Sunt extrem de multe informaţiile la care accedem foarte uşor, dar sunt puţine cuvintele care ne zidesc. Şi ne zidesc interior, duhovniceşte, cuvintele care au puterea să ne educe, să ne schimbe, pentru că mai întâi ne-au iluminat, ne-au făcut să înţelegem, prin har, adevărul lor. Eu preţuiesc ambele forme de agonisire interioară, chiar dacă am cel mai mare folos de la cuvintele ziditoare. Însă cuvintele care zidesc, cele pline de Duh trebuie să se altoiască pe un schelet realist, pe o informare bogată a noastră despre tot ce se petrece în lumea în care trăim.
Nu sunt de acord că trebuie să ne punem mâna la ochi şi că nu trebuie să cunoaştem abjecţia şi murdăria lumii în care trăim. Dimpotrivă trebuie s-o cunoaştem în măsura în care nu ne facem rău prea mult, pentru ca să înţelegem cât de greu şi cât e de frumos binele pe care îl fac creştinii lumii noastre. Trebuie să avem termeni de comparaţie. Şi în cărţile pe care le scriem am mizat şi mizăm pe faptul de a arăta, de a scoate la lumină aspectele tenebroase ale lumii pentru a le discuta în lumina adevărului credinţei şi a curăţiei sfinte care se cere de la noi.
Într-o carte pe care am dori să o publicăm cât mai repede şi pe care o considerăm o ierminie dură, realistă a undergroundului mondial dar iluminatoare, am discutat despre trei racile ale postmodernităţii, ca consecinţe directe ale ideologiei postmoderne: satanismul, pornografia şi terorismul, faţă în faţă cu teologia ortodoxă a Sfântului Simeon Noul Teolog şi cu vederea lui Dumnezeu. Am dat exemple, am dat citaţii extinse, am făcut conexiuni care nu sunt pe placul oricui dar care reprezintă o radiografie corectă a realităţii. În plan avem o altă carte care recenzează publicitarismul şi imagologia postmodernă sub ample aspecte.
De ce amintesc despre aceste lucruri? Nu pentru a-mi face reclamă, ci pentru a exprima un adevăr important: nu poţi să îţi asumi lumea în care trăieşti şi pentru care te rogi dacă nu îi cunoşti decăderea deopotrivă cu sublimul ei. Dacă vrem să vedem numai Sfinţii lumii noastre, dacă ne îndreptăm privirea numai spre ei şi nu observăm că ei s-au depărtat voit de răul lumii lor şi că puteau fi foarte bine alţii dacă nu era credinţa şi încrederea în lucrul cel bun, nu înţelegem că sfinţenia e o luptă reală, continuă cu abjecţia care ne asaltează din noi şi din afara noastră.
Murdăria trebuie pusă cu calm în faţa sfinţeniei şi privită cu atenţie. Trebuie să o prezinţi fără patimă ca să înţelegi mersul lumii de astăzi şi să înţelegi cum te poţi dezlipi interior de răul care te agresează. Demersul meu pare scandalos sau impropriu la prima vedere, pentru un preot şi un teolog. Pe de o parte ni se cere să ţinem pasul cu lumea, nouă, oamenilor Bisericii şi să înţelegem schimbările ei, dar când le observăm prea bine şi când arătăm interesele financiare şi politice din spatele satanismului, al pornografiei, al terorismului mondializat, al traficului de persoane, al consumului de droguri, al prostituţiei, al sclavajului de copii, al avortului şi al comerţului ilegal cu arme, atunci oamenii ne cam duşi la Biserică, văzând că noi catalogăm atât de corect, de tranşant, de atent adevărul lumii în care trăim şi ne dezicem de tot ce e înţelepciune nebună a acestei lumi, intră în panică. Se aşteaptă ca oamenii Bisericii să nu aibă ochi şi nici minte ca să judece nepărtinitor virtuţile de doi bani ale lumii decăzute în care trăim.
Însă erezia, păcatul, afacerile tenebroase trebuie discutate tranşant dacă vrei să te luminezi în privinţa lor. Dacă vrei să te informezi despre ceva, atunci trebuie să sapi în adâncime şi nu să te mulţumeşti cu informaţii tabloidizate, cu informaţii epurate de orice conotaţie benefică. Dacă vrem o anliză a lumii, o scanare a lumii în care trăim atunci acest lucru îl face cel mai bine un om duhovnicesc, un om al Bisericii, care poate analiza cu atenţie, cu har, informaţii venite din diverse surse. Dar pentru acest lucru noi înşine trebuie să ne specializăm continuu în domeniile şi realităţile pe care le discutăm.
Folosul personal a acestor investigaţii a fost enorm pentru noi. Eu şi soţia mea nu scriem pentru ca să fim neapărat publicaţi, ci pentru a ne lumina în privinţa anumitor lucruri, pentru a pune cap la cap nişte adevăruri, pentru a decela direcţia absconsă spre care se îndreaptă societatea noastră. De aceea cartea pentru noi este o muncă de luminare, care se formează pentru că vrem să ştim ceva şi nu pentru că ar trebui, sau trebuie să dăm cuiva o dare de seamă sau să ne propunem ca mentori generali. Dacă toate cărţile noastre vor fi publicate, nu pierdem şi nu cârştigăm nimic în domeniul cercetării. Nu noi mai căştigăm ceva după ce terminăm o carte de scris, ci un eventual public cititor!
Şi consider că e un mod onest de a vedea cartea, folosul ei, folosul scrierii unei cărţi: acela de a dezbate, de a cerceta, de a constata şi de a conciziona unele lucruri disparate din mintea noastră şi pentru a înţelege un aspect al existenţei într-o anume măsură. La fel cred că trebuie să receptăm şi cărţilea atunci când le citim: ca adevăruri care se îmbină. Informaţia dintr-o carte trebuie să se armonizeze în inima noastră cu informaţia din altă carte. O carte citită sau un număr de articole citite trebuie să creeze o anumită atmosferă în fiinţa noastră, o stare, o luminare anume.
Dacă urmăreşti să te foloseşti poţi înţelege lucruri sfinte dintr-o carte perversă, deducând anumite cute ale existenţei şi te poţi umple de dizgraţie la cititul unei cărţi care a fost scrisă numai pentru a epata. Folosul nu ţine neapărat de textul citit ci de modul cum tu priveşti cartea. Folosul ţine de felul inimii tale. Dacă cineva m-ar întreba dacă am citit cărţi proaste i-aş spune că nu am citit nicio carte proastă, pentru că nicio carte nu e proastă.
Cum aşa?!, m-ar întreba el. Pentru că eu nu caut neapărat perfecţiunea în orice carte pe care o citesc, nici subiecte extraordinare, nici date pe care nu le ştiam deloc sau vieţi incandescente, fabuloase, ci eu mă uit la detaliile personale ale cărţii şi ale autorului. Eu citesc autori, oameni şi nu cărţi. Pentru că autorii sunt incomparabil mai mult decât cărţile lor. Iar când citeşti numai cartea sau numai fraze te uiţi la greşeli de tipar, la stângăcii de limbaj, la anacronisme, la greşeli din oboseală, la cât de prost e autorul în comparaţie cu tine şi pierzi din vedere esenţialul: că dacă ai citit o carte şi nu te-ai folosit de ea ţi-ai pierdut ziua, zilele vieţii tale cu citirea ei.
La ce folos să recenzezi greşeli şi să pierzi din vedere omul, profilul scriitorului? Scriitorul e dincolo de text, e cel din inima căruia şi din capul căruia a ieşit cartea. Cartea e o parte din viaţa lui, din curăţia sau abjecţia lui iar dacă ne interesează adevărul atunci nu ne uităm la artefactul scrisului, la carte, la grafia ei în primul rând ci la duhul cărţii. Asta cred că trebuie să ştie un om care vrea să citească bine: să privească la adâncimile textului şi, prin ele, la omul care l-a scris.
Orice ştire e bună şi pe ea trebuie să o înmagazinăm în noi şi să o folosim la timpul oportun. Orice idee valoroasă trebuie stocată în noi şi lăsată să germineze. Pentru că orice banalitate, clişeu, prostioară, excentricitate sau lucru abominabil poate fi convertit în bine şi din acest bine putem să ne creăm liniştea inimii.
Şi închei acest articol cu o constatare din viaţa Părintelui nostru duhovnicesc, unul din marii Sfinţi necunoscuţi ai României recente (despre care avem în lucru o carte în sute de pagini) despre cum privea el realitatea imediată. Treceam în discuţiile noastre de la subiecte de teologie şi cultură la politică sau economie şi Sfinţia sa îmi dovedea din trei fraze cât de bine a înţeles mutările politicii româneşti şi internaţionale, duhul vremurilor. El îmi explica subtextul informaţiilor primite prin mass-media. Îngloba orice detaliu auzit în rugăciunile sale, în viaţa sa de rugăciune neîncetată şi când îl enerva ceva, când îl durea ceva din cele pe care le auzea în lume, când dorea să se schimbe lumea se ruga aprins, schimbându-se mai întâi pe sine.
De aceea am spus, şi o repet acum, că nu răul aflat şi văzut ne perverteşte, ci abdicarea noastră în faţa lui, pactizarea cu el, pentru că e mai confortabil. Cunoaşterea nu e confortabilă. Scrisul de cărţi nu e confortabil pentru că e asceză. Şi nici cititul nu este şi nu trebuie să fie confortabil, ci ascetic, pentru că trebuie să ne îndemne la o reconsiderare continuă a noastră. Informarea trebuie să ducă inevitabil la formare. Dar ca să te formezi duhovniceşte trebuie să reconfigurezi tot ce înţelegi şi citeşti în bine, în binele care te îndumnezeieşte.
