Balada macaroanei şi a celor o mie de guri fripte de remuşcare

Întotdeauna balada este o parabolă din trecut care se repetă în prezent.
De ce se repetă şi în viitor?
Pentru că o baladă este o cântare care se zice la foc mic, când îţi aduci aminte
de diverse chestii de oriunde.

O macaroană, ca şi o stafidă sau o înjurătură
se întinde pe un platou,
se priveşte îndelung,
chiar cu un soi de fixaţie
şi nu îţi vine să o mănânci.

Dacă pozezi mâncarea pe care o mănânci nu mai vrei să fie mâncare ci tablou.
Dacă nu mănânci tablouri
poţi să priveşti o macaroană,
care, ca orice parabolă,
te loveşte în dreptul frunţii.

Se zice că într-o zi, nu demult,
sau de aproape, vreo mie de guri remuşcate într-una stăteau clipocind
în faţa unei macaroane singure.

1000 de guri, alese la bucată, stăteau în partea stângă şi clipoceau
din cauza unei emoţii numite: furie.
Erau guri înfuriate.
Nu erau gogoşi înfuriate ci guri înfuriate.

Pe partea dreaptă sau prima la dreapta, stătea o macaroană,
altoită de aşteptare,
care se gândea ce pot să facă o mie de guri înfuriate cu o singură macaroană.

Gurile înfuriate, dându-se jos din maşină, cu accente furios-religioase,
ziceau că o să mănânce macaroana,
că este intempestivă,
arogantă şi perturbantă.

Aş…De unde până unde nişte guri, o mie la număr, alese pe bucată,
vor să facă o astfel de criză de rectitudine?

Însă balada, ca orice ţuică fiartă sau ceai aburind,
se bea între… şi între…,
fapt pentru care,ca să zic aşa, trebuie să baţi iapa ca să înţeleagă stăpânul.

Când o mie de guri remuşcate ( a se citi re muşcate sau îndelung muşcate, ca să aibă sensul baladei) doreau să sfâşie
impenetrabil şi abrupt,
toată macaroana de macaroană ce era ea,macaroano,
adică tu, care eşti cacao,
macaroana a stat aşa, ca în faţa lor,
şi le-a ţinut un speech memorabil.

Atât impact a avut macaroana la public,
un impact halucinant,
încât, orice dromader, orice varză, orice maimuţă decentă sau
bloc cu zece etaje stăteau numai în lacrimi,
plângeau lacrimi,plângeau vorbe
şi îşi dăduseră seama,
că ea,
macaroana,
non-violenta macaroană,
nu era chiar atât de blondă…

Cele o mie de guri se închiseră, aşa, remuşcate cum erau ele
şi începură să se gândească, dacă nu cumva singurul ideal în lume
nu e nici să fii remuşcat
şi nici să fii constipat,
ci să fii o macaroană,
cu voie bună şi cu speech, de să te ungă la inimă,
în faţa unei casolete de îngheţată,
pe zi de vară,
şi în faţa unei pastrame de porc,
pe timp de iarnă.

Balada, ca specie literară, e un fel de jale de macaroane.
O macaroană pusă la gard în secolul nu ştiu care,
devine,
pentru o serie de milioane de guri,
o macaroană memorabilă.

În spatele baladei se ascunde naratorul colectiv ( cum o mai fi şi asta, nu ştiu, pentru că nu ştiu cum se punea un colectiv de acord cu două-trei strofe)
şi o serie de sticleţi negrii
sau de pupeze în cui,
care au dus zvonul prin toate lanurile de porumb.

Mie mi-a parvenit pe cale mediatică, de la a 10 generaţie de naratori cu urechea,
şi, tot ce e posibil e să fie adevărată.

Cert e că acum e pace peste România,
oriunde te-ai afla, tu, România,
şi limba română stă bine mersi,
neciuruită de vreun taxi
sau de vreo imperativă somaţie.

Cam aşa e când legenda devine un foraibăr.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.