Probleme cu cuvântul dat şi falsele probleme de conştiinţă

Ca să faci promisiuni adevărate trebuie să ai multă conştiinţă şi mai ales să nu te uiţi la ce spun alţii despre o anumită persoană. Luăm prea mult aminte la vorbele rele, la vorbele invidiei şi mai puţin la persoana din faţa noastră. Prin asta dovedim că nu vedem nimic bun în cel din faţa noastră, că nu dorim să vedem nimic bun din principiu, ci doar aşteptăm să auzim ce se spune despre el în alte medii şi apoi acţionăm ca atare. Suntem oportunişti şi nu prieteni.

Din această cauză un cuvânt dat, o făgăduinţă e considerată cel mai adesea drept o minciună din start, din faşă. Promite că vine la o anumită oră ştiind foarte bine că nu va veni deloc. Promite că va ţine un secret, că va fi prietenul tău şi în acelaşi timp se gândeşte dacă nu cumva poate să îţi strice reputaţia. Cea mai mare povară a societăţii noastre e aceea că prietenii sunt cel mai adesea de duzină şi nu de conştiinţă. Tocmai pentru că nu acţionează din conştiinţă omul poate să îşi calce atât de repede şi de ruşinos cuvântul său.

Însă călcarea cuvântului dat, a promisiunii nu vine decât din lipsă de coloană vertebrală, de conştiinţă creştină autentică. Penibilul situaţiilor, în care cei care te-au minţit se întâlnesc cu tine când le e lumea mai dragă, e o problemă sensibilă. Nu mai au ochi de ridicat din pământ sau mimează faptul că le eşti indiferent. Cum să le fii indiferent?! Nimic şi nimeni nu ne este indiferent. Întâlnirile acestea inopinate sunt dureri ale conştiinţei, mai ales când tu ai răspuns cu blândeţe şi cu clemenţă actului lor de trădare.

Când îţi minţi iubirea pentru cineva e semn că ai început să gelozeşti persoana lui şi ai căzut din frumuseţea şi harul relaţiei de prietenie şi de iubire în care te-a pus Dumnezeu. Iubirea cere reverenţă faţă de celălalt şi nu să te tragi de şireturi cu el. Dacă iubeşti pe cineva în mod autentic, atunci îl vezi mai bun decât pe tine şi ca pe unul prin care tu trăieşti, prin care inima ta trăieşte dialogic, comunional. Iar dacă vii ca un nesimţit în faţa lui şi îl minţi cu neruşinare, ce conştiinţă ai tu?

Căci celui care minte i se dă de către Dumnezeu, spre mustrarea lui, prieteni care mint şi îl mint. Dacă faci rău, ţi se va face rău. Iar dacă continui să faci rău calificat, cu premeditare, atunci vei primi dureri peste dureri şi grozăviile Iadului, dacă mori într-o asemenea stare. Lucrurile sunt sigure şi nu confuze.

Care e conştiinţa unui mincinos de profesie, a unui trădător continuu? Va avea o sensibilitate diluată la păcat tocmai din permanenţa păcatului în fiinţa lui. Cei care nu mai simt mustrări pentru păcatele lor e pentru că fac păcate în mod excedentar, prea multe pentru o conştiinţă scrupuloasă. Omul începe să îşi simtă păcatele, să le conştientizeze dacă se priveşte atent, în amănunt, dacă ia o pauză de la rele, dacă îşi face un inventar personal al stării lui. Dacă eşti într-o continuă agitaţie şi într-un continuă beţie de idei, percepţii şi senzaţii păcătoase e normal să nu mai vezi care este adevărul tău personal.

Există situaţii în care oamenii îşi fac false probleme de conştiinţă pentru ca să nu se nevoiască prea mult sau pentru a nu fi sinceri, pentru a nu iubi cu adevărat. Când vine postul creştinul leneş se gândeşte dacă nu există vreo posibilitate de îmbolnăvire prin postul care îi stă înainte. Când e să ajuţi pe cineva, să sfătuieşti pe cineva, te gândeşti în mod fals dacă nu cumva l-ai putea deranja prin sfatul tău şi renunţi la a-l mai ajuta. Când vezi pe cineva extraordinar, când vezi că un om face lucruri bune nu vrei să îl feliciţi, să îl bucuri prin admiraţia şi iubirea ta pentru că ar putea să primească în mod rău bucuria ta.

Ne gândim de treizeci de ori dacă e să ne împărtăşim sau nu şi ne împărtăşim o singură dată, şi atunci cu răceală, cu silă, fără entuziasm. Ne uităm la un cadou, dar nu îl cumpărăm, pentru că s-ar putea ca cel ce avea să-l primească să nu îl fi vrut nicidecum. Adică ne facem false mustrări de conştiinţă şi lăsăm pe planul o mie adevăratele mustrări de conştiinţă.

Pentru că adevaratele mustrări de conştiinţă constau în aceea că am fost nesimţit, insensibil la frumuseţea şi iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, am fost libidinos, am fost cârtitor în dureri, am hulit, am fost bezmetic în alegerile mele, am fost rece şi neîndurător. Aici e creuzetul răului şi al confuziei din noi! Confuzia noastră e la nivel moral şi nu psihic în mod neapărat! Pentru că nu ne ţinem cuvântul dat, pentru că luptăm împotriva a ceea ce iubim, pentru că suntem laşi, ipocriţi, nestatornici, tocmai de aceea suntem într-o continuă tulburare, frică, ameţeală.

Păcatul ne ameţeşte şi nu traficul şi nici problemele curente! Păcatul şi neatenţia, moleşeala noastră la nivelul minţii, al sentimentelor şi al actelor noastre voite naşte toată această debandadă, tot acest haotic mers înapoi al vieţii noastre. Cine ne indispune mai mult decât noi înşine? Cine ne face rău mai mult decât noi? Dacă ne îngrăşăm sau dacă slăbim peste poate, dacă suntem uituci sau insensibili, dacă suntem duhnoşi sau prietenoşi nu e de vină Constituţia Statului, Ceauşescu, Iliescu sau Băsescu, ci proasta gestionare a vieţii, a timpului nostru.

Eu nu dau vina pe nimeni pentru ce mi se întâmplă rău decât pe mine. Judecând corect, liniştit lucrurile nu pot găsi un alt duşman mai mare decât propriile mele alegeri. Dacă aleg prost, am lucruri proaste. Iar dacă Dumnezeu îngăduie batjocorirea mea, dureri, boli asupra mea, conform gândirii experimentate a Tradiţiei ortodoxe, ele sunt pentru a mă clarifica interior, pentru a mă îndrepta, pentru a mă despovăra de păcate.

Boala în Ortodoxie este un pedagog spre Hristos şi nu o damnare. Boala îţi arată limitele umanului dar şi urmările reale ale păcatului în fiinţa noastră. Şi nu a unui păcat închipuit ci a păcatelor acumulate de la tinereţe şi pân’ la bătrâneţe. Păcatul în general e o nerespectare a cuvântului dat la Sfântul Botez, că ne vom dezlipi, că ne vom lepăda de Satana şi de tot cortegiul de păcate pe care el ni-l narează la ureche.

Noi, care credem că manipulăm pe alţii suntem manipulaţi în mod lamentabil de dictatorul de conştiinţă, de Satana. Dacă noi credem că suntem serviciile secrete, Satana e băiatul de la contra-informaţii, care te toarnă la greu şi crezi că ţi-e prieten. Satana nu ne e niciodată prieten! Iar cei care ascultând invitaţia la rău a demonilor îşi crează impresia că prin vinderea fratelui, a prietenului merg mai departe, nu fac decât să îşi bată cuie în suflet ( că păcatul e o moarte continuă) şi să se priveze de orice înseamnă înaintare în bine.

Marile trădări ale istoriei nu sunt biruinţe ci laşităţi. Povara laşităţii e o povară urâtă, dizgraţioasă, pentru că vezi dincolo de ea pe prietenul tău, care nu te mai poate ţine în inimă ca mai înainte. Şi dacă nimeni nu ne ţine în inimă, dacă nimeni nu se gândeşte frumos la noi e chinul cel mai mare, avanpremiera Iadului, unde nimeni nu se gândeşte la altul pentru că se consumă în propria sa durere egoistă.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *