Foamea de concretul palpabil

Această centrare pe ceea ce se vede în detrimentul lucrurilor, al realităţilor simţite cu mintea, simţite duhovniceşte vine din aceea că am renunţat la o privire adâncă a vieţii noastre şi ne situăm în domeniul cunoaşterii în senzorial. Nu credem decât în acele lucruri pe care putem pune mâna, pe care le putem simţi ale noastre. Însă concretul acesta simţit, apropiat nouă, nu ne scapă de angoase, nu ne scapă de nelinişti, pentru că sufletul nostru nu se poate împăca cu o stăpânire numai peste forma exterioară a lucrurilor.

Noi avem o casă, nişte lucruri, nişte obiecte care ne aparţin dar toate acestea nu ne astâmpără foamea de cunoaştere, de experiere, de intuire a realităţii. În viaţa duhovnicească a Bisericii, oamenii care trec dincolo de senzorial, care experiază, trăiesc slava lui Dumnezeu înţeleg că nu putem fi stăpâni peste ceva, peste lucruri şi peste noi înşine dacă nu suntem umpluţi de altceva mai presus de noi, dacă nu suntem îmbrăcaţi în slava cea veşnică a lui Dumnezeu. Pentru că adevărata statură a omului este aceea de a fi plin de har, plin de slava lui Dumnezeu, de a fi stăpân peste trupul şi sufletul lui şi mai ales un contemplator şi spijinitor activ al lumii care îl înconjoară.

Visceralitatea foamei după ceea ce vezi, vraja de a cutreiera lumea, de a o cunoaşte, de a te bucura de ea vine din aceea că dorinţa omului, pofta lui nu îşi mai află împlinirea în Dumnezeu, în Cel întru care se împlinesc toate dorinţele noastre ci în materia de sub noi, de sub demnitatea noastră de oameni care trebuie să tindem mereu spre Dumnezeu. Astfel iubim creaţia în locul Ziditorului ei şi foamea noastră după împlinire nu îşi poate găsi astâmpărul, săturarea.

Ştim cu toţii că tinereţea omului este o căutare, o bucurie de ceva, de împlinire, de reuşită. Omul tânăr îşi caută sensul său, Îl caută pe Dumnezeu în toate căutările sale, ca tot omul de orice vârstă de altfel, numai că aceste căutări se lovesc de finitudine, de materialitate, devin căutări pătimaşe, dacă nu se vede lumea întreaga şi viaţa noastră în dimensiunea ei veşnică. Îndrăgostirea de cineva, prietenia, căsătoria, afacerile corecte, orice lucru care poate spori armonia între noi, dacă sunt privite cu conştiinţa că ele ne direcţionează viaţa într-un anume fel şi că noi trebuie prin acestea toate să ne pregătim de Împărăţia Sa, devin căutări care împlinesc.

Dorul nostru de aventură, curiozitatea noastră, dorinţa enormă pentru experienţă sunt dovezile vii, interioare, ale capacităţilor noastre benefice cu care suntem înzestraţi de către Dumnezeu şi care, în măsura în care sunt bine direcţionate, centrate pe viaţa autentic ortodoxă, împlinesc cu adevărat pe om şi îl aduc la a se bucura de împlinirea dorinţei lui. Nu trebuie să ne omorâm dorinţa, căutarea, interesul real pentru a cunoaşte, ci numai să dorim să cunoaştem tot ce ţine de Dumnezeu şi de viaţa întru care noi ne împlinim cu adevărat, de viaţa duhovnicească, de viaţa după poruncile Sale, în Biserica Sa.

Greşeala imensă a tinereţii rău direcţionate constă în aceea că îşi pierde entuziasmul, că se blazează. Neputând să accepte sau să înţeleagă locul alegerilor rele şi ale atrocităţilor şi nedreptăţilor de tot felul, omul înţelege că trebuie să pactizeze cu răul în viaţa lui ca să îi fie bine. Tocmai de aceea, acel: „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, hopul, viaţa, nu arată decât o renunţare la încrederea în darurile lui Dumnezeu pe care trebuie să le dezvolţi, la încrederea în providenţa lui Dumnezeu, la purtarea Sa de grijă, pentru a fi şi tu ca ceilalţi.

Foamea de concretul palpabil, de concretul de aici, de afară, din stradă, din magazin, de pe stadion şi nu foamea după pacea din noi, după bucuria veşnică din inimă ne face să fim oameni laşi, conduşi spre rău cu voia noastră, şi nu nişte oameni liberi prin Duhul din ei. Libertatea duhovnicească, singura libertate reală a omului, este aceea în care, fiind în har, nu te simţi constrâns de nimic şi de nimeni în acţiunile tale şi te manifeşti ca un om supus lui Dumnezeu şi iubitor de oameni.

Dacă căutăm numai exteriorul lucrurilor, adică posesiunea prin cumpărare a lucrurilor şi nu căutăm ca inima noastră să nu fie robită de lucrurile pe care le avem temporar, atunci noi nu mai căutăm să vedem prin lucruri dincolo de ele ci sucombăm sub grija noastră de a avea cât mai multe.

Căutarea autentică aşadar este o căutare care primeşte împlinire de la Dumnezeu. Dacă un om doreşte să ştie ce va fi cu el după moarte sau dacă doreşte să ştie care este împlinirea vieţii lui, în viaţa duhovnicească, de pocăinţă şi de fapte bune a Bisericii, el află încredinţarea că s-a mutat de la rău la bine şi că se îndreaptă mereu spre mai bine, spre mai multă cunoaştere, fericire şi înţelegere şi că în har va sta întreaga veşnicie.

Foamea după viaţă, după fericire e o foame autentic umană, un semn că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Şi dacă simţim că trebuie să trăim din plin viaţa, că trebuie să ne bucurăm, că trebuie să fim plini de entuziasm, atunci răspunsul la căutările noastre este viaţa întru fapte bune, după îndemnurile Scripturii şi ale Sfinţilor din toate veacurile, care ne demonstrează că se poate să fii foarte fericit în orice împrejurare a vieţii şi veţi simţi şi dv. această fericire, urmându-le lor.

Nu am văzut om credinios până acum, care fiind plin de entuziasm, de bucurie, de har dumnezeiesc şi fiind încercat de tot felul de chinuri să spună că e mai bine să fii ca lumea decât ca Dumnezeu. Pofta lumii, trufia minţii, idolii minţii noastre se ofilesc de la sine atunci când înţelegem că singurul Stăpân şi Domn al vieţii noastre e Dumnezeul nostru Cel întreit în persoane şi că de la El şi prin El ni se lucrează toată viaţa, bucuria şi împlinirea.

Foamea noastră după adevăr, după bucurie, după fericire se împlineşte întru Dumnezeu mai mult decât am fi sperat vreodată, pentru că suntem creaţi de El pentru a ne bucura veşnic de El. Sfatul nostru este acesta: dacă nu vă bucuraţi întru Dumnezeul treimic cu adevărat nici nu ştiţi ce e viaţa! Orice fel de acţiune care nu ne aduce bucurie duhovnicească e lipsită de racordarea la viaţa Lui. Iar dacă fiecare lucru bun ne aduce bucurie, atunci foamea noastră după a fi fericiţi este o foame care se împlineşte numai dacă faci binele, dacă urmezi pacea şi dreptatea şi le faci să fie în tine, indiferent de câte probleme, dureri şi necazuri vei avea.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.