Academicianul Zoe Dumitrescu-Busulenga deplânge negarea trecutului si pseudocultura firimiturilor: „Academicianul Zoe Dumitrescu-Busulenga reciteste acum marile opere ale literaturii universale. „Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane” – este dezarmant. Mã simt într-o mare nesigurantã, pentru cã toatã tabla de valori în care am crezut s-a zguduit”, ne-a declarat doamna academician cu ocazia interviului pe care a avut amabilitatea sã ni-l acorde.

Stimatã doamnã academician ce credeti dumneavoastrã despre propria persoanã? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Busulenga pe… Zoe Dumitrescu-Busulenga?

Pe total nu m-am gândit niciodatã la mine. Nu m-am socotit o persoanã atât de importantã încât sã mã privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vãzut pe bucãti. Iar opiniile pe bucãti erau foarte diverse, raportat la functia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidã. Dupã pãrerea mea eram si foarte cuminte. Mã socoteam putin nedreptãtitã. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verisoarele mele – care-mi dãdeau complexe încã de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scãpat însã nici pânã azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carierã universitarã fãceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studentilor. Si aveam pânã la sase ore pe zi. Eram înclestatã, crispatã, de fiecare datã. Pe mãsurã ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, aceastã stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sã fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decât dupã 50 de ani, când am zis cã nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mã pot expune. Am avut însã sansa (consolarea mai degrabã) cã studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. „Înaintea sfârsitului trebuie sã recitesc marile cãrti ale literaturii universale”

La ce lucrati acum?

Încã mã mai ocup de literaturile strãine, de arte. Am început sã reiau marile cãrti, pe care am zis cã trebuie sã le citesc înaintea sfârsitului. Am început cu Goethe si Dante.

Si Sofocle? Cândva erati îndrãgostitã de Sofocle…

El vine la rând acum. Împreunã cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.

Aveti multi prieteni?

Da, reusesc sã stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin încã la mine oameni foarte tineri. Unii au legãturã cu filologia, cei mai multi nu. Am legãturi foarte strânse cu Asociatia Studentilor Crestini-Ortodocsi. În ultimii 4-5 ani aproape cã m-am stabilit la Mânãstirea Vãratec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si cãlugãri si mã viziteazã. Preocupãrile mele au încetat sã mai fie exclusiv literare, au devenit si legãturi spirituale. „Îl caut pe Dumnezeu” .

Care este relatia dvs. cu Dumnezeu?

Este o întrebare foarte personalã. Pot sã vã spun atâta: cã-L caut. Cei care mã viziteazã acum ÎL cautã si ei. Unii, dintre cãlugãrii mai vârstnici, dintre preoti, L-au si gãsit. Sunt pe calea unei nãdejdi. Asa si reusesc sã ies din contingent. Altfel n-as putea sã trãiesc cu usurintã în atmosfera actualã.

De ce?

Pentru cã formatia mea este de umanist, de carte, de culturã, asa cum o întelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am încercat sã le urmãm. Scara de valori era cumva fixatã. Trãiam într-o lume sigurã, în mãsura în care cultul valorilor stabile îti poate da tie sensul unei stabilitãti. Azi, pentru mine personal, pentru cei putini rãmasi din generatia mea spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mã simt într-o mare nesigurantã, pentru cã toatã tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sã spun cã s-a si prãbusit. Suntem însã nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planetã nu-ti dã senzatia unei linistiri iminente. Ce se întâmplã acum seamãnã cu perioada prãbusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus – era înlocuitã o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevãratã. Dar cine vine la noi astãzi? Ai zice cã mai degrabã vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nãdãjduiesc ca omenirea sã-si revinã din aceastã clipã de orbire, care cam dureazã. „Opere care nu se mai citesc, lucrãri muzicale care nu se mai cântã” .

Existã si o crizã a culturii?

Da. Mã uit la programele Universitãtilor. Nu mai gãsesc nici urmã de greacã, de latinã. Respectul pentru clasici nu mai existã. Nu ne intereseazã trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rãdãcinile. O lume fãrã rãdãcini este o lume fãrã moralã. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele douã rãzboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronuntã, opere care nu se mai citesc, lucrãri muzicale care nu se mai cântã. Existã un fel de indiferentã fatã de trecut. Lumea a început sã uite sã vorbeascã, pentru cã nu mai citeste.

Ce puteti spune despre literatura zilelor noastre? Se mai scrie literaturã de calitate în România?

Din fericire mai sunt câtiva scriitori din cei vechi. Nu stiu în ce mãsurã mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cãrti, mai cu seamã poezie. Sunt autori noi, foarte tineri. Mã întreb însã de ce nu mai scriu cei vechi – D.R. Popescu, Breban, Bãlãitã. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudãtenii în numele postmodernismului. Am încercat sã aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare sã-mi rãspundã. E o artã din cioburi – totul este fãrâmitat. Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au fãcut clasicii. Azi am senzatia cã trãim procesul invers – ne diseminãm, ne risipim. Sustineti, deci, cã postmodernismul nu e artã? Eu nu înteleg un lucru: când e atâta frumusete întreagã pe lume, cum pot sã mã duc sã mã uit la firimituri, când eu am bucuria integralã a frumusetii? Si, dacã fãrâmitãm frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti cã de la manele ne vom mai putea întoarce la Johan Sebastian Bach? „Sexul în locul capului”

Ce pãrere aveti despre proferarea unor trivialitãti despre care apoi se pretinde cã sunt poezie? Considerati cã aceasta poate fi poezie?

Nu. Eu cred cã e expresia unei anomalii – nu stiu dacã intelectuale. Mã tem cã e mai grav. De la Freud încoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la români exista o cuviintã. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum „cuviintã”, cuvântul acesta, a dispãrut din dictionar. Nu am prejudecãti de nici un soi, dar felul în care ne purtãm ucide frumusetea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucatã oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a întâmplat cu relatiile dintre femei si bãrbati. Dupã pãrerea mea aici s-a sãvârsit o crimã. Fiorul primei întâlniri, dragostea, asteptarea cãsãtoriei, toate astea au dispãrut. Ce se întâmplã cu noi? Eram un popor de tãrani cu frica lui Dumnezeu. La sat încã s-au mai pãstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiti de patima cãrnii care se expune. Nu se vorbeste urât, si asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreatã si noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rãu sau murdar. „Arghezi ar fi trebuit sã fie propus la Nobel” .

Revenind la poezie, doamnã Busulenga, ati putea sã ne dati o definitie, sã ne spuneti ce este poezia?

Pentru mine marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusete în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altã dimensiune. Poezia tine, dupã pãrerea mea, de partea cea mai ascunsã, cea mai intimã a fiintei noastre. Poezia echivaleazã aproape cu o rugãciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusete. În rugãciune intri pentru a te integra absolutului. De ce noi, românii, nu avem nici un Premiu Nobel pentru literaturã? Se spune cã, la un moment dat, Blaga ar fi fost propus la premiu. Se pare cã nu a fost asa. Am sã vã povestesc însã altceva. În octombrie, 1964, în Italia, la Venetia, marea eminescoloagã Rosa Del Conte, împreunã cu presedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi au organizat la Venetia un colocviu în cinstea lui Eminescu. S-au strâns atunci, la un loc, românii de acasã si românii din diasporã. La sfârsit, în seara închiderii, Angelo Monteverdi si Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toatã lumea a fost entuziasmatã. A rãmas stabilit ca a doua zi aceastã scrisoare de propunere sã fie redactatã si apoi semnatã de toti participantii la colocviu. Toatã lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi însã, când propunerea fusese redactatã, Bazil Munteanu s-a ridicat si a spus: „Eu sunt contra. Nu e cazul sã se dea un premiu unui poet care a pactizat cu rosii”. Ne-am despãrtit cu cele mai dureroase sentimente. Noi românii nici n-am stiut sã ne facem relatii. Grecii au stiut si au avut o multime de premii Nobel. Cioran ar fi putut sã primeascã un Nobel. Si Mircea Eliade, si Eugen Ionesco.

De ce si-au pierdut oamenii dorinta de a citi?

Pentru cã intrãm în zona computerului. Eu sunt un cetãtean al Galaxiei Guttenberg. Umanismul culturii se sprijinã pe lecturã, nu pe imagini fugitive. Lectura îti lasã popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care amenintã planeta, pentru cã slãbeste intelectul, puterea de gândire si te face sã uiti limba. Chiar si eu, dupã ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit sã pun mâna pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sã-mi refac limba. „Trecerea în lumea celor vii”

O ultimã întrebare: cine a fost iubirea vietii dvs., doamnã Busulenga?

Marile mele iubiri au fost Eminescu si Enescu. Bãrbatul vietii mele a fost sotul meu, Apostol Busulenga. Un om admirabil. Un om de o culturã clasicã admirabilã. Cunostea latina si greaca. Poate asta m-a si atras la el. Am fost cãsãtoriti 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numle meu. Am dat-o la Catedrala Sfântul Ioan din Suceava, sã se aureascã obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Vãratec.

Încã o întrebare – vã promit cã aceasta este chiar ultima: ce înseamnã moartea pentru dvs.?

Eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepãdarea acestui trup vremelnic si trecerea în lumea celor vii. Nãdãjduiesc. Dacã merit. Asta numai Mântuitorul stie.

Interviul a fost luat de doamna Mihaela Onofrei.
Am preluat interviul din revista Agero.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: