De la principii la matrapazlâcuri

În viaţa ortodoxă principiile vieţii noastre sunt principiile etosului ortodox, deopotrivă scriptural şi patristic, şi anume un mod de comportare configurat de adevărurile şi dogmele Bisericii, de evlavia şi cuminţenia dreptei mărturisiri. Dogmele Bisericii sunt cele care configurează cultul Bisericii iar dogmele Bisericii sunt punctările providenţiale ale unei gândiri ecumenice care stă întru adevărul propovăduit de Apostoli.

Dogma Sfintei Treimi nu a fost inventată la primele două Sfinte Sinoade Ecumenice ci acolo a fost remărturisită şi concentrată în câteva fraze, ca să fie un sprijin autentic pentru cei credincioşi împotriva diferiţilor eretici, pentru că ea era trăită continuu în Biserică. Faptul că Sfânta Treime este Dumnezeul nostru şi că Treimea e Treime din veci şi că persoanele Treimii sunt egale, deşi Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt, şi de o fiinţă, consubstanţiale, deşi sunt trei ipostasuri care conţin fiinţa una şi nu trei forme tranzitorii de a fi ale fiinţei divine, această dogmă este prezentă pretutindeni în Biserică, este fundamentul Bisericii şi organizează într-un mod unic viaţa ortodoxă.

Ortodoxia este inconfundabilă în ceea ce priveşte viaţa autentic ortodoxă şi modul duhovnicesc de gândire a dogmelor şi a lumii. Dogma Sfintei Treimi apare peste tot: în rugăciunile, în ecfonisele slujbelor, în modul în care ne facem Sfânta Cruce, în modul în care gândim unitatea şi diversitatea Bisericii, în modul în care gândim familia ortodoxă.

La fel dogma hristologică, pnevmatologia, ecclesiologia, eshatologia, ca şi soteriologia sau cosmologia sunt principiile călăuzitoare ale vieţii noastre. Dogmele şi învăţăturile Bisericii una sunt trăite de către cei care se angajează deplin în viaţa de sfinţenie a Bisericii.

Închinarea la Sfintele Icoane şi implicit la Sfintele Moaşte, dogmatizate la Sinodul VII Ecumenic împotriva iconoclaştilor ţin de hristologie şi de soteriologie. Dacă Hristos S-a întrupat, dacă S-a făcut om real, om ca noi, afară de păcat, fiind şi Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, atunci El a îndumnezeit firea umană prin moartea şi învierea Lui şi înălţarea Lui la cer. Iar Sfintele Icoane sunt ferestrele de har care ne duc la cum arată cei care se îndumnezeiesc, ca şi Hristos, în viaţa aceasta.

Dacă Hristos e Dumnezeu şi om atunci Sfânta Sa Icoană este o mărturisire a mântuirii noastre, pentru că El S-a făcut om, cum spune Sfântul Irineu al Lyonului, pentru ca să mă facă pe mine dumnezeu, pentru ca să mă îndumnezeiască. Dacă El S-a făcut om atunci Icoana, ca şi Sfânta Liturghie, sunt întâlniri reale cu El, pentru că în Icoană noi ne unim cu Cel pe care inima noastră Îl iubeşte şi prin ea privim la El iar în Sfânta Liturghie ne împărtăşim cu El euharistic, cu El care e în cer şi e Stăpânul tuturor.

Sfânta Icoană are rolul de a ne concentra iubirea către El. Este o adunare a minţii şi a iubirii noastre pe care o spunem înaintea Lui. Însă, aşa cum pupând poza copilului sau a mamei noastre, nu ne pupăm copilul sau mama, ci prin ea ne revărsăm dragostea spre cei pe care nu îi avem fizic lângă noi, dar prin asta ni-i apropiem, tot la fel Sfânta Icoană ne face să avem ochii largi deschişi, să privim la lumina şi la frumuseţea lui Hristos şi a Prea Curatei Lui Maici, la prea iubiţii Lui Sfinţi şi prin asta ne umplem de râvna de a fii cu Ei pentru veşnicie.

Când citim Scriptura şi vieţile Sfinţilor şi vedem lucrurile preadumnezeieşti de acolo nu facem decât să vedem prin cuvinte oameni, lucruri, evenimente. Toate facţiunile ieşite din Reformă, care se dezic de imagini se dezic şi de cuvinte pentru că cuvintele sunt imagini, sunt sentimente, sunt revelaţii. Citeam ieri cartea unui teolog ortodox din Olanda despre Sfintele Icoane, o carte tulburătoare, şi el spunea cum harul Sfintelor Icoane, harul Sfinţilor cărora noi ne închinăm prin Icoane ne caută şi ne găseşte.

Spunea acest autor, acum foarte bătrân, că pe el l-au găsit Icoanele ca protestant şi l-au învăţat să vadă şi să nu mai închidă ochii la rugăciune. Şi în mărturia lui tulburătoare spunea că Icoanele sunt ferestre de har spre Împărăţia luminii, că ele te învaţă să doreşti şi să preguşti Împărăţia şi să ai o închinare cu toată fiinţa în faţa lui Dumnezeu.

Astfel, dogmele şi Tradiţia Bisericii sunt principiile vieţii noastre. Adică ortodocşii postesc de 4 ori pe an şi de două sau de trei ori pe săptămână, cinstesc pe Sfinţi, pe Maica Domnului, îşi fac semnul Sfintei Cruci care alungă pe demoni, merg la Sfintele Slujbe foarte des, la slujbe mari, frumoase şi pline de teologie, sunt oameni ai rugăciunii inimii, sunt oameni plini de har, sunt oameni care ştiu să discearnă între ce vine de la dracu şi ce vine de la trup sau de la Dumnezeu.

Noi nu confundăm niciodată pe ortodoxul doar botezat şi care vine de două ori la Biserică cu o colivă cu ortodoxul autentic, ci ortodocşii de care vorbim noi aici sunt cei care trăiesc întru conştienţă credinţa lor, care au studiat, care trăiesc credinţa lor şi sunt gata să moară pentru ea. Cei care discreditează Biserică Ortodoxă arată cu degetul la cei care nu ştiu prea mult, din cauza comunismului, a prostiei, a indiferenţei, a ideologizării…Însă dacă vor să fie corecţi cu ei, trebuie să întrebe despre credinţa ortodoxă, despre adevărul şi sfinţenia ei pe marii trăitori, pe Sfinţii Ortodoxiei, pe cei care ştiu să argumenteze în chip şi fel credinţa şi adevărul Bisericii.

Când noi vorbim de credinţa ortodoxă aici pe blog ne referim la cum arată credinţa ortodoxă în cei care o trăiesc deplin şi sunt una cu ea. Adică noi ne referim aici la principii, la adevăr şi nu la particularizări de tot râsul sau plânsul.

Viaţa ortodoxă ca singura viaţă a sfinţeniei e o minune care se înţelege în ani grei, pe îndelete, pe măsură ce îi laşi lui dracu mândria şi fandoseala ta, fumurile tale de mare ştiutor şi înveţi smerit din paginile Scripturii, din comentariile Sfinţilor, din măreţia smerită a rugăciunilor şi din ritmul vieţii ortodoxe. E uşor să fii credincios romano-catolic, baptist, iehovist sau satanist. Acolo e vorba de filosofie perversă, de instituiri de adevăruri din burtă, de ideologizări ale Scripturii, ale Tradiţiei sau de mitologii apărute din senin.

Aici, în viaţa noastră ortodoxă, nu trebuie să te emancipezi, nu trebuie să te problematizezi toată ziua, nu trebuie să începi să renovezi credinţa ci să o trăieşti pur şi simplu, să te faci una cu ea şi nu să îi ceri credinţei să ţină pasul cu puţinătatea ta de minte.

Adică milioane de Sfinţi înaintea noastră s-au putut sfinţi când nu era nici lumină electrică, nici calculator, nici metrou, nici bombă atomică, unde citeau Scriptura de pe pergament, la lumina lumânării şi a feştilei cu seu, iar acum nu mai putem sau nu mai avem timp sau nu mai e actuală credinţa Părinţilor, pentru că am ajuns mai deştepţi.Nu! Dacă nu ne sfinţim viaţa în mod real, tehnologia şi ştiinţa noastră nu ne foloseşte la nimic!

Iar Părinţii noştri, Sfinţii Ortodoxiei, au înviat morţii, au stârpit ereziile, au scos pe draci din oameni, au scris şi au învăţat cuvinte cu putere multă, în aşa fel încât milioane de oameni s-au convertit prin ei la dreapta-credinţă. Mâine sunt cinstiţi şi pomeniţi în Biserica Ortodoxă de pretutindeni Sfinţii Apostoli ai slavilor: Chiril şi Metodiu. Doi oameni şi ucenicii lor au întors pe bulgarii, pe sârbii şi pe ruşii sălbatici, păgâni, la sfârşit de prim mileniu creştin la dreapta credinţă.

E uşor să crezi că eşti drept. E uşor să faci o biserică acum, cu zece inşi, şi să spui că e singura Biserică cu adevărat pentru că toţi ortodocşii, catolicii, protestanţii şi neoprotestanţii sunt varză, sunt decăzuţi şi eu, sunt Stan păţitul, care am scos credinţa din tenebre. Nebuni din ăştia au fost şi vor mai fi. Tocmai de aceea noi nu acredităm în niciun fel ca oameni credincioşi sau ca Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai Împărăţiei lui Dumnezeu, pe eroii şi pseudo-sfinţii catolici, musulmani, protestanţi sau evrei.

Încercările de egalizare a tuturor, de nivelare a ideii de credincios sunt matrapazlâcuri de duzină. Toţi Sfinţii Ortodoxiei au luptat împotriva ereticilor de orice tip şi au avut o viaţă tulburătoare, de care lumea aceasta nu a fost şi nu este vrednică.

Aşa că discuţiile noastre, între noi şi între noi şi oricare, trebuie să pornească de la faptul că noi considerăm că în afara Bisericii nu e mântuire, nici sfinţenie şi nici har mântuitor şi că toţi cei care sunt în afară sunt cu cel rău şi nu cu Duhul Adevărului. Dacă cineva acceptă acest adevăr stăm de vorbă. Dacă nu, poate să se scandalizeze în chip şi fel.

Asta nu înseamnă că eu ca teolog ortodox nu citesc teologie eterodoxă. Ba din potrivă, citesc prea multă, am sute de cărţi de toate genurile teologice, cum e normal să fie pentru un teolog şi un cercetător în domeniu. Dacă ceva îmi place dintr-o carte catolică, evreiască, musulmană citez imediat, fără reţineri. Fac comentarii la texte păgâne sau eretice, dau citate din teologi de diferite culori religioase dar asta nu înseamnă că eu cred că şi la ei este adevărul mântuitor sau că ne despart două-trei lucruri, dar în rest suntem la fel.

Dacă aş crede că la catolici, armeni, yoghini sau satanişti este adevărul, atunci, fără doar şi poate, că ar trebui să-mi schimb credinţa şi să mă fac ceea ce cred eu că e bine. Însă eu sunt ortodox şi mă umplu pe fiecare zi de singura credinţă mântuitoare a lui Dumnezeu şi nu caut o alta, pentru că nu am ce căuta în altă parte în mod fundamental.

Munca mea ştiinţifică ca teolog nu relativizează crezurile mele ci le amplifică, le întăreşte. Eu cercetez diferite teme pentru a mă lămuri, într-un anume grad, cu privire la ele. Ascult toate opiniile posibile, în marginea bunului simţ, de la ce spune Adi Mutu până la ce spune Ion Iliescu, Goethe sau fratele Jim care vrea să mă evanghelizeze cu forţa.

Dar de la a asculta, a vorbi, a cita, a studia o idee, o religie sau o ideologie până la a-mi însuşi-o e o cale lungă şi în ceea ce mă priveşte nu se petrece asta. Eu studiez pe toţi Sfinţii şi pe toţi tâmpiţii dar pentru a-mi dezvolta credinţa ortodoxă şi nu pentru a o relativiza.

De aceea nu cobor niciodată de la principii spre matrapazlâcuri relativist-obscene, în care să spun că toţi suntem o apă şi un pământ şi nu ne desparte nimic decât nasul pe sus. Ne despart lucruri fundamentale, peste care nu se poate trece decât prin pocăinţă, abjurarea ereziilor şi alipirea de dreapta credinţă.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian