Un articol al meu de ieri vorbea despre lucrurile pe care, noi, ca familie, le-am trăit în momentul când am vrut să avem cu toţii aceiaşi minte în Hristos, când ni s-a dat posibilitatea marii uniri cu El, adică atunci când s-a produs evenimentul major din viaţa noastră, cel al convertirii la credinţa ortodoxă.

Cu toate eforturile noastre de a ne împotrivi acestui eveniment, nu avem pace şi nicio unitate de gândire între noi. Însă dacă cineva crede că credinţa ortodoxă este adevărata credinţă, atunci e un păcat imens să nu devină ortodox. Şi tot la fel, dacă cineva nu crede că Ortodoxia este adevărata credinţă, nu poate să se convertească.

De aceea convertirea la Ortodoxie este cel mai frecvent însoţită de conflicte interne, iscate de familie, de prietenii noştri sau de alţi oameni. Faptul că Biserica Ortodoxă nu practică împărtăşirea deschisă [adică împărtăşirea cu Hristos fără să fii botezat ortodox n.n.], care este o invenţie a Bisericilor protestante din ultimii 50 de ani, este un scandal imens pentru mulţi. Ei judecă lucrurile după modul lor de a gândi la nivel religios, pentru că se cred creştini adevăraţi. Dar pentru noi, creştinii adevăraţi sunt numai ortodocşii. Dacă membrii familiei sunt protestanţi ei se pot tulbura pentru ce pot găsi în Ortodoxie, pentru că multora li se pare că suntem asemănători cu Biserica Catolică [pentru că ei ştiu puţine despre Ortodoxie] şi vor gândi prin prisma unei gândiri romano catolice, lucru cu totul impropriu şi greşit.

Cerinţa de a fi un membru activ al Bisericii poate răpi o parte de timp din cel alocat întregii familii, mai ales când avem de-a face cu familii numeroase. Cum putem explica faptul că în Săptămâna Sfântă, a Patimilor şi de Paşti noi trebuie să fim în fiecare seară la Biserică? Pentru un protestant american, acest simţământ liturgic este ceva neobişnuit.

Foarte mulţi americani, datorită culturii pe care o avem sunt foarte activi şi preocupaţi de fotbal sau de înnot [lucruri care mănâncă mult timp americanilor] dar nu şi de slujbele Bisericii. Şi din această cauză, atunci când vrei să devii ortodox dar să rămâi cu o mentalitate protestantă, trăieşti o viaţă de familie care dă o mare atenţie mondenităţilor, unui mod de viaţă secular şi e centrată numai pe membrii familiei. Însă Ortodoxia tratează familia foarte serios şi centrează întreaga ei viaţă în viaţa Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, referindu-se la familie o numeşte o Biserică în mic sau mica Biserică pentru că familia este devotată Bisericii şi se luptă să trăiască o viaţă creştină.

Există însă momente când noi trebuie să luăm decizii dureroase pentru că nu se poate altfel. Trebuie ori să ne dezamăgim rudele ori să îi facem pe prietenii noştri să sufere din cauza îndepărtării noastre de ei. Toate pe care Hristos Dumnezeu le-a spus Ucenicilor Săi sunt în definitiv crucea pe care trebuie să o purtăm. În toate împrejurăririle grele ale vieţii noastre noi trebuie să ne rugăm pentru ceilalţi, să împărţim cu ei experienţele noastre când suntem ascultaţi şi să fim buni cu cei care ne înjosesc în chip şi fel.

Întreaga Biserică este umilinţă, şi umilinţa este cea mai bună cale în comparaţie cu aroganţa, cu superbia. Este foarte uşor să ai râvnă şi să vii cu potenţe minunate în Ortodoxie, să devii un om care are un program evanghelic, care vorbeşte tuturor despre credinţa Adevărului. Eu nu pot argumenta, convinge pe toţi de acest lucru şi nici nu cred că e înţelept să spui acest lucru. A vorbi cum poţi despre credinţa ta şi a spune că tu crezi în ceva şi faci ceea ce crezi este foarte diferit, cred eu, de a spune că tu crezi în ceva şi că oricine poate să facă acest lucru.

Eu vreau ca fiecare să fie un creştin ortodox ca şi mine. Însă aceasta stă în mâna lui Dumnezeu. Eu sunt chemat să fac lucrurile pentru care El m-a ales. Însă eu nu pot controla şi nici nu trebuie să încerc să controlez ceea ce vor să facă alţii.

Însă e posibil să transplantăm Ortodoxia în America în termeni apocaliptici. America este o naţiune născută dintr-o viziune semi-utopică a realităţii, pentru că e fundamentată pe gândirea Reformei protestante. Dacă întreaga Americă ar deveni mâine ortodoxă nu am soluţiona în niciun fel problemele naţiunii noastre. Dumnezeu este soluţia la toate problemele noastre şi această rezolvare ne depăşeşte. Pentru că Ortodoxia a fost religia dominantă în multe locuri şi acolo încă sunt probleme. Ortodoxia este adevărul, dar este un adevăr care e trăit de oameni păcătoşi.

A purta aceste probleme în mintea noastră nu înseamnă a minimaliza credinţa noastră şi apa Botezului prin care noi am devenit mai plăcuţi decât alţii în faţa lui Dumnezeu, pentru că în acea apă sfântă am lăsat mândria noastră şi putem să facem lucruri plăcute lui Dumnezeu mai mult decât alţii.

Însă prin extinderea familiilor noastre căpătăm atât bucurii mai multe cât şi mai multe necazuri şi aici apar cele mai mari disfuncţii. De aceea nu ne putem forma viaţa după disfuncţiile altora. Dar cunoaştem adevărul, numai dacă trăim adevărul cu bunătate şi umilinţă. Iar toate lucrurile din viaţa noastră trebuie să se facă cu rugăciune şi răbdare. Mie mi-a luat mult timp să devin ortodox şi simt şi acum, că sunt încă la început, că sunt încă începător. De aceea nu sunt surprins dacă altora le ia mult timp să devină ortodocşi.

Şi am să adăug aici o idee capitală. Multe vieţi ale Sfinţilor includ familiile lor şi pe cei prin care au ajuns ortodocşi. Sfânta Monica, mama Sfântului Augustin, îmi vine imediat în minte, ca una care l-a determinat pe fiul ei să se convertească. Alţi mari Sfinţi de care îmi amintesc acum sunt Sfânta Olga, Sfântul Vladimir ai Rusiei şi Sfânta Nina a Georgiei. Când mă rog lor, adaug întotdeauna troparele Sfinţilor şi mă rog lor pentru întreaga familie. Nu mai e nevoie să spunem că cer mai întâi Maicii lui Dumnezeu acest lucru, ca Una care este Maica tuturor şi Care se uită cu dragoste la toţi fiii Ei şi vrea ca toţi să fie una.

Eu cred că convertiţii cer fără prea multă căldură în rugăciunile lor propria lor schimbare, pentru că depind foarte mult de mediul în care trăiesc. Când am probleme şi când nu ştiu ce să fac, soţia mea mă întreabă imediat: „Te-ai rugat Maicii lui Dumnezeu să te ajute?” Şi de cele mai multe ori mă simt ruşinat dacă trebuie să îi răspund că nu m-am rugat Ei. Soţia mea, ca o mamă bună, a învăţat cât de preţioase sunt rugăciunile pentru copiii ei, în special cele către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Iar eu nu mai am de spus decât că : aşa trebuie să fie!

În toate aceste lucruri noi ne apropriem inimile şi suferim tot ce ni se întâmplă, pentru că trebuie să ne amintim întotdeuna că toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Ne rugăm nu numai pentru cei necredincioşi, dar şi pentru cei care au nădejde în Dumnezeu, Care este mult iubitor şi îndelung-răbdător cu noi, pentru ca să ne dea şi mai mare putere să trecem peste toate. Încrezându-ne în mila Sa noi putem să ne rugăm, să răbdăm şi să fim mulţumitori pentru toate.

Traducere şi adaptare a textului de către Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş, cf. Father Stephen Freeman, Conversion amidst family strife, un articol scris pe data de 2 mai 2007.