm cu totul în fraze?! Însă noi spunem cuvinte şi cuvintele vin din faptele noastre, din viaţa noastră. Martin Luther spre exemplu, a făcut ca PLD-ul care a ieşit din PNL. Pentru că lui Luther nu i-a mai plăcut viaţa de călugărie romano-catolică, propria lui viaţă de călugăr augustinian s-a desprins de Roma şi a creat un mod de viaţă subiectivist, bazat pe propria lui experienţă. La program s-au raliat şi alţii care au vrut să vadă pe Dumnezeu prin ochii lui Luther, încropind un surogat de Biserică în mijlocul secolul al XVI-lea.

Cum să fie o Biserică apostolică dacă nu are nimic de-a face cu Hristos şi cu Apostolii ci cu Luther, cu Zwingli, cu Calvin, cu Elena White sau cu Joseph Smith? E ca şi când eu aş vrea să fac o Biserică mâine şi spun că mă trag din Decebal, că credinţa mea are afinităţi cu Decebal, dar eu săracu nu am nimic de la Decebal. Cum să postulez eu o legătură cu cineva dacă eu nu o am? E o şarlatanie cruntă, e ridicolă toată această afirmare, dar pe asta se bazează multe Biserici noi.

Elena White în Tragedia veacurilor, spune scurt şi la obiect: credinţa adevărată a pierit după moartea Apostolilor, a fost falsificată, a fost păstrată sporadic de către un neam de oameni şi ea, a redescoperit-o şi se numeşte Biserica adventă. Toţi şarlatanii redescoperă o credinţă din neant, o credinţă pe care nu o mărturisea nimeni până atunci şi o propun ca singura. Însă Biserica autentică, Ortodoxă, care poate fi văzută în aceste 21 de secole pas cu pas nu propune nişte fraze, două cărţi, trei idei şi înţelegi tot ce îţi trebuie, ci o viaţă de curăţie, un mod de viaţă care te îndumnezeieşte.

Tocmai de aceea, cum îmi spunea astăzi preoteasa mea, ca să fii protestant trebuie să citeşti Scriptura şi vreo alte trei cărţi ale membrilor fondatori, dar ca să fii ortodox trebuie să citeşti milioane de vieţi de Sfinţi, comentarii, cărţi peste cărţi şi abia întrevezi, abia experiezi ceva din viaţa adâncă, tainică a Bisericii. Ca să fii adventist autentic trebuie să te îmbraci frumos, să nu fumezi, să nu te îmbeţi, să vii la adunare, să îţi plăteşti zeciuiala, să ţii sâmbăta, să nu mănânci carne de porc…dar nu îţi cere nimeni să te curăţeşti de patimi. Ca să fii ortodox autentic trebuie să duci viaţă de Sfânt, de ascet, de postitor, de om care se luptă cu patimile şi cu dracii toată ziua, să te umpli de har, să vezi slava lui Dumnezeu, să vină la tine Sfinţii şi Îngerii…deci trebuie multe.

De aceea, orice credinţă, religie ai avea, în afara celei drepte, ortodoxe, e uşoară, e cu putinţă de trăit, e umană, pe când a noastră e divino-umană, e sfinţenie şi cutremurare şi niciodată nu ai curaj să crezi sau să presupui că le ştii pe toate, că le ai, că eşti macho în credinţă, mahăr. Aşa că totul este easy, este uşor când îţi creezi tu viaţa pe care o vrei. Dar când e să trăieşti viaţa pe care o vrea Domnul şi Dumnezeul tău, într-o intimitate neîntreruptă cu El, atunci e doborâtor, copleşitor.

Deci e greu să trăieşti ortodox şi cine înţelege asta o lasă mai moale, îi trece cu mândria, cu infatuarea, cu părerea că e Sfânt şi că le ştie pe toate. La noi nimeni nu le ştie pe toate. Toată lumea uceniceşte la Domnul, primeşte luminare şi har după cum îi e vasul inimii şi cam asta e realitatea mântuirii. Pentru că la noi mântuirea este viaţă, este o realitate care te umple cu totul pentru că e curăţie, e bunătate, pace, cuminţenie, iubire, iertare, dăruire, binefacere…şi carenţele noastre, ala tuturor, sunt uluitor de multe.

Când vrei să vorbeşti despre viaţă nu spui două fraze şi doar atât. Nu poţi să spui iubirea este…şi urmează un verb şi două trei substantive şi adjective. Pentru că iubirea e compusă din multe, e o realitate prea plină de semnificaţii ca să faci din ea o definiţie de o frază pe care să o înveţi şcolăreşte. Dar dacă crezi că semnificantul e unul şi semnificatul e altul, atunci iubirea e o frază şi nu vei avea habar niciodată de ce înseamnă iubire.

Într-o notă mai neaoşă, iubirea e ceva care te doare capul dacă o gândeşti. La fel şi credinţa. Îţi ia foc mintea, inima, te faci rug aprins de har când gândeşti trăind credinţa. Dacă începi să caşti când citeşti Scriptura sau viaţa Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi nu îţi vine să mori şi tu odată cu el înseamnă că eşti nominalist; eşti un bărbat sau o femeie care crede că poate să câştige mântuirea stând în fotoliu.

Însă fotoliul din odaie e un cântec de Mirabela Dauer, pe când mântuirea e o problemă de mare profunzime şi o realitate existenţială, o realitate care se petrece cu noi, în care ne umplem de harul lui Dumnezeu şi stăm atârnaţi de iubirea şi de bunătatea Lui. Dacă credem că merge şi fără El , nu vom înţelege niciodată de ce a murit Sfântul Gheorghe şi de ce noi îl numim bărbat învingător, purtător de biruinţă asupra morţii, a păcatului şi a diavolului. Dacă se temea de moarte era un laş. Dacă ceda nu biruia pe diavol. Dar pentru că cuvântul lui era una cu faptele sale sau pentru că cuvintele sale erau probate de toată fiinţa lui, Sfântul Gheorghe biruie pe cei care se bazau numai pe cuvinte.

Adică nu poţi să fii Sfânt numai pentru că ai cuvinte, pentru că ştii Teologie, că utilizezi terminologia la perfecţie, ci pentru că întruchipezi Teologia. Între tine şi Teologie nu trebuie să fie niciun interval pentru că teologia e viaţă, e viaţa ta cu Dumnezeu şi de aceea nu te temi de nimic. Iubirea nu se teme de nimic pentru că iubirea nu e cuvânt ea e viaţă. Şi viaţa naşte cuvintele şi nu invers. Nu poţi să mori pentru cineva dacă nu ai devenit una cu viaţa aceluia, cu iubirea pentru el.

În Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta etc. nu există numai o dragoste declaratorie. Un fel de ţi-am dat un email de dragoste înseamnă că te iubesc la nebunie. Ci iubirea naşte suferinţă, carceră, moarte pentru cel iubit dacă vremurile sunt potrivnice. Pentru că nu poţi să trăieşti fără să plângi, fără să te doară ceva, fără să nu existe conflicte…Dar dacă există iubire, adică ceea ce trebuie, ceea ce este la tine în inimă, poţi să treci peste toate. Dacă nu, cauţi tribunalul pentru partaj.

Şi o anecdotă de final. O anecdotă parabolică. Un om şi-a dat seama că viaţa lui nu are sens când a conştientizat că nu poate cu niciun chip să se mintă că e fericit. A epuizat foarte multe reţete de fericire, până într-o zi când a văzut că nu poate în niciun chip să fie liniştit nici cu medicamente, nici cu sex, nici cu bogăţie şi nici cu filme non-stop. Convertirea lui s-a produs când şi-a dat seama că liniştea nu este un produs pe care să vrei să-l cumperi ci un dar, un dar din partea lui Dumnezeu. A înţeles faptul că ( şi asta l-a făcut să se smerească), fericirea nu constă în a avea, în a poseda, ci în a cerşi mila lui Dumnezeu, în a o cere cu lacrimi, cu dor, în pofida întregului dezgust al vieţii tale.

Tâlcul rugăciunii constă în a ne ruga fără profesionalism, în a ţipa din toţi rărunchii, ca nişte copiii prostuţi şi răutăcioşi în faţa Domnului.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *