Cineva îţi vorbeşte pe un ton răstit, autoritar sau zeflemist şi îţi cere ţie să răspunzi cu capul plecat sau să taci. Raporturile dintre mine şi el sunt statutate pe o reală sau ireală preeminenţă. Dacă el are mai mulţi bani decât mine sau e mai frumos decât mine, chiar dacă pe mine nu mă interesează că el este mai bogat sau mai frumos decât mine şi nu aşa văd eu oamenii, el îmi vorbeşte de sus pentru că are un atuu real sau închipuit prin care crede că mă domină. Dacă eu îi răspund pe acelaşi ton şi el nu are nimic în spatele aplombului său, omul nostru se simte disconfortat, se simte lovit cu parul.
Înţelepciunea nu se transmite între părinţi şi copii, între duhovnici şi fii duhovniceşti, între soţ şi soţie numai pe căi amiabile, ci, câteodată avem nevoie şi de situaţii de şoc, de avertismente, de certuri dure pentru a promova o idee. Disensiunile se poartă pe un ton virulent, apologetic. Tactul trebuie îmbinat şi cu coerciţia argumentativă. Dacă o dai numai cu blândeţea nu ieşi la capăt cu copilul, cu fiul duhovnicesc sau cu nevasta. În relaţii nu trebuie să fim unidimensionali ci trebuie să ne manifestăm în ample forme şi formule.
Virulenţa limbajului, replica dură faţă de cineva arată şi iubirea pe care i-o porţi. Dacă sfătuieşti aşa, fără nerv, fără dureri de inimă, un fel de lasă-mă să te las, rezultatele sunt zero absolut. Ca disciplinator al altora, ca părinte, duhovnic, soţ, fiu, coleg, om de spirit etc. trebuie să îmbini agresivitatea sfătuirii, mustrarea, certarea, cu dulcea povăţuire, cu blândeţea. Nu merge una fără alta. Dacă vrei să construieşti oameni trebuie să îi ajuţi să se dezlipească de ceea ce îi face caricaturali.
Discuţiile care nu urmăresc îndreptarea, comunicarea de Duh, întărirea oamenilor, trecerea peste necazuri, dureri, ispite e o plictisitoare întâlnire de partid. Acolo unde dialogul şi controversa se păstrează în limita bunului simţ şi a datoriei de conştiinţă, a fragilităţii, lucrurile iau turnuri frumoase. Dar dacă vezi un sfat, un reproş, o atitudine negativă făcută cu bun simţ ca pe un atac la persoană, ca pe o insultă, ca pe o dezonoare, ca pe o bombă atomică dialogul nu a existat şi nu poate exista niciodată.
X vine şi îmi reproşează că nu am avut timp de el, că nu l-am ascultat cu atenţie. Dacă omul a venit cu toată inima şi mi-a vorbit iar eu am căscat în timp ce el îmi vorbea, adică nu m-a interesat deloc de el, are dreptate omul: eu sunt de vină. Dar dacă el vrea să îmi pierd toată ziua cu vorbe şi îmi demonstrează că nu face nimic acasă, că nu are nicio preocupare serioasă, atunci reproşul lui este un egoism de duzină.
Dacă vine altul şi îmi spune că o predică, că o carte a mea, că un rând l-a deranjat, că sunt prost scrise, că eu sunt un tembel, un neştiutor, că nu ştiu nimic, că trebuie să mă sui sus pe o cracă şi să stau acolo sau în cel mai bun mod, să îmi dau foc, atunci nu dau doi bani pe astfel de reproşuri. Iarăşi, nu iau în seamă reproşurile care nu probează râvna de a mă ajuta sau râvna adevărului ci vrea să îmi arate că şi el ştie, că şi el poate. Dacă într-o traducere am făcut o greşeală gravă, de dogmă, de istorie, de ce mai vreţi, din uitare, prostie, neatenţie sau din greşeală de tipar şi omul vine şi îmi semnalează cazul, sunt nebun să nu îi dau dreptate?
Acolo unde omul vine şi îţi sugerează o schimbare de atitudine şi tu vezi că e spre binele tău, atunci trebuie să fii mulţumitor acelui om. Eu sunt mulţumitor foarte multor oameni pentru sfaturile pe care mi le-au dat. Când un om vine şi îţi spune ceva tu trebuie să reflectezi şi apoi să răspunzi. Aşa trebuie să se petreacă faptul şi când tu spui ceva cuiva. Dacă el vorbeşte peste tine şi nu te lasă să îi spui ce ai de spus, de unde dialog?
Dialogul, sărmana realitate dialogică!, presupune ca să nu ne spargem capetele ci să ne schimbăm inimile. În dialog, în cadrul opiniei, nu punem pe celălalt în furci, nici nu-l dăm la lei, nici nu îl facem şniţel, ci îi punem în faţă o idee, o constatare, pe care o poate primi sau respinge amiabil.
Însă X nu vine să discute cu tine ci să te îndoctrineze, să te ideologizeze. Nu poate accepta că tu poţi gândi altfel decât el şi cu toate astea puteţi mânca un mic, de 1 mai, împreună. Dalogul egal e când auzi şi iei aminte la ce ţi se spune. Cel inegal e când tu vrei să te auzi pe tine şi celălalt vrea să se audă pe el…şi în jurul vostru e zarvă mare.
Eu mizez pe dialogul egal şi voi miza întotdeauna. Dacă vine cineva să îmi spună ceva, eu îl ascult şi apoi îi răspund, dacă ştiu cu ce se mănâncă problema. Dacă nu, aştept să îmi de detalii şi primesc sfaturi de la el. Însă, până atunci, voi intra şi eu în liberul de 1 mai, acum, spre seară.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.