Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 9 mai 2007

Balada macaroanei şi a celor o mie de guri fripte de remuşcare

Întotdeauna balada este o parabolă din trecut care se repetă în prezent.
De ce se repetă şi în viitor?
Pentru că o baladă este o cântare care se zice la foc mic, când îţi aduci aminte
de diverse chestii de oriunde.

O macaroană, ca şi o stafidă sau o înjurătură
se întinde pe un platou,
se priveşte îndelung,
chiar cu un soi de fixaţie
şi nu îţi vine să o mănânci.

Dacă pozezi mâncarea pe care o mănânci nu mai vrei să fie mâncare ci tablou.
Dacă nu mănânci tablouri
poţi să priveşti o macaroană,
care, ca orice parabolă,
te loveşte în dreptul frunţii.

Se zice că într-o zi, nu demult,
sau de aproape, vreo mie de guri remuşcate într-una stăteau clipocind
în faţa unei macaroane singure.

1000 de guri, alese la bucată, stăteau în partea stângă şi clipoceau
din cauza unei emoţii numite: furie.
Erau guri înfuriate.
Nu erau gogoşi înfuriate ci guri înfuriate.

Pe partea dreaptă sau prima la dreapta, stătea o macaroană,
altoită de aşteptare,
care se gândea ce pot să facă o mie de guri înfuriate cu o singură macaroană.

Gurile înfuriate, dându-se jos din maşină, cu accente furios-religioase,
ziceau că o să mănânce macaroana,
că este intempestivă,
arogantă şi perturbantă.

Aş…De unde până unde nişte guri, o mie la număr, alese pe bucată,
vor să facă o astfel de criză de rectitudine?

Însă balada, ca orice ţuică fiartă sau ceai aburind,
se bea între… şi între…,
fapt pentru care,ca să zic aşa, trebuie să baţi iapa ca să înţeleagă stăpânul.

Când o mie de guri remuşcate ( a se citi re muşcate sau îndelung muşcate, ca să aibă sensul baladei) doreau să sfâşie
impenetrabil şi abrupt,
toată macaroana de macaroană ce era ea,macaroano,
adică tu, care eşti cacao,
macaroana a stat aşa, ca în faţa lor,
şi le-a ţinut un speech memorabil.

Atât impact a avut macaroana la public,
un impact halucinant,
încât, orice dromader, orice varză, orice maimuţă decentă sau
bloc cu zece etaje stăteau numai în lacrimi,
plângeau lacrimi,plângeau vorbe
şi îşi dăduseră seama,
că ea,
macaroana,
non-violenta macaroană,
nu era chiar atât de blondă…

Cele o mie de guri se închiseră, aşa, remuşcate cum erau ele
şi începură să se gândească, dacă nu cumva singurul ideal în lume
nu e nici să fii remuşcat
şi nici să fii constipat,
ci să fii o macaroană,
cu voie bună şi cu speech, de să te ungă la inimă,
în faţa unei casolete de îngheţată,
pe zi de vară,
şi în faţa unei pastrame de porc,
pe timp de iarnă.

Balada, ca specie literară, e un fel de jale de macaroane.
O macaroană pusă la gard în secolul nu ştiu care,
devine,
pentru o serie de milioane de guri,
o macaroană memorabilă.

În spatele baladei se ascunde naratorul colectiv ( cum o mai fi şi asta, nu ştiu, pentru că nu ştiu cum se punea un colectiv de acord cu două-trei strofe)
şi o serie de sticleţi negrii
sau de pupeze în cui,
care au dus zvonul prin toate lanurile de porumb.

Mie mi-a parvenit pe cale mediatică, de la a 10 generaţie de naratori cu urechea,
şi, tot ce e posibil e să fie adevărată.

Cert e că acum e pace peste România,
oriunde te-ai afla, tu, România,
şi limba română stă bine mersi,
neciuruită de vreun taxi
sau de vreo imperativă somaţie.

Cam aşa e când legenda devine un foraibăr.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Celebrul Garantat 100% cu Dan Puric. Adică despre vulturi versus găini de curte

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ptcspNwqMns]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UZQsMwmOrlA]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ucicXJq2LMg]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ptcspNwqMns]

Vulturii ( de unde: mintea cea înaltă a Teologiei) zboară pe sus, prin înalţimile gândirii, pe când găinile ţin la locul lor, la curticica lor. Dacă ţii la curticica ta şi la modul tău îngust de viaţă nu dai doi bani pe zborul Teologiei. Numai că toată frumuseţea vieţii e teologie şi nu ochii îndreptaţi numai spre grăunţe.

Pr. Dorin

Dan Puric despre cartea Evanghelia versus Iuda a teologului român Danion Vasile

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=xFQgoy8yu9c]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hswKK5fkDoA]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kygdZvrytYk]

Pr. Dorin.

A patra rugăciune a canonului împărtăşirii ( partea a III-a)

Am ajuns la pasajul în care, Sfântul Simeon Metafrastul aminteşte de cei care au venit în ceasul al 11-lea, invocând astfel Mt. 20, 9. Şi cei care s-au mântuit în ultima clipă a vieţii lor, venind la credinţa ortodoxă sau care s-au pocăit pe patul morţii, ortodocşi fiind, sunt primiţi de Dumnezeu tot ca cei care s-au sfinţit toată viaţa, pentru că primesc tot un dinar, adică tot Împărăţia Sa.

Spune Sfântul Simeon:”precum ai primit pe cei ce au venit în ceasul al unsprezecelea, care nimic vrednic n-au lucrat, aşa mă primeşte şi pe mine, păcătosul”, cf. Ed. IBMBOR, ed. 2000, p. 325. Adică să îl primească şi pe el, pocăinţa lui puţină, insignifiantă, ca bună, ca mântuitoare, deşi el nu are faptele Sfinţilor.

Sfinţii se smeresc şi se văd fără nicio faptă bună.E tulburătoare şi greu de înţeles situaţia cum un om plin de har se declară cel mai păcătos om al pământului iar un păcătos se crede drept. Numai că cel Sfânt se declară un păcătos absolut în comparaţie cu sfinţenia lui Dumnezeu şi nu cu faptele lui bune.

Pregătirea pentru împărtăşirea euharistică cu Hristos trece aşadar prin faza recunoaşterii adâncii nimicnicii personale, a păcătoşeniei proprii, care se îmbină cu Sfânta Spovedanie. Deşi mărturisirea sacramentală a păcatelor durează puţin şi este primirea iertării lui Dumnezeu prin dezlegarea preoţească de păcate, pocăinţa ca mărturisire în faţa lui Dumnezeu a păcătoşeniei proprii este o activitate interioară continuă.

Sfântul Simeon vrea să fie primit ca ultimul care a lucrat pocăinţa, care şi-a lucrat îndreptarea din păcate. El ştie că a greşit mult în faţa lui Dumnezeu, că s-a spurcat cu totul prin patimile sale. El are conştiinţa că a scârbit pe Duhul lui Dumnezeu întru care ne-am pecetluit în Taina Sfintei Mirungeri şi că a mâniat milostivirea cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu în diferite moduri: „cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul, nopatea şi ziua, pe faţă şi într-ascuns, cu voie şi fără de voie”, cf. Idem, p. 326.

Însă aici se ating două probleme fundamentale pentru viaţa ortodoxă:1. prezenţa Sfântului Duh în noi şi 2. raportul dintre faptele noastre şi lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Orice păcat este o scârbire a Duhului Sfânt din noi, o alungarea a harului din noi, o insesizare a Lui în noi. Spovedania şi pocăinţa, mărturisirea păcatelor în Taina Sfintei Pocăinţe şi pocăinţa de fiecare clipă sunt cele care pregătesc venirea harului în noi, împăcarea noastră cu Duhul Sfânt.

Dacă simţim în noi harul lui Dumnezeu care ne dă certitudinea credinţei şi arvuna mântuirii, care ne fereşte de ispite, de demoni şi de erezii, de înşelări şi de confuzie atunci e semn că pentru păcatele noastre, pe care le conştientizăm imediat ce le-am făcut, cerem iertare de la Dumnezeu şi ne spovedim pentru ele. Pacea inimii nu se dobândeşte în afara ascezei şi a vieţii ortodoxe şi nici conştiinţa curată nu se poate cumpăra cu o şedinţă de terapie în grup sau cu un control psihiatric.

Pacea inimii şi conştiinţa bună e prezenţa Sfântului Duh în noi, a harului Treimii în noi, fapt pentru care suntem mulţumitori pentru milostivirea lui Dumnezeu, pentru mila lui Dumnezeu prin care iubeşte pe oameni.

După cum observăm avem de-a face cu o milă iubitoare de oameni a lui Dumnezeu, cu o milă care e iubire şi vorbim despre o scârbire a Duhului prin păcatele noastre dar şi de o odihnă în noi a Duhului şi a lui Hristos, a Treimii, unde Treimea vine în noi şi Îşi face locaş în noi.

Simeon stă în faţa lui Dumnezeu ca la Judecata din urmă: „Şi ştiu că vei pune înaintea mea păcatele mele, în acelaşi chip, în care le-am făcut, şi mă vei întreba de cele ce cu ştiinţă, fără de iertare, am greşit”, cf. Ibidem. Hristos, Judecătorul tuturor va pune înaintea lui păcatele de o viaţă ale lui Simeon şi judecata este întrebare despre păcatele făcute conştient, cu conştienţă. Tocmai de aceea pentru Simeon aceste păcate făcute cu bună ştiinţă de către el sunt neiertabile, le socoteşte de neiertat, nu şi le poate ierta el însuşi, tocmai pentru că sunt făcute deliberat de către Simeon.

Cu alte cuvinte, Tu, Doamne, mă vei întreba de acele păcate de care nici eu nu mă iert, pentru că le-am făcut cu bună ştiinţă! Păcatele sunt greşeli, căderi din dreapta cugetare, sunt abateri de la mila lui Dumnezeu şi sunt îndurerări ale Duhului Sfânt. Deşi a păcătuit, deşi, el, ca om credincios şi suplu duhovniceşte, cu o conştiinţă clară a nevredniciei sale nu îşi poate ierta păcatele şi nici nu şi le justifică, nu cade în deznădejde, ci cade la mila lui Dumnezeu care poate să ierte şi să şteargă din om şi lucrurile pe care omul nu şi le poate ierta.

Continuarea rugăciunii ne duce la credinţa profundă, devastatoare pentru o minte înceată, a lui Simeon: „Ci, Doamne, nu cu judecata Ta cea dreaptă, nici cu mânia Ta să mă mustri pe mine şi nici cu urgia Ta să mă pedepseşti. Miluieşte-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci şi zidirea Ta sunt”, cf. Ibidem. Credinţa lui e devastatoare, e debusolantă, pentru unul care dă bir cu fugiţii când păcătuieşte ceva. Simeon se crede mama fărădelegii, cel mai negru dintre toţi, cel mai păctos dintre toţi şi fără să epateze. El se simte cel mai păcătos. Cel care are conştiinţa de sine în regulă nu se poate considera decât cel mai păcătos, primul din Iad şi singurul.

Şi într-o astfel de stare interioară el vine ca să se împreuneze cu Hristos euharistic, spunându-I că e vrednic de judecata, de pedeapsa lui Dumnezeu, că e cu totul neputincios, dar e zidirea Lui, zidirea din iubire, făcută din iubire, de Tată prin Fiul în Sfântul Duh, atunci când Treimea a zis: Să facem om. Eu sunt spurcat şi am scârbit ( cuvinte tari dar reale!) Duhul Tău, iubirea Ta, mila Ta, însă vin la Tine ca zidire a Ta, ca rob al Tău, ca să mă împărtăşesc cu Hristosul inimii mele.

Pentru această unire îndumnezeitoare cu Hristosul şi Dumnezeul meu eu mă simt cu totul gol de fapte bune, cu totul spurcat, însă cred nemişcat în mila Ta. Simeon pune neputinţa sa în balanţă cu faptul că e zidirea lui Dumnezeu şi câştigă faptul că este zidire a lui Dumnezeu. Această rugăciune preadumnezeiască pe mine mă înfioră de fiecare dată pentru că este un strigăt nealterat de timp, al unei inimi care nu poate admite că mila lui Dumnezeu nu e mai puternică, infinit mai puternică, decât netrebnicia proprie. Acesta e strigătul acelei credinţe care a biruit lumea şi o biruie: a credinţei Apostolilor, a Mucenicilor, a Părinţilor, a Maicilor şi a Mărtusitorilor Bisericii lui Dumnezeu până astăzi.

Inima Sfântului Simeon se revarsă. Noi discutăm aici o rugăciune de taină a unui Sfânt, pe care el a scris-o şi noi beneficiem de ea astăzi. Adică este o iconomie a lui pentru noi, pentru ca noi să învăţăm cum să ne rugăm şi cum să simţim ortodox pe Dumnezeu, relaţia Lui cu noi. Ce spune el în continuare? „Că Tu, Doamne, ai întărit peste mine frica Ta, dar eu am făcut răutate înaintea Ta. Ţie unuia am greşit; dar Te rog să nu intri la judecată cu robul Tău. Că, de vei căuta la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea să stea înaintea Ta? Că eu sunt adâncul păcatului şi nu sunt vrednic, nici în stare a căuta şi a privi înălţimea cerului, din pricina mulţimii păcatelor mele, celor fără de număr”, cf. Ibidem.

Păcatele mele au făcut ca Tu să întăreşti, să înmulţeşti în mine frica de Iad, frica de pedeapsa cea veşnică pentru ele. Pe măsură ce Tu mă îngrozeai cu frică, pe măsură ce Tu îmi făceai inima şi conştiinţa să mă irite, să mă bântuie tot timpul, să mă cocoşeze cu atâtea dureri şi mustrări, eu, făceam păcate de zor, ca să dovedesc că sunt puternic. Adică eu, postmodernul, mă credeam supraom şi puternic înaintea Ta, pe când Tu înmulţeai frica, nesiguranţa, îndoiala în mine, îndoiala şi frica de mine şi de veşnicia mea, ca să mă întorci la pocăinţă.

Însă când mi-am văzut păcatele am înţeles că eu sunt adâncul păcatului, abisul fărădelegilor. Vederea păcatelor proprii este una din caracteristicile fundamentale ale vieţii ortodoxe. Şi dacă eu sunt abisul păcatelor ( şi toţi trebuie să conştientizăm acest lucru, fiecare în parte, în fiinţa lui) atunci Te rog să nu Te judeci cu mine, că nu am nimic bun, căci sunt cu totul stricăciune, deşi m-am umplut de Duhul Tău şi L-am scârbit cu păcatele mele.

Şi Simeon îşi arată încă odată păcatele şi de zeci de ori înaintea Lui: „că toate lucrurile şi închipuirile şi meşteşugirile diavoleşti, toată răutatea iadului, îndemnurile spre păcat, dezmierdările şi ale patimi nenumărate n-au lipsit de la mine. Căci,cu ce fel de păcate nu m-am stricat? De care rele n-am fost prins? Tot păcatul l-am făcut, toată desfătarea neiertată am lăsat să intre în sufletul meu. Netrebnic m-am făcut înaintea Ta, Dumnezeul meu, şi înaintea oamenilor. Cine mă va ridica pe mine, cel ce am căzut în atâtea păcate rele?”.

Durerea, dezgustul de păcatele sale, dorinţa de viaţa veşnică, iubirea, credinţa lui puternică, lipsa lui de deznădejde, încrederea neţărmurită în iertarea lui Dumnezeu se îmbină în această rugăciune pentru că sunt expresia unei inimi dumnezeieşti. El se autodenunţă, se judecă pe sine, se autocaracterizează la modul negativ absolut, nu se cruţă ( cruţarea de sine e un păcat care apare prea rar în spovedaniile noastre), nu se autoiluzionează religios. El nu se crede mântuit ci pierdut, deşi era de o sfinţenie tulburătoare. El nu se autoadulează.

El se pune la zid în faţa lui Dumnezeu dar ştie, că deşi este netrebnic în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, totuşi mila lui Dumnezeu întrece orice logică, orice păcat şi orice neputinţă a sa.

După şirul păcatelor vine şirul de cuvinte ale nădejdii: „Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine nădăjduiesc. De mai este pentru mine nădejde de mântuire, de biruieşte iubirea Ta de oameni mulţimea fărădelegilor mele, fii mie Mântuitor şi, după îndurările şi milele Tale, slăbeşte, lasă, iartă-mi toate câte am greşit Ţie; că s-a umplut de multe rele sufletul meu şi nu aflu în mine nădejde de mântuire”.

De la faptele mele nu am nădejde de mântuire, dar ştiu că Tu ierţi şi ne slăbeşti sarcina cea grea a păcatelor noastre şi dărâmi muntele fărădelegilor din spatele nostru. Adică Simeon nu se vede pe sine cu nimic bun şi tocmai prin aceasta se umple de tot binele. Smerenia şi golirea de sine, golirea de încredere în sine, de adulare de sine, de precupeţire de sine, de preţuire de sine egoistă ne umple de harul lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno