Am ajuns la pasajul în care, Sfântul Simeon Metafrastul aminteşte de cei care au venit în ceasul al 11-lea, invocând astfel Mt. 20, 9. Şi cei care s-au mântuit în ultima clipă a vieţii lor, venind la credinţa ortodoxă sau care s-au pocăit pe patul morţii, ortodocşi fiind, sunt primiţi de Dumnezeu tot ca cei care s-au sfinţit toată viaţa, pentru că primesc tot un dinar, adică tot Împărăţia Sa.

Spune Sfântul Simeon:”precum ai primit pe cei ce au venit în ceasul al unsprezecelea, care nimic vrednic n-au lucrat, aşa mă primeşte şi pe mine, păcătosul”, cf. Ed. IBMBOR, ed. 2000, p. 325. Adică să îl primească şi pe el, pocăinţa lui puţină, insignifiantă, ca bună, ca mântuitoare, deşi el nu are faptele Sfinţilor.

Sfinţii se smeresc şi se văd fără nicio faptă bună.E tulburătoare şi greu de înţeles situaţia cum un om plin de har se declară cel mai păcătos om al pământului iar un păcătos se crede drept. Numai că cel Sfânt se declară un păcătos absolut în comparaţie cu sfinţenia lui Dumnezeu şi nu cu faptele lui bune.

Pregătirea pentru împărtăşirea euharistică cu Hristos trece aşadar prin faza recunoaşterii adâncii nimicnicii personale, a păcătoşeniei proprii, care se îmbină cu Sfânta Spovedanie. Deşi mărturisirea sacramentală a păcatelor durează puţin şi este primirea iertării lui Dumnezeu prin dezlegarea preoţească de păcate, pocăinţa ca mărturisire în faţa lui Dumnezeu a păcătoşeniei proprii este o activitate interioară continuă.

Sfântul Simeon vrea să fie primit ca ultimul care a lucrat pocăinţa, care şi-a lucrat îndreptarea din păcate. El ştie că a greşit mult în faţa lui Dumnezeu, că s-a spurcat cu totul prin patimile sale. El are conştiinţa că a scârbit pe Duhul lui Dumnezeu întru care ne-am pecetluit în Taina Sfintei Mirungeri şi că a mâniat milostivirea cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu în diferite moduri: „cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul, nopatea şi ziua, pe faţă şi într-ascuns, cu voie şi fără de voie”, cf. Idem, p. 326.

Însă aici se ating două probleme fundamentale pentru viaţa ortodoxă:1. prezenţa Sfântului Duh în noi şi 2. raportul dintre faptele noastre şi lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Orice păcat este o scârbire a Duhului Sfânt din noi, o alungarea a harului din noi, o insesizare a Lui în noi. Spovedania şi pocăinţa, mărturisirea păcatelor în Taina Sfintei Pocăinţe şi pocăinţa de fiecare clipă sunt cele care pregătesc venirea harului în noi, împăcarea noastră cu Duhul Sfânt.

Dacă simţim în noi harul lui Dumnezeu care ne dă certitudinea credinţei şi arvuna mântuirii, care ne fereşte de ispite, de demoni şi de erezii, de înşelări şi de confuzie atunci e semn că pentru păcatele noastre, pe care le conştientizăm imediat ce le-am făcut, cerem iertare de la Dumnezeu şi ne spovedim pentru ele. Pacea inimii nu se dobândeşte în afara ascezei şi a vieţii ortodoxe şi nici conştiinţa curată nu se poate cumpăra cu o şedinţă de terapie în grup sau cu un control psihiatric.

Pacea inimii şi conştiinţa bună e prezenţa Sfântului Duh în noi, a harului Treimii în noi, fapt pentru care suntem mulţumitori pentru milostivirea lui Dumnezeu, pentru mila lui Dumnezeu prin care iubeşte pe oameni.

După cum observăm avem de-a face cu o milă iubitoare de oameni a lui Dumnezeu, cu o milă care e iubire şi vorbim despre o scârbire a Duhului prin păcatele noastre dar şi de o odihnă în noi a Duhului şi a lui Hristos, a Treimii, unde Treimea vine în noi şi Îşi face locaş în noi.

Simeon stă în faţa lui Dumnezeu ca la Judecata din urmă: „Şi ştiu că vei pune înaintea mea păcatele mele, în acelaşi chip, în care le-am făcut, şi mă vei întreba de cele ce cu ştiinţă, fără de iertare, am greşit”, cf. Ibidem. Hristos, Judecătorul tuturor va pune înaintea lui păcatele de o viaţă ale lui Simeon şi judecata este întrebare despre păcatele făcute conştient, cu conştienţă. Tocmai de aceea pentru Simeon aceste păcate făcute cu bună ştiinţă de către el sunt neiertabile, le socoteşte de neiertat, nu şi le poate ierta el însuşi, tocmai pentru că sunt făcute deliberat de către Simeon.

Cu alte cuvinte, Tu, Doamne, mă vei întreba de acele păcate de care nici eu nu mă iert, pentru că le-am făcut cu bună ştiinţă! Păcatele sunt greşeli, căderi din dreapta cugetare, sunt abateri de la mila lui Dumnezeu şi sunt îndurerări ale Duhului Sfânt. Deşi a păcătuit, deşi, el, ca om credincios şi suplu duhovniceşte, cu o conştiinţă clară a nevredniciei sale nu îşi poate ierta păcatele şi nici nu şi le justifică, nu cade în deznădejde, ci cade la mila lui Dumnezeu care poate să ierte şi să şteargă din om şi lucrurile pe care omul nu şi le poate ierta.

Continuarea rugăciunii ne duce la credinţa profundă, devastatoare pentru o minte înceată, a lui Simeon: „Ci, Doamne, nu cu judecata Ta cea dreaptă, nici cu mânia Ta să mă mustri pe mine şi nici cu urgia Ta să mă pedepseşti. Miluieşte-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci şi zidirea Ta sunt”, cf. Ibidem. Credinţa lui e devastatoare, e debusolantă, pentru unul care dă bir cu fugiţii când păcătuieşte ceva. Simeon se crede mama fărădelegii, cel mai negru dintre toţi, cel mai păctos dintre toţi şi fără să epateze. El se simte cel mai păcătos. Cel care are conştiinţa de sine în regulă nu se poate considera decât cel mai păcătos, primul din Iad şi singurul.

Şi într-o astfel de stare interioară el vine ca să se împreuneze cu Hristos euharistic, spunându-I că e vrednic de judecata, de pedeapsa lui Dumnezeu, că e cu totul neputincios, dar e zidirea Lui, zidirea din iubire, făcută din iubire, de Tată prin Fiul în Sfântul Duh, atunci când Treimea a zis: Să facem om. Eu sunt spurcat şi am scârbit ( cuvinte tari dar reale!) Duhul Tău, iubirea Ta, mila Ta, însă vin la Tine ca zidire a Ta, ca rob al Tău, ca să mă împărtăşesc cu Hristosul inimii mele.

Pentru această unire îndumnezeitoare cu Hristosul şi Dumnezeul meu eu mă simt cu totul gol de fapte bune, cu totul spurcat, însă cred nemişcat în mila Ta. Simeon pune neputinţa sa în balanţă cu faptul că e zidirea lui Dumnezeu şi câştigă faptul că este zidire a lui Dumnezeu. Această rugăciune preadumnezeiască pe mine mă înfioră de fiecare dată pentru că este un strigăt nealterat de timp, al unei inimi care nu poate admite că mila lui Dumnezeu nu e mai puternică, infinit mai puternică, decât netrebnicia proprie. Acesta e strigătul acelei credinţe care a biruit lumea şi o biruie: a credinţei Apostolilor, a Mucenicilor, a Părinţilor, a Maicilor şi a Mărtusitorilor Bisericii lui Dumnezeu până astăzi.

Inima Sfântului Simeon se revarsă. Noi discutăm aici o rugăciune de taină a unui Sfânt, pe care el a scris-o şi noi beneficiem de ea astăzi. Adică este o iconomie a lui pentru noi, pentru ca noi să învăţăm cum să ne rugăm şi cum să simţim ortodox pe Dumnezeu, relaţia Lui cu noi. Ce spune el în continuare? „Că Tu, Doamne, ai întărit peste mine frica Ta, dar eu am făcut răutate înaintea Ta. Ţie unuia am greşit; dar Te rog să nu intri la judecată cu robul Tău. Că, de vei căuta la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea să stea înaintea Ta? Că eu sunt adâncul păcatului şi nu sunt vrednic, nici în stare a căuta şi a privi înălţimea cerului, din pricina mulţimii păcatelor mele, celor fără de număr”, cf. Ibidem.

Păcatele mele au făcut ca Tu să întăreşti, să înmulţeşti în mine frica de Iad, frica de pedeapsa cea veşnică pentru ele. Pe măsură ce Tu mă îngrozeai cu frică, pe măsură ce Tu îmi făceai inima şi conştiinţa să mă irite, să mă bântuie tot timpul, să mă cocoşeze cu atâtea dureri şi mustrări, eu, făceam păcate de zor, ca să dovedesc că sunt puternic. Adică eu, postmodernul, mă credeam supraom şi puternic înaintea Ta, pe când Tu înmulţeai frica, nesiguranţa, îndoiala în mine, îndoiala şi frica de mine şi de veşnicia mea, ca să mă întorci la pocăinţă.

Însă când mi-am văzut păcatele am înţeles că eu sunt adâncul păcatului, abisul fărădelegilor. Vederea păcatelor proprii este una din caracteristicile fundamentale ale vieţii ortodoxe. Şi dacă eu sunt abisul păcatelor ( şi toţi trebuie să conştientizăm acest lucru, fiecare în parte, în fiinţa lui) atunci Te rog să nu Te judeci cu mine, că nu am nimic bun, căci sunt cu totul stricăciune, deşi m-am umplut de Duhul Tău şi L-am scârbit cu păcatele mele.

Şi Simeon îşi arată încă odată păcatele şi de zeci de ori înaintea Lui: „că toate lucrurile şi închipuirile şi meşteşugirile diavoleşti, toată răutatea iadului, îndemnurile spre păcat, dezmierdările şi ale patimi nenumărate n-au lipsit de la mine. Căci,cu ce fel de păcate nu m-am stricat? De care rele n-am fost prins? Tot păcatul l-am făcut, toată desfătarea neiertată am lăsat să intre în sufletul meu. Netrebnic m-am făcut înaintea Ta, Dumnezeul meu, şi înaintea oamenilor. Cine mă va ridica pe mine, cel ce am căzut în atâtea păcate rele?”.

Durerea, dezgustul de păcatele sale, dorinţa de viaţa veşnică, iubirea, credinţa lui puternică, lipsa lui de deznădejde, încrederea neţărmurită în iertarea lui Dumnezeu se îmbină în această rugăciune pentru că sunt expresia unei inimi dumnezeieşti. El se autodenunţă, se judecă pe sine, se autocaracterizează la modul negativ absolut, nu se cruţă ( cruţarea de sine e un păcat care apare prea rar în spovedaniile noastre), nu se autoiluzionează religios. El nu se crede mântuit ci pierdut, deşi era de o sfinţenie tulburătoare. El nu se autoadulează.

El se pune la zid în faţa lui Dumnezeu dar ştie, că deşi este netrebnic în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, totuşi mila lui Dumnezeu întrece orice logică, orice păcat şi orice neputinţă a sa.

După şirul păcatelor vine şirul de cuvinte ale nădejdii: „Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine nădăjduiesc. De mai este pentru mine nădejde de mântuire, de biruieşte iubirea Ta de oameni mulţimea fărădelegilor mele, fii mie Mântuitor şi, după îndurările şi milele Tale, slăbeşte, lasă, iartă-mi toate câte am greşit Ţie; că s-a umplut de multe rele sufletul meu şi nu aflu în mine nădejde de mântuire”.

De la faptele mele nu am nădejde de mântuire, dar ştiu că Tu ierţi şi ne slăbeşti sarcina cea grea a păcatelor noastre şi dărâmi muntele fărădelegilor din spatele nostru. Adică Simeon nu se vede pe sine cu nimic bun şi tocmai prin aceasta se umple de tot binele. Smerenia şi golirea de sine, golirea de încredere în sine, de adulare de sine, de precupeţire de sine, de preţuire de sine egoistă ne umple de harul lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: