Cine sunt orbii? Predică la duminica vindecării orbului din naştere ( In. 9, 1-38/ F. Ap. 16, 16-34)

Iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul,

minunea de astăzi, ca şi întâlnirea cu Sfânta Fotini de duminica trecută, prilejuiesc din partea Domnului două mărturisiri private, în amble cazuri El mărturisind despre Sine că este Hristosul. Tocmai de aceea sunt şi puse după Paşti aceste Evanghelii ca să autentifice faptul că Hristos Cel înviat este Mesia, este Cel care trebuia să vină şi să mântuiască pe poporul Său, adică Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Primul amănunt pe care doresc să îl subliniez acum e acela că Hristos vindecă pe orb cu propriul Său scuipat şi cu tina pământului (cf. v. 6). Deşi El putea să vindece cu cuvântul, de departe, fără ca nimeni să nu Îl vadă fizic, în trup, El preferă în acest caz să amestece pământul cu scuipatul Său cel dumnezeiesc şi să vindece pe orb. În teologia ortodoxă acest gest al Domnului este un fundament pentru Sfintele Taine pe care El le-a instituit.

Acest gest arată că materia, creată de Dumnezeu este proprie harului, că ea e penetrată de har şi că prin ulei sfinţit se vindecă la Sfântul Maslu bolnavii, prin Sfântul Mir se dă Sfântul Duh celui botezat, prin pâinea şi vinul euharistic transfigurate primim pe Însuşi Domnul, prin apa sfinţită primim harul în fiinţa noastră şi prin binecuvântarea preoţească, cu mâna această zidită de Dumnezeu, se scurge în cei credincioşi viaţa veşnică la Sfânta Spovedanie şi ori de câte ori cereţi binecuvântarea noastră.

Materie nu este închisă harului, lui Dumnezeu, ci materia e deschisă, e un spaţiu penetrat de harul lui Dumnezeu. Icoana e plină de har, Sfintele Moaşte sunt pline de har, apa, mâncarea, hainele, casele, binecuvântate şi sfinţite, sunt pline de har… numai să ai ochi să vezi şi inimă să simţi toate acestea.

Cine sunt orbii? Nu cei care nu văd, pentru că s-au născut aşa, pentru că s-au născut bolnavi, ci cei care nu simt viaţa lui Dumnezeu în Biserica Sa şi pretutindeni în creaţia Sa. Sunt orbi cei care nu au milă, care nu simt iubire, care nu plâng şi nu se pătrund pentru nedreptate, care nu compătimesc şi care nu se sfinţesc ca să perceapă prezenţa plină de măreţie a lui Dumnezeu în oameni şi în lumea Sa.

Toţi suntem orbi mai mult sau mai puţin, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar cel care spune că nu are păcat nu e de la Dumnezeu, ci s-a înfrăţit cu demonii, care nu îşi văd căderea ci şi-o adulează.

Orbul e trimis la Siloam, e trimis la apa ascultării, e trimis să asculte şi să vadă. Se spală şi vede. Dar nu pentru că s-a spălat în Siloam vede, ci pentru că fusese atins de mâna Domnului, Care îndreaptă toate şi le face pe toate spre slava Sa şi pentru că făcuse ascultare.

Cel orb vine văzând (v. 7). Ce ipostază copleşitoare, plină de bucurie! Sfântul Simeon Noul Teolog numeşte pe orice creştin care nu vede slava lui Dumnezeu un om orb, pentru că nu a văzut lumina cea adevărată, cea nezidită şi veşnică a Treimii. Iar orbul acesta vine plin de bucurie, de încredere în acest Iisus pe care Îl apără înaintea fariseilor, în aşa fel încât e dat afară, cf. v. 34, (nu se înţelege dacă din sinagogă sau din templu) şi care se închină Lui (v. 38) crezând că El e Domnul.

Fostul orb are parrisia înaintea fariseilor, are îndrăzneala pe care o dau certitudinile din viaţa ta. Când ştii care e adevărul, când ştii din experienţă care e adevărul, atunci ai îndrăzneala pe care o dă experienţa, îndrăzneală care nu trebuie să devină obrăznicie şi nici bădărănie. Şi părinţii lui sunt cutezători şi abili, înţelepţi. O cutezanţă abilă, nu o cutezanţă trufaşă. Nu se iau la ceartă cu fariseii ci mărturisesc adevărul cu atenţia pe care ne-o dă înţelepciunea.

Insist pe acest detaliu. Apărarea credinţei nu se face cu versete, cu injurii, cu toporul, ci cu mărturia certitudinilor din viaţa noastră, cu evlavia şi adevărul adânc al vieţii Bisericii. Cei din afara Bisericii vin cu mofturi, vin cu degetul îndreptat către păcatele unuia sau ale altuia, vin cu preluări doctrinare după ureche, dar nu vor să vadă cum arată întreaga înţelegere a Scripturii şi a Tradiţiei Bisericii de la începutul lumii până astăzi. În faţa lor noi nu trebuie să venim cu alte cuvinte, încât să ne certăm toată ziua ca la uşa cortului, ci trebuie să venim cu conştiinţa noastră întru Duhul Sfânt, cu mărturiile şi certitudinile pe care le aduce viaţa noastră în Biserică.

La cuvinte nu se răspunde cu cuvinte, ci cu fapte! La cuvinte insolente se răspunde cu parrisia, cu îndrăzneala pe care o aduce experienţa veridică în Biserică. Aşa face fostul orb şi părinţii acestuia: ei nu merg pe texte, ci vin cu adevărurile minunii, cu faptele petrecute.

Fariseii vin cu textul că ei ştiu că El e om păcătos. Aşa cum vin ereticii la noi şi spun că noi ne-am pierdut harul sau nu suntem Biserica lui Dumnezeu, pentru că aşa le-a spus pastorul nu ştiu care, de tristă amintire pentru amintirea Bisericii. Ei vin cu fraze. Acestor guri zvăpăiate, pe care Scriptura îi numeşte adesea porcii care rup gardul viei Bisericii şi strică via, pe cei slabi în credinţă, pe cei care nu sunt întăriţi în credinţa Bisericii una, care strică via lui Dumnezeu, pe Care El a strâns-o cu sângele Său, vin cu texte, pe când noi venim cu certitudini, cu minunile credinţei, cu Biserica care are Sfinţi şi în care Dumnezeu face minuni zilnice.

Mesajul trebuie să aibă acoperire. Biserica lui Dumnezeu nu e biruită de timp, nu e secătuită de oameni, nu a suferit transformări care au dus-o la apostazie, ci ea s-a desolidarizat de eretici în mod paşnic dar ferm, cu fermitate, în toate secolele, şi nu are filiale nici în romano-catolicism, nici în protestantism şi nici în bisericile de două secole sau de 3 ani.

În hotărârea dureroasă de la 1054, când partea de apus a Bisericii, căzând în erezie, s-a rupt de trupul Bisericii, există punct cu punct motivele pe care părinţii de atunci le-au avut pentru a anatematiza pe cei care s-au desprins de Biserică. Traducând textul latin al acestei hotărâri, după câte îmi aduc aminte, sunt înşiruite Filioque, abaterile de la cult şi de la alte aspecte tipiconale, printre care, unul era acela că preoţii din Apus începuseră să îşi taie barba şi părul, pentru ca să pară preoţi de altă factură, progresişti.

Postul în alte zile decât cele rânduite de Tradiţia Bisericii, erezia dogmatică intercalată în Crez, amănunte divergente de practica Bisericii una, toate arătau că în spatele schimbărilor era o mentalitate străină de cea tradiţională. Şi în partea noastră de răsărit, în Biserica Ortodoxă, au existat eretici după schisma din 1054 care au vrut o modernizare în esenţă a Bisericii, pentru că nu mai stăteau în asceza, în viaţa bisericească de zi cu zi şi în modul de a gândi al Părinţilor.

Şi se observă că atunci când oamenii nu mai sunt una cu tot ce spune Biserica, când există păreri personale mai importante decât unanimitatea sau majoritatea glasurilor Părinţilor într-o chestiune de credinţă, apare ideea că trebuie să schimbe ceva, că ce e numai place.

Fostul orb înfruntă pe cei orbi cu adevărul evident: cu minunea din viaţa lui dar şi cu adevărul credinţei. Argumentul său e zdrobitor:

„A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere” (In. 9, 30-32).

Argumentul credinţei e fapt, nu idee! Dacă Hristos a înviat, vom învia şi noi!: acesta e argumentul lui Pavel despre învierea morţilor. Argumentul lui are în spate certitudinea faptei şi nu vorbe în vânt. Dacă există Sfinţi şi există minuni reale, înseamnă că există şi dreapta credinţă. Dacă la Ierusalim vine foc din cer numai la ortodocşi, dacă Sfânta Agheasmă nu se împute deşi pare apă obişnuită, dacă Sfânta Împărtăşanie ne sfinţeşte în mod simţit, real, dacă demonii ies din oameni cu glas mare la rugăciunile de exorcizare, dacă Sfintele Icoane şi Sfintele Moaşte fac minuni, dacă ni se arată Sfinţii ca oameni vii şi care se roagă pentru noi, dacă există fapte şi nu vorbe, cine contestă Biserica Ortodoxă, ca nefiind Biserica lui Dumnezeu?

Nouă nu ne plac certurile nesfârşite de cuvinte, ci ne place ca viaţa să fie o icoană a credinţei. Dacă inima ta e plină de pacea Sfântului Duh şi dacă viaţa ta e plină de bucurie, atunci în tine e raiul şi acest rai e mărturia, e parrisia ta, e îndrăzneala ta în faţa oamenilor dar mai ales în faţa lui Dumnezeu.

Oamenii pot fi prostiţi, înşelaţi în aşteptările lor. În Apostolul de astăzi am auzit despre cum înşela dracul pe oameni din femeia cu duh pitonicesc, din cea care ghicea cu dracul, prin răutatea aceluia, dar se dădea de slujitoare a lui Dumnezeu (Fapte 16, 16-17). Cât era Sfântul Pavel de blând şi de aşezat, faptul că femeia tot se dădea de sfântă, l-a enervat într-o zi, l-a mâniat atât de mult, încât a scos pe drac din femeie (v. 18) şi la revedere! cu ghicitul.

Îmi aduc aminte, în acest context, de o dispută cu o adventistă când eu eram seminarist. Eram la vie, culegeam strugurii şi ea venise să vadă cum progresez cu citirea Scripturii. Ei dacă au numai Scriptura lui Cornilescu, tradusă ca vai de mama ei, şi o carte de imne traduse din engleză, credea că eu numai despre Scriptură învăţ toată ziua. Însă, avea dreptate, eu studiam Scriptura împreună cu Sfinţii Bisericii, fără să merg pe arătură, cum vreau şi cât îmi place. Şi vine şi mă ia la bani mărunţi cu sabatul, cu cât de hoţi sunt preoţii, cu cât de dreaptă este ea şi cât de prost e drumul pe care merg acum, pentru că Biserica Ortodoxă a intrat în tragedia veacurilor şi şi-a pierdut harul.

Femeia (băiatul ei a ajuns acum pastor advent şi îmi era prieten, ca şi acum de altfel) nu îşi dădea seama cât de penibilă este în aplombul ei şi se enerva că eu nu ripostam, după cum îi spusese ei pastorul, că trebuie să riposteze ortodocşii la astfel de mesaje. Ea avea texte şi se aştepta ca şi eu să vin cu texte, că ea îmi aduce altele şi o ţineam aşa toată săptămâna dacă nu toată viaţa. Şi când ea făcuse clăbuci la gură de atâta propovăduire, după ce mă ameninţase că mă duc în Iad, că sunt pe calea pierzării, că ajung şi eu un infractor al credinţei, ca şi preoţii mei, mă apropii de ea mai mult (ea era mai mică ca înălţime decât mine), îi pun mâna pe umărul drept, şi îi fac semnul Sfintei Cruci, aşa cum se închină un mirean, pe trupul ei.

Femeia nu numai că se panichează la gestul meu ci o cuprinde dârdâiala, se păleşte la faţă, amuţeşte deodată, tace brusc…şi simte să stea jos. Când se petrece acest gest, îi spun: „Tanti Maria (vedeţi: are numele Prea Curatei, poartă numele ei şi spune că Ea este o femeie oarecare!), dacă aş fi preot acum, unul din ăia pe care mata îi insulţi, ţi-aş pune epitrahilul pe cap şi ai vedea câţi draci ar ţipa din mata şi din credinţa matale”.

S-a ridicat, a tăcut, a plecat, nu ne-am mai salutat vreo câţiva ani, 7-8 ani, până într-o zi, când am intrat, preot fiind, la ei, în casa de adunare, nepoftit de nimeni, şi toţi au rămas mască. Se aşteptau să mă dau de ortodox la ei în casa de rugăciune şi să iasă scandal. Însă eu am intrat şi le-am zis: Slăvit să fie Domnul! (ştiam că lor le plac versetele psalmice, că tot se dau de apostoli şi de evanghelizatori) şi le-am cerut voie să particip la slujba lor. Bucuria lor era mai mult decât evidentă.

Prietenul meu de fotbal de odinioară dar şi de discuţii teologale era acum pastorul comunităţii şi era fiul Mariei, predicatoarea de care v-am vorbit. După mica lor slujbă, predică, şi după o cântare (toate la preţ de trei sferturi de oră) a venit momentul discuţiilor, la care m-au invitat şi pe mine. L-am lăsat pe colegul pastor să le propovăduiască despre starea paradisiacă, despre om, Scriptură…Nu a atacat puncte nevralgice (ceea ce am salutat în inima mea, dovedind bun simţ), ci a discutat, pentru prima dată, fără ira, fără mânie proletară.

I-am lăudat, le-am explicat ce spun Sfinţii noştri despre locurile grele din Scriptură despre care ei nu aveau habar şi i-am entuziasmat. Atunci, în inima ei, tanti Maria s-a împăcat cu mine. A venit la bunica mea şi m-a lăudat şi ea, pentru câte lucruri le-am spus şi pentru omul care am devenit. Pentru ei a fost o surpriză uluitoare să îi bage un ortodox în seamă şi, mai mult decât atât, să îi mai şi laude. Ei au mentalitate de minoritari, de asupriţi, de persecutaţi şi când faci un gest mai brutal se panichează, se scandalizează.

Deci, concluzia povestirii mele, e aceea că nu conving textele rupte din context, nu conving disputele, vorbele, ci conving faptele zdrobitoare, evidenţele. Despre o astfel de evidenţă îmi povestea cineva, care venise de la Mănăstirea cu pricina. Nişte maici ortodoxe de la o Mănăstire transilvană au fost atacate la un praznic ortodox de o ceată de neoprotestanţi cu duh evanghelizator, ca duhul pitonicesc din Faptele Apostolilor. Dânşii, evanghelizatorii plătiţi pe bani străini, au vrut să dărâme Icoana făcătoare de minuni a Prea Curatei scoasă în curtea mănăstirii spre închinare. Se pare că nu aveau forţe de ordine şi de pază.

Maicile s-au repezit la icoană ca să o apere şi în învălmăşeală aia, Sfânta Agheasmă dintr-o găleată, proaspăt făcută, s-a vărsat şi apa a atins pe unul dintre neoprotestanţi, care a avut o reacţie tulburătoare pentru el la simţirea apei sfinţite pe propria-i piele: a început să ţipe că îl arde. Maicile au fost încurajate de eveniment şi ceata de vreo 10-15 oameni a fost întâmpinată cu Sfânta Agheasmă, aruncată peste ei, în timp ce aceia fugeau ruşinaţi. Evident o minune adâncă în esenţă, deşi poate părea nostimă la suprafaţă!

Cine sunt orbii? Noi toţi, cei care stăm în afara adevărului şi în patimi de ruşine. Pentru noi nu trebuie texte, ci argumente faptice. Cine vrea să aibă argumente şi nu texte, nu doar texte, trebuie să aibă viaţa aceea de sfinţenie, care să debusoleze pe cei care îi stau înainte numai cu prezenţa lui. Căci dacă tăcerea din noi nu vorbeşte altora, atunci nimic nu ne poate schimba din propria noastră înşelare.

Fie ca Domnul să vă bucure în această sfântă zi, şi să ne dea să ne vedem, să ne vedem aşa cum suntem, pentru ca să nu mai ni se pară că suntem altfel. Acest lucru e mântuirea noastră: să ştim cum suntem şi cine suntem.

De la sinucidere la incinerare

Ca să te sinucizi trebuie să fii laş, trebuie să nu îi dai nicio şansă lui Dumnezeu ca să te ajute. Sinuciderea voită, planificată, fără tulburări psihice sau presiuni fizice asupra ta este un mod de renegare a oricărui proiect de realizare personală. Dacă te sinucizi spui nu nădejdii, spui nu celor care te iubesc, spui nu iubirii lui Dumnezeu faţă de tine. Oricum am gândi sinuciderea ajungem la laşitate, la lipsa răbdării şi la lipsă de înţelepciune.

Un bărbat în toată firea, erudit, cu o oarecare boală fizică, nu a mai suportat durerea şi s-a spânzurat în baie. O tânără, dezamăgită de prietenul ei, s-a spânzarat în marchiza casei. O altă tânără şi-a tăiat venele de mai multe ori pentru că nu se simte împlinită în dragoste deşi a avut relaţii cu mulţi bărbaţi. Un bărbat s-a spânzurat în apartamentul său pentru că a pierdut o anume sumă de bani. Toţi care au fost enumeraţi nu au avut boli psihice şi s-au sinucis sau au atentat la viaţa lor pe fondul durerii sau al dezamăgirii.

Toţi patru au ceva în comun: necredinţa şi comoditatea. Pentru că nu au văzut viaţa, cu bucuriile şi durerile ei, ca pe un drum spre mântuire, au spus nu vieţii pentru ca să scape de durere. Însă abia acum începe durerea, odată ce te sinucizi şi moşteneşti durerea Iadului, care nu se termină, ci e veşnică.

Sinuciderea este o renegare a darului vieţii, a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. E un fel de aruncare la coş a darului pe care îl primeşti de la mama ta care te iubeşte şi o iubeşti. Naşterea şi moartea, spune Scriptura, sunt în mâna lui Dumnezeu pentru că de la El sunt începuturile vieţii şi ale morţii. A-ţi suprima viaţa înseamnă a-ţi renega statutul de om: pentru că omul e destinat de Dumnezeu să aibă viaţă veşnică, viaţă din belşug şi nu minus de viaţă.

Însă sinuciderea, ca şi incinerarea, atacă pe cei care te iubesc sau pun sub semnul întrebării iubirea lor. Dacă eu am o familie, am copii, am părinţi, rude care mă iubesc, prieteni, şi toţi aşteaptă de la mine să merg mai departe, să mă bucur, să mă realizez, să mă mântuiesc şi eu mă sinucid, arăt că nu dau doi bani pe iubirea celor care mă iubesc şi pe iubirea lui Dumnezeu care crede în mine şi mă vrea fericit pentru toţi vecii.

De aceea ne-a dat Dumnezeu viaţă: pentru că crede în noi, crede în iubire, crede în răspunsul la iubirea Lui! Mama şi tatăl care ne-a dat viaţă, împreună cu Dumnezeu, dacă ne iubesc şi ne doresc, ne-au dat viaţă ca să ne bucurăm împreună cu ei şi nu ca să ne plângă nesimţirea şi laşitatea de a ne fi sinucis. Nu e nimic mai dramatic decât să asişti la o înmormântare, în care copilul s-a sincuis din dragoste rănită iar părinţii să plângă în hohote. Un astfel de tată, care îşi băga în mormânt copila de 18 ani, îmbrăcată în mireasă, care arăta ca o regină, era în stare să se lase zidit în mormânt împreună cu ea.

Sinuciderea e un act iresponsabil, lipsit de raţiune şi de iubire. Tot la fel de iresponsabil e şi gestul de a incinera pe cel pe care l-ai iubit sau spui că l-ai iubit. Dacă ieri îţi sărutai soţia şi o ţineai în braţe sau copilul sau mama, cum poţi astăzi să îi bagi în crematoriu? Există obieciul la noi, la ortodocşi, ca fiinţele pe care le iubim enorm să le punem în morminte care să aibă un geam, un loc prin care să privim înăuntru. Mormintele celor mai înstăriţi sunt nişte mici paraclise, pictate cu fresce din viaţa celor adormiţi şi cu chipuri de Sfinţi.

Cunosc un bărbat care şi-a iubit atât de mult soţia încât a lăsat o fereastră spre sicriu, pentru ca să vadă cum se degradează sicriul în timp. Acea fereastră îl făcea să creadă că are un contact nemijlocit cu trupul ei. Şi nu era un fanatic şi niciun tâmpit, ci un om care atât de mult şi-a iubit soţia, încât nu se putea imagina fără ea, fără cea care îi era soţie pe veci prin Taina Sfintei Cununii.

De unde ideea de împăiere a trupurilor, de conservare a lor sau de îmbălsămare, dacă nu ar fi dorinţa de contact nemijlocit cu cel pe care îl iubeşti sau e un simbol pentru o naţiune sau ideologie? De ce este Lenin conservat dacă partidul comunist rus nu ar crede în persistenţă sau nu ar dori o păstrare intactă a omului, chiar şi după moarte?

Moartea nu e sfârşitul vieţii, ci începutul ei. Cel care incinerează trupul arată că nu l-a iubit pe omul pe care îl arde. Când Sfântul Grigorie de Nazianz sau Sfântul Vasile cel Mare ( nu mai reţin care) a fost nevoit să umble la mormântul părinţilor lui ca să îngroape pe un frate sau o soră de-a sa, a pus un veşmânt în faţa lui, a mers cu un veşmânt în faţa ochilor, ca să nu vadă goliciunea părinţilor lui şi să fie blestemat ca un alt Ham care râde de goliciunea părinţilor săi.

Adică nu a vrut să vadă oasele goale ale părinţilor săi pentru că a considerat, pe drept, că este un păcat acest gest, o privire incestuoasă. Iar pentru Ortodoxie trupul este un templu al Duhului Sfânt, sfinţit şi binecuvântat îndelung la slujbele noastre şi nimeni nu trebuie să se atingă de el, să îl profaneze sau să îl distrugă. Oamenii noştri binecuvântaţi de Dumnezeu, plini de har în viaţa aceasta, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt preaslăviţi de Dumnezeu după moarte, pentru că trupurile lor nu putrezesc deplin sau trupul rămâne aproape intact, binemirositor şi făcător de minuni.

Tocmai de aceea înmormântarea ortodoxă arată un respect egal pentru trup şi suflet, pentru că sufletul merge la Dumnezeu care l-a dat, care l-a creat pentru om iar trupul se întoarce în pământul din care a fost făcut, la început, de către Dumnezeu. Nimeni nu are voie să fărâme trupurile oamenilor, să le profanze sau să le ardă, şi nimeni nu va scăpa nepedespit de Dumnezeu pentru astfel de gesturi.

Dacă am cinstit pe cineva în viaţă, atunci trebuie să ne comportăm la fel şi după moarte. Pentru că cei care nu cinstesc viaţa, sinucigându-se, sau nu respectă pe omul adormit, incinerându-i trupul, nu crede în viaţă ca dar al lui Dumnezeu şi nici în învierea morţilor. Trupurile noastre vor fi înviate de slava lui Dumnezeu, noi vom moşteni Împărăţia lui Dumnezeu cu trup şi suflet, ca oameni duhovniceşti, după ce vom trece prin faţa Dreptului Judecător, Care judecă pe fiecare după faptele sale.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Ajutorul lui Dumnezeu şi ajutorul oamenilor

De când m-am trezit mi se repetă în minte cântarea: „ajutorului omenesc nu ne încredinţa ci singură ne apără şi ne miluieşte”. Este o cântare-rugăciune către Prea Curata Stăpână. Acest eveniment binecuvântat, m-a determinat să scriu aceste rânduri, pentru a esenţializa raportul dintre acţiunea directă a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi bunele intenţii ale oamenilor.

Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna îndreptat către curăţirea noastră de patimi şi el este mai mereu paradoxal. Întâlnim oamenii care ne duc spre noi sau se petrec cu noi foarte multe transformări, schimbări interioare, care orientează în bine, în mod smerit, viaţa noastră. Dumnezeu ne umple de daruri şi ne mustră, ne înalţă sau ne smereşte iar ajutorul Său este singurul care excede orice alt ajutor, orice altă facere de bine.

Ajutorul părinţilor, al fraţilor, al rudelor, al prietenilor se poate veşteji la un moment dat din cauza unui anume gând sau fapt. Putem fi excluşi, putem fi nedoriţi ( aşa cum mi-a scris cineva de curând, care mă ruga să mă rog ca ea să fie iubită, apreciată de ai săi), putem fi lăsaţi pe un pat de spital sau într-o grea sărăcie, mizerie. Ajutorul omenesc, chiar şi cel din multă iubire, poate fi un ajutor care ne îndeamnă spre rău sau spre o privire de castă a vieţii duhovniceşti.

Numai luminarea şi ajutorul lui Dumnezeu, dat direct sau prin Sfinţii Săi, ne face realmente bine, ne ţine în har, ne face să ne trezim din patimile noastre şi să fim oameni smeriţi, buni, îngăduitori. Atunci când nu am ceva în mod neapărat sau când Dumnezeu vrea ca viaţa mea să ia o anume cotitură, vine cineva, oricare, oricum, chiar şi un om necredincios şi mă ajută, şi îmi vorbeşte şi Dumnezeu îmi spune prin gura lui ceea ce trebuie să fac. Omul, poate că nu îşi dă seama ce face. Mulţi care m-au ajutat, au vrut iniţial să mă îndemne la rău şi răul lor, intenţia lor rea, s-a întors în bine, dacă Dumnezeu a dorit să facă milă cu robul Său.

Ajutorul, purtarea de grijă a lui Dumnezeu de fiecare clipă e copleşitoare atunci când te dai cu totul Lui. El te înseninează printr-un mesaj, printr-un om, printr-o carte, te ridică dintr-un păcat printr-un gând, te face să ajungi în locuri pe care nu le-ai visat, să întâlneşti oamenii pe care nu i-ai sperat niciodată, să înţelegi şi să faci lucruri de care nu te-ai crezut în stare.

Tocmai de aceea am spus, că ajutorul lui Dumnezeu e paradoxal, pentru că el apare pe neaşteptate, ne bulversează şi poate să se lucreze şi prin oameni care nu au nimic de-a face cu noi sau chiar prin duşmanii noştri. Însă ajutorul lui Dumnezeu prin oameni ne uneşte cu oamenii, ne face să vedem şi să ne vedem mult mai profund, dar există şi ajutorul direct al lui Dumnezeu, prin vedere dumnezeiască, prin luminare dumnezeiască, printr-o minune oarecare, care ne ridică din boală, din neştiinţă sau ne scoate dintr-o fărădelege, spre care suntem îndreptaţi, în mod voit, ca să o facem.

Simţim pe Dumnezeu în viaţa noastră în mod direct sau post-factum. Unele din minunile lui Dumnezeu cu noi le simţim atunci, altele ne rămân neştiute toată viaţa. Iar când ne revedem viaţa, când facem un calcul şi vedem din câte păcate şi din câte curse ne-a scăpat Dumnezeu, de câte accidente, tâlhării şi nedreptăţi ne-a scăpat El, atunci simţim că fiecare clipă a vieţii noastre e o minune providenţiată de către El.

Nu minimalizez efortul a sute, a mii de oameni în viaţa mea. Însă observ că ajutorul omenesc are limite. El vine din afară, se referă, ştiut sau neştiut, la lucruri de care am nevoie dar numai El ştie nevoia şi dorinţa adâncă a fiinţei mele.

Oamenii dibuie nevoile şi dorinţele noastre. Ne fac un cadou, ne ajută, ne dau un sfat, o carte, o sumă de bani în măsura în care văd de ce avem nevoie sau dacă le spunem de nevoia noastră. Dumnezeul nostru, Prea Curata noastră Treime vine şi face în noi minuni, pentru că mai întâi de toate, prin harul Său, Ea vine la noi şi în noi. Împărtăşirea cu Hristos, rugăciunea adâncă, neîncetată, frumuseţea pe care o aduc în noi Sfintele Slujbe, Sfintele Icoane, Sfintele Moaşte, convorbirile duhovniceşti cu Sfinţii noştri Părinţi, fac rai din inima noastră, sunt raiul nostru.

Darurile lui Dumnezeu apar în viaţa noastră ca realităţi care ne construiesc interior, care ne remodifică continuu. Nimic nu e static în noi! Pe fiecare zi sufletul şi trupul nostru se primeneşte, se schimbă, se înfrumuseţează, se umple de şi mai multă frumuseţe dumnezeiască, de har. La darurile lui Dumnezeu, dacă suntem oameni cuvioşi şi drepţi înaintea lui Dumnezeu se adaugă şi iubirea ucenicilor noştri, a Părinţilor noştri duhovniceşti, a celor care ne stimează şi se roagă pentru noi, pentru că ne percep ca oameni frumoşi, iradiind frumuseţea lui Dumnezeu care sfinţeşte lumea.

Harul lui Dumnezeu ne face frumoşi, blânzi, cu inimi curate! Nu specializarea profesională, nu tabieturile civilizaţionale ne fac oameni adânci, cuvioşi şi sfinţi, ci lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, viaţa întru iubire şi smerenie şi bunăvoinţă faţă de oameni.

În istoria Bisrericii lui Dumnezeu, a Bisericii Ortodoxe, adevăraţi stăpâni ai inimilor au fost Sfinţii şi nu dictatorii. Cei care s-au schimbat realmente în această lume sunt cei care şi-au sfinţit viaţa. Dacă nu acesta e scopul vieţii, sfinţirea noastră, orice dorinţă de eroism, de genialitate sau de ipostază galantă pentru posteritate e sortită eşecului. Ascultam aseară pe domnul Octavian Paler vorbind cu domnul Hurezeanu, cu puţin înainte de moartea sa, despre cum a rezistat limba română în satul său natal şi despre neîmplinirile sale.

Una din zguduitoarele sale mărturisiri spunea că a fost închis în el însuşi zeci de ani, în întreaga sa viaţă, că nu a putut iubi aşa cum dorea şi mai ales că se simte neîmplinit profund de ceea ce a realizat în viaţa lui. Spunea despre mama sa că era o femeie evlavioasă, cu certititudini, pe când el se credea un om fără antene religioase, fără canale cu Dumnezeu. Posteritatea culturală îl va recepta ca pe un pion important în harta culturală a românităţii, dar nu şi Biserica Ortodoxă. A fost înmormântat ortodox, din iconomie, deşi el se prezenta ca un om necredincios, ca un om fără potenţe religioase, aidoma domnului Iaru sau a domnului Cristian Tudor Popescu.

Avem de-a face cu minţi sclipitoare dar boante în ceea ce înseamnă schimbarea radicală de sine, umplerea lor de harul lui Dumnezeu. Drama intelectualului necredincios e drama celui care ştie să te exaspereze în cuvinte, să te ridice până în slăvi sau să te decapiteze dar nu ştie să te umple de sfinţenie, să te cutremure cu frumuseţe duhovnicească, să te umple cu totul, să îţi facă inima fericită. Ştie să te exaspereze cu date, ani, deducţii mai mult sau mai puţin reuşite, cu picanterii sau cancanuri, da nu şi cu fapte de evlavie, cu smerenie sau dragoste cuceritoare.

Din această cauză se împart apele: unii rămân cu salve de tun, cu statui şi cu premii, pe când alţii moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu şi fericirea care face şi pe alţii, prin mijlocirile lor, fericiţi. Un Sfânt nu este un om bun numai pentru secolul său sau pentru neamul său, ci e un bun planetar. El poate fi ars în foc, poate să aibă mormânt necunoscut, poate fi chiar antematizat înainte de moarte în mod nedrept, poate să fie necunoscut tuturor, dar el, ei, Sfinţii, ne ajută pe toţi prin rugăciunile lor cele prea frumoase.

Părinţii noştri au o vorbă adâncă de tot, pe cât de simplă este la auz: „Sfinţii ţin în mână lumea” sau „Pentru rugăciunile Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea, mai ţine Dumnezeu lumea”. Omul duhovnicesc, care pimeşte zilnic, clipă de clipă har, ca să se lupte cu patimile şi cu demonii, cu demonii care vin la el buluc, sub diferite forme scabroase sau ca gânduri dulci şi otrăvite, care e scos din tot felul de curse ştie că Dumnezeu e arma de tărie a sa, că El e bucuria lui, nădejdea lui, fericirea lui, veşnicia lui.

Şi omul mai puţin înduhovnicit sau păgân şi eretic vede şi el că e scăpat de multe belele în viaţă. Numai că nu ştiu să fructifice această înţelegere spre binele lor. Dumnezeu aşteaptă îndelung întoarcerea noastră şi el ne ajută, paradoxal, şi când noi suntem tufe de veneţia în ceea ce priveşte înţelegerea vieţii duhovniceşti. El ajută şi pe Sfinţi, şi pe păcătoşi, şi pe demoni, cu acelaşi har şi cu aceeaşi iubire, numai că fiecare se bucură de ajutorul lui Dumnezeu după cum vrea şi după cum înţelege.

Lumea stă în har, prin harul Său. Creaţia lui Dumnezeu are ca fundament harul Său, lumina divină. Dacă nu ar exista lumina lui Dumnezeu la baza firii create existenţa creată nu ar fi posibilă.

Bucuria noastră trebuie să fie recunoştinţa noastră. Pe cât suntem de recunoscători pe atât suntem de profunzi. Pe cât recunoaştem şi ne smerim în faţa măreţiei lui Dumnezeu pe atât ne umplem de harul şi de viaţa Sa veşnică.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.