Discuţii clandestine, ceva poezie şi două cepe

El, intră pe partea dreaptă în scenă şi îi spune ei:
-Ai capul ca un celular, pentru că toată ziua vorbeşti la celular. Ce, eşti celular? Spune, eşti celular?
-Nu sunt celular, sunt femeie…
-Cam prost eu, nu ştiu că tu eşti femeie…dar arăţi ca un celular…şi aud voci…
-Auzi voci în capul tău pentru că eşti nesănătos. Dacă eşti nesănătos auzi voci şi dacă auzi voci eşti diliman, adică trebuie să te spitalizăm.
-Cine pe cine spitalizează?!
-Eu pe tine. Te ducem acolo, te băgăm în cămaşa de forţă, eu mă fac că te vizitez…şi tu stai acolo, ca un celular…
-Ba, nu, tu eşti un celular…
-Ba, nu, tu eşti un celular…

Regizorul este iritat de această frecvenţă de celulare pe scenă şi enervat opreşte mersul bun al repetiţiei.
-Bă, voi mă băgaţi în pământ cu zile…Dacă scrie acolo în textul ăla dement că voi trebuie să ziceţi celular…, celular…, celular…, voi asta ziceţi?!
-Adică să improvizăm?!, zice ea.
-Da, să improvizaţi, zice regizorul.
-Atunci, repetăm, adică zicem mai departe… şi mai băgăm şi de la noi…, zice el, bărbatul.

Femeia, ca şi când şi-ar pune părul pe moaţe, se uită în oglindă cu interes. De fapt nu prea are ce vedea, că se ştie, e tot ea, dar ea tot se uită…cu interes. Un interes de câteva minute bune. Bărbatul e şi el interesat să vorbească cu femeia dar nu ştie ce replică să-i dea, pentru că are prea multe replici în cap. Îi zboară replicile prin cap, el nu ştie ce să facă, e consternat de situaţie, ba, mai degrabă iritat, stă ca un pisălog, ca un clandestin, arată cu degetul, dă din braţe haotic, până când…îl apucă un singur gând, un gând dominant, freudian am zice, să se gândească dacă nu cumva el s-a îndrăgostit aiurea…

Nici nu pot să continui. La Freud, dacă îţi vezi soţia e ca şi cum ţi-ai vedea mama în ea, adică te-ai fi căsătorit cu mama ta. Elucubraţii…Adică demenţe, absenţe…

-Ţi-aş putea recita o poezie, draga mea,
numai cu accepţiunea ta…

Femeia se tot uită în oglindă şi în ultimele trei sferturi de oră. Atracţia frumuseţii nu îi dă pace.
-Da, poţi, dacă nu ai altceva mai bun să faci…
-Poezia înseamnă să faci, nu să nu faci
-Şi ce faci tu, mă rog, dacă îmi creezi mie poezii?!
-Îţi spun ce simt…
-Hai, spune-mi!

Te văd visând şi-mi pare rău…
-Ăsta e primul vers?!…
-Da, şi or să mai vină şi altele. Dacă nu aştepţi să creez versuri, atunci mă duc în oraş şi te las cu bigudiurile.
-Hai, zii!
– Zic, dar fără să mă întrerupi. Dacă mă întrerupi îţi dau cu ceva în cap…( femeia cam tăcu mâlc)
De enervare liberă

Mă enervez pentru că nu am ce să-ţi spun.
Cred că am câteva lucruri să-ţi spun, adânci sau seci,
dar nu ştiu cum să ţi le spun.
Aşa vreau eu să ţi le spun, chiar dacă mă enervez
şi mă enervează şi bigdiurile tale
de o jumătate de oră puse şi iarăşi răspuse.
Dar pentru că nu ştiu cum să ţi-o spun, te iubesc,
chiar dacă mă enervezi că îţi pui de o jumătate de oră bigudiurile…

Poezia a durat adânc în noapte. Problema e că nu poezia e de vină, ci două cepe, gingaşe, care mi-au căzut prin email direct în my books sau în my space.
-Două cepe gingaşe?!
-Da, două cepe gingaşe, mari, galbene…din care am făcut salată.
-Salată?!!
-Da, domnule salată cu salată de primăvară şi a fost bună…
În spatele meu, al doilea regizor al regizorului îmi spunea să termin că e ora mesei. Atunci, dacă e ora mesei, poftă bună de teatru, de poezie şi de alte lucruri şi: fiţi sinceri!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *