Pentru ortodox munca este cea care îl clădeşte, care îi defineşte inima. Orice adăstare asupra unui lucru, asupra unui text, orice întâlnire cu un om, orice discuţie presupune o muncă cu tine, o şlefuire de sine. Atenţia la ton, atenţia la mişcările tale, atenţia la logica subiectelor discutate sunt o muncă complexă, o muncă de mii de sinapse care merg la unison.

Munca la o carte e o muncă ascetică, e o muncă ce presupune multă răbdare şi abilităţi multiple. Trebuie să vezi sensuri, să ştii unde ajunge fraza, să ştii unde eşti în contextul unei pagini. Tot ceea ce este cu adevărat important pentru noi presupune muncă, renunţare la timpul liber, renunţare la picanterii. Scrisul e o muncă, ascultarea e o muncă, atenţia e o muncă, ca să nu mai vorbim de efortul fizic epuizant care e o muncă ce ne aglutinează mintea.

Contează accentele personale ale muncii noastre. Noi respectăm pe orice om care munceşte în folosul altora, care renunţă la el pentru ca să vadă un folos mai larg al acţiunilor sale. Şi cel care înţelege importanţa muncii în viaţa lui înţelege că munca este o activitate teologică, atunci când munca e o laudă adusă lui Dumnezeu. În vocaţia noastră discuţiile cu oamenii, munca de luminare a oamenilor e una din muncile cele mai epuizante pentru că presupune dăruire de inimă, vorbe de conştiinţă, înseamnă să fii la parametrii maximi pe fiecare clipă.

Sunt momente în care, de atâta bucurie şi har, mă epuizez în câteva clipe cu totul. Rugăciunea e o muncă imensă pentru că te stoarce de iubire, de putere, de dăruire. Cine nu a fost epuizat din cauza iubirii şi a rugăciunii intense, crede probabil că numai efortul fizic sau pierderea seminală produce o mare istovire. Însă adevărata epuizare, a minţii, a inimii, a întregului trup, vine atunci când eşti copleşit de har, când eşti prea bucuros, când bucuria şi asceza, când bucuria şi munca se întâlnesc în fiinţa ta.

Adevărata muncă este munca care schimbă pe om, care îl transformă. Dacă a construi o casă, o Biserică, dacă a face un copil, a scrie o carte, a face o excursie nu ne schimbă, nu simţim că ne transformă în bine, în oameni mai buni, mai profunzi înseamnă că nu am atins conştiinţa adevăratei munci.

A sluji la Sfântul Altar, a cânta la strană sau a sta în picioare ore întregi ascultând dumnezeieştile rugăciuni e o muncă imensă. Tot muncă imensă e a sta în stresul calculelor aritmetice, în a preda, în a opera, în a pleda într-un proces, în a zidi un bloc. Cinstesc munca şi mă plec în faţa mâinilor bătătorite, a trupurilor istovite, a inimilor care se dăruie non-stop pentru o cauză.

Poate că unii nu au înţeles de ce noi, pe acest blog, prezentăm lucruri care par disparate sub egida aceluiaşi nume, al Teologiei. Pentru că în fiinţa noastră noi nu simţim nicio sciziune între viaţa privată şi cea publică, între text şi muzică, între ştire şi predică sau între curs teologic şi umor. Toate fac parte din viaţa noastră şi prin toate putem vedea teologic lumea. Cine priveşte Teologia doar în legătură cu dogmele ortodoxe sau cu viaţa duhovnicească şi scoate din cadrul Teologiei, viaţa privată, viaţa publică, politica, economia, cultura, arta, ştiinţa nu face decât să ne spună că noi nu trebuie să gândim teologic ceea ce este dincolo de porţile Bisericii.

Însă Biserica cuprinde întreaga lume, întregul cosmos, orice suflare de viaţă pentru că Biserica e focarul de unde iradiază viaţa lumii şi fără de care lumea s-ar scufunda în nefiinţă. Noi gândim teologic orice. Scoatem din orice lucru, din orice imagine, din orice gest un motiv ca să ne bucurăm de Creatotul nostru şi un motiv ca să Îl lăudăm pentru toate.

Noi avem dreptul să privim teologic întregul spectru al existenţei pentru că Teologiei, vieţii cu Dumnezeu i se subordonează întreaga activitate umană. Necredincioşii, ateii, păgânii fac şi ei parte din Biserică, ca unii care pot fi oricând membrii activi ai Bisericii prin convertire, membrii ai Împărăţiei, ai lumii ce va să vină. Nimeni nu poate să deturneze sensul teologic al vieţii şi al istoriei, pentru că lumea se îndreaptă, potrivit planului lui Dumnezeu cu ea, spre a intra în lumina veşnică şi pentru a fi transfigurată.

Omul care nu înţelege că sensul, împlinirea omului este îndumnezeirea lui, viaţa veşnică cu Dumnezeu caută să îşi renege statura sa de om, de creatură a lui Dumnezeu. Însă nu ai unde fugi de El! Orice ai face sunt numai jocuri de copil prostuţ. Orice efort, orice muncă de a te război cu Dumnezeu e condamnată la eşec din start. Răstălmăcirea credinţei de către eretici, formele extremiste care luptă împotriva Bisericii lui Hristos sunt o luptă cu morile de vânt.

Nu am întâlnit şi nu am citit vreodată şi nici nu m-a convins cineva că este necredincios, că e ateu, că nu are nimic de-a face cu Dumnezeu în mod real, pentru că însăşi viaţa omului este legătura noastră cu El. Nu cred că poate exista un om necredincios la sensul absolut. Credinţa în ceva, pe care îl numim viaţă, şansă, destin, noroc sau încredere în sine e o formă denaturată de credinţă. Ne îndrăgostim pentru că credem în împlinire. Ne facem o casă pentru că credem în viitorul nostru. Avem pe cineva în inimă pentru că credem în persistenţă. Şi împlinirea, viitorul, persistenţa nu sunt decât constanţe teologice secularizate, secătuite de fiorul viu al vieţii ortodoxe.

De aceea Ortodoxia e viaţa, e normalitatea omului, e firescul, e împlinirea pentru că e ceea ce trebuie să fie, e ceea ce vrea Dumnezeu să fie omul. Privită istoric, Biserica Ortodoxă, singura Biserică a lui Dumnezeu, e copleşitoare şi nu intră în inimi strâmte pentru că e un mod de viaţă dumnezeiesc care sfidează normalitatea lumii decăzute.

A înţelege viaţa ortodoxă şi a te converti deplin şi irevocabil la ea e o mare muncă. Omul de astăzi nu mai crede în Dumnezeu nu pentru că a devenit mai deştept sau mai sofisticat ci pentru că viaţa lui nu mai are prea multe lucruri autentice, normale, potrivite cu viaţa lui Dumnezeu. Când Domnul le spune evreilor că ei sunt fiii diavolilor şi nu ai lui Avraam, ei pun mâna să Îl omoare.

De ce? Pentru că în ei nu rezonau cuvintele Lui, pentru că nu aveau niciun fel de fapte bune. Nu le plăcea normalitatea după cum nici multora de acum nu le place normalitatea. Aşa că necredinţa lumii de astăzi nu e datorată de faptul că trebuie să remaniem Scriptura şi Părinţii ca să îi înţelegem şi noi, ci modului de viaţă adânc necreştin care ne face să nu mai vedem măreţia cuvintelor lui Dumnezeu. Scriptura şi Părinţii au rămas tot la fel de compleşitori numai că noi am devenit tot mai nebuni, tot mai înnebuniţi de patimi. Pentru noi, adevărata nebunie nu e boala mintală ci păcatul, oricare ar fi el. Şi toţi suntem bolnavi de nebunia păcatului,de prostia păcatului mai mult sau mai puţin.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.