Zi: 28 aprilie 2007

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda ( In. 5, 1-15)

Leave a comment

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

vindecarea slăbănogului de la Vitezda ne certifică anumite lucruri foarte importante despre Domnul şi despre noi. Primul dintre ele este acela că Iisus, ca Dumnezeu întrupat, cunoaşte vieţile oamenilor şi ştie suferinţele lor, cf. v. 6. El ştia că omul era bolnav de 38 de ani şi că singura lui dorinţă era vindecarea.

Tocmai de aceea îl întreabă dacă vrea să îl vindece, pentru că ştia că omul vrea să se vindece. Boala, îmbolnăvirea noastră este cunoscută de către Dumnezeu: acesta e lucrul pe care Evanghelia de astăzi ni-l certifică. Cu toate că El ştie boala noastră, ca un Dumnezeu atotştiutor şi ca Făcătorul nostru, El ne întreabă mereu dacă vrem să ne vindece de boala păcatului.

De ce nu vindecă Dumnezeu toate bolile sau de ce bolile sunt îngăduite de către Dumnezeu? Pentru că boala e o urmare a păcatului şi pentru că din păcat, din boală se iese prin credinţa în Dumnezeu şi prin dorinţa de a lepăda păcatul. Boala, aşa cum vorbeam şi altă dată, este iniţiatoarea a mult bine în fiinţa noastră, pentru că ea ne trezeşte la conştiinţa faptelor noastre.

Omul dorea să aibă un om, un sprijin şi nu îl avea. Faptul că Iisus, Dumnezul nostru, vine şi îl întreabă pe om dacă vrea să se vindece, arată că El nu uită şi nu trece cu vederea pe nimeni. Dumnezeu, Cel care ne ştie pe toţi, nu ne uită pe niciunul. Avem aici preştiinţă şi providenţă! Dumnezeu, Cel ce ştie toate, Care îngăduie boala noastră ca pe o trezire la viaţa duhovnicească, Care ne poartă de grijă, Care este singurul ajutor nebiruit al fiecăruia dintre noi şi adevăratul sprijin în toate, vine şi ne ridică din boală, din necaz, din ispită, atunci când suntem pregătiţi să înţelegem importanţa sănătăţii reale.

Boala vine cel mai adesea când nu preţuim viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu, când ne îndreptăm spre rele mai mult decât spre cele bune, când ajungem să devenim insensibili la păcatele noastre. Şi când vine boala şi ne trezeşte, când vedem cât de subţire este firul vieţii şi cum el se poate rupe oricând şi că nu suntem pregătiţi pentru a trece, prin moarte, la Domnul, atunci înţelegem că viaţa şi sănătatea au sens, că ele sunt importante când sunt resimţite ca un mare dar dumnezeiesc.

Cuvintele Domnului, cf. v. 7, prin care vindecă pe slăbănog sunt lapidare, puternice şi definitive. Sănătatea vine ca o poruncă divină, ca un mesaj puternic de a se debarasa de păcat, de viaţa de până acum, pentru o nouă mergere în viaţă. Pentru a te ridica din păcat trebuie să te scoli, să te trezeşti, să îţi schimbi mintea, să îţi porţi fiinţa ta spre Dumnezeu, să te porţi în bine şi să umbli în căile Sale.

Patul slăbănogului, firea umană lovită de păcat, e cea pe care trebuie să o purtăm în căile Domnului şi să o curăţim. Ia-ţi patul şi umblă înseamnă într-un mod mai înalt, poartă-te ca un om viu, ca un om duhovnicesc, cu simţuri noi, care mergi în căile Domnului. Fiecare trebuie să ne purtăm patul cu noi, adică firea noastră, trecutul nostru, dar să ne schimbăm în bine, să mergem spre bine şi să nu stăm. Dacă stăm, dacă ne oprim din dorirea noastră după Dumnezeu nu rămânem în bine ci decădem din rău spre tot mai rău.

În viaţă trebuie să mergi, trebuie să acţionezi şi nu să pierzi vremea. Sănătatea integrală înseamnă să te manifeşti prin toată fiinţa ta ca un om plin de har. Trebuie să umbli! Un alt mesaj aşadar este acela că viaţa bună este o mişcare continuă în bine, în a face binele. A fi bolnav nu înseamnă a suferi de o boală anume ci a nu mai avea nădejde, a cădea în nesimţire faţă de Dumnezeu, a nu mai dori vindecarea sufletului dacă trupul, să zicem, a suferit un accident grav.

Sănătatea este recuperabilă. Întotdeauna, la nivelul sufletului nostru ne putem schimba, ne putem schimba într-o clipă, dacă pentru trup e nevoie de ani de zile pentru vindecare. Acolo unde omul este într-o boală incurabilă cu trupul poate să fie viu cu sufletul. Şi dacă e viu atunci nu e bolnav cu adevărat, ci are o suferinţă temporară. Păcatul însă e o suferinţă nu atât temporară ci veşnică. Dacă păcatul nu este curăţit din noi, dacă nu este eliminat din noi el este cu adevărat boala noastră.

Vindecarea s-a făcut sâmbăta ( v.9). Vindecarea a nemulţumit pe evreii ( v. 9-13) care respectau litera Legii şi nu Duhul Legii. Legea spune să faci bine aproapelui tău şi nu să îl ignori. Sărbătoarea, ca să fie una veselă, ună reală, trebuie să aibă participanţi sănătoşi, în special sănătoşi la suflet. Iar dacă nu te bucuri de o minune pentru că trebuie să respecţi o odihnă fizică, atunci se vede treaba că nu mai ai o ierarhie bună a lucrurilor. Ce e mai de preţ o zi liberă de 1 mai sau o bucurie, o vindecare reală, adâncă a trupului şi a sufletului nostru? Dacă alegem un picnic la iarbă verde în loc de o bucurie reală, de o minune, atunci avem o problemă cu adevărat gravă în fiinţa noastră.

Numele Binefăcătorului rămâne, pentru un timp, necunoscut slăbănogului, pentru ca el să mulţumească în mod real lui Dumnezeu. Slăbănogul este găsit peste ceva timp în templu de către Domnul, semn că omul era bucuros şi lăuda pe Dumnezeu pentru minunea petrecută cu el. Şi când îl găseşte în templu, la rugăciune probabil, pe omul vindecat, Domnul îl atenţionează că păcatul (v. 14) nu trebuie înmulţit în noi, că el, păcatul, îl adusese în acea stare şi că păcatul e răul de care suferim.

Bărbatul se arată mulţumitor (v. 15). El le spune iudeilor că Iisus este vindecătorul său iar aceia doreau să Îl omoare că încalcă sâmbăta ( v. 16). Pe ei îi interesa sâmbăta şi nu omul! Tocmai de aceea, fiecăruia dintre noi, Evanghelia de astăzi îi spune să nu punem preţ pe aspectul exterior al sărbătorilor ci pe interiorul lor, pe harul lor şi să nu dispreţuim pe oameni, să nu dispreţuim a face binele când putem, pentru că milostenia, sfatul bun, ajutorul rugăciunii sunt elementele reale ale slujirii şi ale iubirii lui Dumnezeu. Nu putem disocia de slujirea noastră adusă lui Dumnezeu grija pentru fraţii noştri şi pentru lumea peste care suntem puşi să fim stăpîni milostivi.

Dumnezeu, Care ştie inimile şi adâncul vieţii noastre, realitatea noastră, cere să fim milostivi şi buni cu cei pe lângă care trecem, cu cei cu care trăim şi muncim, pentru că a fi viu şi a fi sănătos înseamnă să fii bun. Dacă nu eşti bun ajungi o umbră de om, un om fără inimă, un om slăbănogit de iubire, sărac de iubirea de Dumnezeu şi de om.

Mesajul lui Dumnezeu pentru noi este acesta: să nu credem niciodată că El nu ştie cine suntem noi şi să nu credem vreodată că suntem singuri, că suntem părăsiţi de către El. Chiar şi atunci când ne e greu, chiar şi când nu mai ştim ce să facem, El este cu noi şi nimeni împotriva noastră! Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă umple de pace în această zi şi în toată viaţa dv.! Amin.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Foamea de concretul palpabil

2 comments

Această centrare pe ceea ce se vede în detrimentul lucrurilor, al realităţilor simţite cu mintea, simţite duhovniceşte vine din aceea că am renunţat la o privire adâncă a vieţii noastre şi ne situăm în domeniul cunoaşterii în senzorial. Nu credem decât în acele lucruri pe care putem pune mâna, pe care le putem simţi ale noastre. Însă concretul acesta simţit, apropiat nouă, nu ne scapă de angoase, nu ne scapă de nelinişti, pentru că sufletul nostru nu se poate împăca cu o stăpânire numai peste forma exterioară a lucrurilor.

Noi avem o casă, nişte lucruri, nişte obiecte care ne aparţin dar toate acestea nu ne astâmpără foamea de cunoaştere, de experiere, de intuire a realităţii. În viaţa duhovnicească a Bisericii, oamenii care trec dincolo de senzorial, care experiază, trăiesc slava lui Dumnezeu înţeleg că nu putem fi stăpâni peste ceva, peste lucruri şi peste noi înşine dacă nu suntem umpluţi de altceva mai presus de noi, dacă nu suntem îmbrăcaţi în slava cea veşnică a lui Dumnezeu. Pentru că adevărata statură a omului este aceea de a fi plin de har, plin de slava lui Dumnezeu, de a fi stăpân peste trupul şi sufletul lui şi mai ales un contemplator şi spijinitor activ al lumii care îl înconjoară.

Visceralitatea foamei după ceea ce vezi, vraja de a cutreiera lumea, de a o cunoaşte, de a te bucura de ea vine din aceea că dorinţa omului, pofta lui nu îşi mai află împlinirea în Dumnezeu, în Cel întru care se împlinesc toate dorinţele noastre ci în materia de sub noi, de sub demnitatea noastră de oameni care trebuie să tindem mereu spre Dumnezeu. Astfel iubim creaţia în locul Ziditorului ei şi foamea noastră după împlinire nu îşi poate găsi astâmpărul, săturarea.

Ştim cu toţii că tinereţea omului este o căutare, o bucurie de ceva, de împlinire, de reuşită. Omul tânăr îşi caută sensul său, Îl caută pe Dumnezeu în toate căutările sale, ca tot omul de orice vârstă de altfel, numai că aceste căutări se lovesc de finitudine, de materialitate, devin căutări pătimaşe, dacă nu se vede lumea întreaga şi viaţa noastră în dimensiunea ei veşnică. Îndrăgostirea de cineva, prietenia, căsătoria, afacerile corecte, orice lucru care poate spori armonia între noi, dacă sunt privite cu conştiinţa că ele ne direcţionează viaţa într-un anume fel şi că noi trebuie prin acestea toate să ne pregătim de Împărăţia Sa, devin căutări care împlinesc.

Dorul nostru de aventură, curiozitatea noastră, dorinţa enormă pentru experienţă sunt dovezile vii, interioare, ale capacităţilor noastre benefice cu care suntem înzestraţi de către Dumnezeu şi care, în măsura în care sunt bine direcţionate, centrate pe viaţa autentic ortodoxă, împlinesc cu adevărat pe om şi îl aduc la a se bucura de împlinirea dorinţei lui. Nu trebuie să ne omorâm dorinţa, căutarea, interesul real pentru a cunoaşte, ci numai să dorim să cunoaştem tot ce ţine de Dumnezeu şi de viaţa întru care noi ne împlinim cu adevărat, de viaţa duhovnicească, de viaţa după poruncile Sale, în Biserica Sa.

Greşeala imensă a tinereţii rău direcţionate constă în aceea că îşi pierde entuziasmul, că se blazează. Neputând să accepte sau să înţeleagă locul alegerilor rele şi ale atrocităţilor şi nedreptăţilor de tot felul, omul înţelege că trebuie să pactizeze cu răul în viaţa lui ca să îi fie bine. Tocmai de aceea, acel: „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, hopul, viaţa, nu arată decât o renunţare la încrederea în darurile lui Dumnezeu pe care trebuie să le dezvolţi, la încrederea în providenţa lui Dumnezeu, la purtarea Sa de grijă, pentru a fi şi tu ca ceilalţi.

Foamea de concretul palpabil, de concretul de aici, de afară, din stradă, din magazin, de pe stadion şi nu foamea după pacea din noi, după bucuria veşnică din inimă ne face să fim oameni laşi, conduşi spre rău cu voia noastră, şi nu nişte oameni liberi prin Duhul din ei. Libertatea duhovnicească, singura libertate reală a omului, este aceea în care, fiind în har, nu te simţi constrâns de nimic şi de nimeni în acţiunile tale şi te manifeşti ca un om supus lui Dumnezeu şi iubitor de oameni.

Dacă căutăm numai exteriorul lucrurilor, adică posesiunea prin cumpărare a lucrurilor şi nu căutăm ca inima noastră să nu fie robită de lucrurile pe care le avem temporar, atunci noi nu mai căutăm să vedem prin lucruri dincolo de ele ci sucombăm sub grija noastră de a avea cât mai multe.

Căutarea autentică aşadar este o căutare care primeşte împlinire de la Dumnezeu. Dacă un om doreşte să ştie ce va fi cu el după moarte sau dacă doreşte să ştie care este împlinirea vieţii lui, în viaţa duhovnicească, de pocăinţă şi de fapte bune a Bisericii, el află încredinţarea că s-a mutat de la rău la bine şi că se îndreaptă mereu spre mai bine, spre mai multă cunoaştere, fericire şi înţelegere şi că în har va sta întreaga veşnicie.

Foamea după viaţă, după fericire e o foame autentic umană, un semn că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Şi dacă simţim că trebuie să trăim din plin viaţa, că trebuie să ne bucurăm, că trebuie să fim plini de entuziasm, atunci răspunsul la căutările noastre este viaţa întru fapte bune, după îndemnurile Scripturii şi ale Sfinţilor din toate veacurile, care ne demonstrează că se poate să fii foarte fericit în orice împrejurare a vieţii şi veţi simţi şi dv. această fericire, urmându-le lor.

Nu am văzut om credinios până acum, care fiind plin de entuziasm, de bucurie, de har dumnezeiesc şi fiind încercat de tot felul de chinuri să spună că e mai bine să fii ca lumea decât ca Dumnezeu. Pofta lumii, trufia minţii, idolii minţii noastre se ofilesc de la sine atunci când înţelegem că singurul Stăpân şi Domn al vieţii noastre e Dumnezeul nostru Cel întreit în persoane şi că de la El şi prin El ni se lucrează toată viaţa, bucuria şi împlinirea.

Foamea noastră după adevăr, după bucurie, după fericire se împlineşte întru Dumnezeu mai mult decât am fi sperat vreodată, pentru că suntem creaţi de El pentru a ne bucura veşnic de El. Sfatul nostru este acesta: dacă nu vă bucuraţi întru Dumnezeul treimic cu adevărat nici nu ştiţi ce e viaţa! Orice fel de acţiune care nu ne aduce bucurie duhovnicească e lipsită de racordarea la viaţa Lui. Iar dacă fiecare lucru bun ne aduce bucurie, atunci foamea noastră după a fi fericiţi este o foame care se împlineşte numai dacă faci binele, dacă urmezi pacea şi dreptatea şi le faci să fie în tine, indiferent de câte probleme, dureri şi necazuri vei avea.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.