Δος μοι πειν. Dă-Mi să beau!( Predică la duminica Samarinencei, In. 4, 1-42)

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Discuţia Domnului cu viitoarea Sfântă Fotini, cu samarineanca care căutând apă, a găsit apa vieţii, îmi aminteşte întotdeauna despre rolul întâlnirilor dintre noi: acela de a ne umple, în mod reciproc, de har. Întâlnirile dintre creştinii ortodocşi trebuie să aducă mult har şi să dăruie har. Rolul nostru este de a sădi pacea peste tot, de a umple pe toţi de frumuseţe, de a ne ruga pentru binele tuturor şi de a face binele pentru toţi.

La fântâna Sfântului Patriarh Iacov, la ceasul al şaselea din zi, întâlnirea dintre Domnul şi femeie a fost capitală pentru ea. Aceasta dorea apă şi L-a întâlnit pe Mesia. Ea dorea să ia apă, un fapt banal, cotidian, şi a dat peste Stăpânul lumii şi peste Dăruitorul tuturor bunătăţilor.

Hristos Dumnezeu vorbeşte cu o femeie pentru a arăta că nu a venit numai pentru bărbaţi, ci pentru bărbaţi şi femei deopotrivă. Este confesiv cu ea cum nu a fost cu mulţi dintre bărbaţi. Ei îi vorbeşte despre apa vieţii, despre har, despre prezenţa Sfântului Duh în noi, care este ca un izvor pururea viu de bucurie şi de frumuseţe. Ei îi spune că din neamul iudeilor vine mântuirea, pentru că El S-a întrupat din Fecioara Maria, Care era de neam evreiesc, dar şi că adevărata închinare va fi una duhovnicească, va fi una a inimii, care înmulţeşte apa vieţii, harul, în noi.

Domnul o surprinde pe această femeie delicată, profundă, care devine evanghelizatoarea Samariei; o suprinde cu adevărurile Sale dumnezeieşti pentru că ea era avidă de înţelepţire, de sfinţenie. Domnul vorbeşte cu ea în particular, arătând rostul adânc al sfătuirii: îndreptarea omului. El o învaţă pe femeie despre rostul omului, despre adâncimea omului, dovedindu-i că ştie cine este şi mai ales ce doreşte cu adevărat.

Femeia nu dorea numai apă ci şi har. Nu avea probleme minore de viaţă, ci aştepta pe Mesia şi dorea să ştie cât mai punctual care e rostul închinării şi cum se face închinarea în faţa lui Dumnezeu.

Am avut, personal, multă bucurie în viaţă ori de câte ori am meditat la acest episod tulburător din viaţa Domnului, unde Stăpânul este deschis pentru om şi unde omul percepe, foarte intim, deschiderea lui Dumnezeu către el. Astăzi, Domnul nu e mai puţin deschis către noi ca şi atunci. Nu e nicio diferenţă între sensibilitatea şi deschiderea tulburătoare a Domnului către Fotini şi cea pe care o are cu fiecare dintre noi în rugăciune. Ori de câte ori rugăciunea ne umple atunci Domnul ne indică ce, cum, unde să mergem, ce să facem, ce atitudini să avem.

Vorbirea despre izborul harului nu e întâmplătoare. Duminica de astăzi şi tot acest ciclu post-pascal este o aşteptare a Înălţării Sale şi a Pogorârii Sfântului Duh. Vorbim despre har pentru ca să aşteptăm harul. Iar praznicul Pogorârii Sfântului Duh nu e numai o reamintire a unor vremuri trecute ci o retrăire la nivel eclesial şi personal a minunii simţirii harului.

Dacă orice rugăciune şi orice gând al nostru atrage harul lui Dumnezeu în noi atunci ştim ce este acea continuă cerere, epicleză a Duhului. În măsura în care nu mai simţim în noi că vine ceva la Sfânta Liturghie, că suntem populaţi de har, că suntem plini de bucurie, atunci nu mai simţim izvorul şi fundamentul Bisericii: harul Treimii. Dacă simţim că suntem în har atunci suntem membrii conştienţi şi îndumnezeiţi ai Bisericii.

Frumuseţea sărbătorii este aceea că e o prezenţă reală a bucuriei, că e un timp plin de bucurie interioară. Bucuria pluteşte pe lângă noi şi în noi. Suntem plini de frumuseţe cerească. Dacă luăm aminte la această bucurie nepieritoare atunci simţim ce a simţit şi Sfânta Fotini, când a înţeles darul lui Dumnezeu cu ea şi bucuria harului.

Orice lucru e trecător: nu şi această bucurie. Mesajul Bisericii lui Dumnezeu e acela că bucuria nu are sfârşit şi că ea este în noi, în fiecare mădular al Bisericii. Ceea ce ne-a făcut să fim membri ai Bisericii este harul lui Dumnezeu primit la Sfântul Botez. Iar ceea ce ne face să rămânem în Biserică şi să fim vii duhovniceşte este această scoatere continuă de apă, de har, din inima noastră prin viaţa în Biserică.

Sfânta Fotini a ajuns o fântână a harului. Noi suntem fântâni ale harului, ale bucuriei celei veşnice. Şi bucuria aceasta nu se va lua de la noi, dacă nu vom stinge Duhul, dacă nu ne vom îndepărta de Dătătorul tuturor bunătăţilor.

Εγω ειμι, ο λαλων σοι, spune textul grecesc, adică: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine. Dacă înţelegi că Eu sunt Cel pe care Îl cauţi, ai înţeles tot ceea ce este esenţial. Dacă înţelegem că convertirea reală este a crede în El deplin şi a ne deparazita de tot ce înseamnă trecutul nostru, vom începe să simţim în noi cum curge apa vieţii. Experienţa harului, o experienţă incomparabilă, e tocmai ceea ce ne defineşte ca ortodocşi.

Cine stă spectator în Biserică, cine nu simte că acolo, la slujbe, se petrec cele mai frumoase clipe ale vieţii lui încă nu vede prea bine sensul său acolo. Pentru noi, din prima clipă a convertirii noastre, slujbele sfinte şi atmosfera Bisericii, orice carte a Bisericii, toţi Sfinţii Bisericii au ajuns adevărata noastră viaţă şi singura. Autenticul vieţii noastre este în simţirea viului Bisericii, adică a vieţii Treimii.

M-a oprit cineva ca să vadă dacă eu sunt preot sau nu sunt. Nu avea dileme că nu aş fi, dar vroia să vadă ce mare lucru ştie un preot. Mi-am arătat neştiinţa în multe probleme, am vorbit de rău despre mine…şi omul nostru nu putea să îşi ţină emoţia în frâu, bucuria că l-a făcut pe preot, că el nu prea ştie prea multe şi că meseria ( cum zicea el) sau vocaţia ( cum ziceam eu) de preot nu valorează prea mult.

După ceva timp de bucurie, am întors placa şi i-am spus ce cam fac eu toată ziua. Pe om îl apuca trepidaţia, pentru că nu prea îşi închipuia că lucrurile pot sta chiar aşa. Şi când aveţi timp de toate astea?, mă întreabă el. Nu ştiu, i-am răspuns eu. Însă, am continuat să-i spun, lucrul cel mai important pe care îl face preotul e să aducă oxigen în fiecare om, în fiecare casă, în întreaga lume prin rugăciunile sale. El nu poate să facă prea multe, dar Dumnezeu, Căruia el Îi slujeşte, le face pe toate.

Vedeţi: o altfel de întâlnire şi aici! Întâlnirile adevărate trebuie să scoată la lumină fiinţa omului, adâncul lui. Pentru noi întâlnirile cu oamenii sunt spovedanii pe măsura celor care ne interpelează. Trebuie să te laşi în inimile oamenilor. Dâra de frumuseţe din inima celor care te-au cunoscut naşte în ei rugăciunea pentru tine. Şi invers: faptele lor bune şi sfinţenia lor naşte în mine rugăciunea pentru ei.

Bucuria de a vă vorbi e un dar de la Dumnezeu şi mă bucur că această minune se repetă. Vă dorim tuturor multă pace şi bucurie duhovnicească şi să fiţi fântâni care să izvorască frumuseţea! Amin!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.