Ajutorul lui Dumnezeu şi ajutorul oamenilor

De când m-am trezit mi se repetă în minte cântarea: „ajutorului omenesc nu ne încredinţa ci singură ne apără şi ne miluieşte”. Este o cântare-rugăciune către Prea Curata Stăpână. Acest eveniment binecuvântat, m-a determinat să scriu aceste rânduri, pentru a esenţializa raportul dintre acţiunea directă a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi bunele intenţii ale oamenilor.

Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna îndreptat către curăţirea noastră de patimi şi el este mai mereu paradoxal. Întâlnim oamenii care ne duc spre noi sau se petrec cu noi foarte multe transformări, schimbări interioare, care orientează în bine, în mod smerit, viaţa noastră. Dumnezeu ne umple de daruri şi ne mustră, ne înalţă sau ne smereşte iar ajutorul Său este singurul care excede orice alt ajutor, orice altă facere de bine.

Ajutorul părinţilor, al fraţilor, al rudelor, al prietenilor se poate veşteji la un moment dat din cauza unui anume gând sau fapt. Putem fi excluşi, putem fi nedoriţi ( aşa cum mi-a scris cineva de curând, care mă ruga să mă rog ca ea să fie iubită, apreciată de ai săi), putem fi lăsaţi pe un pat de spital sau într-o grea sărăcie, mizerie. Ajutorul omenesc, chiar şi cel din multă iubire, poate fi un ajutor care ne îndeamnă spre rău sau spre o privire de castă a vieţii duhovniceşti.

Numai luminarea şi ajutorul lui Dumnezeu, dat direct sau prin Sfinţii Săi, ne face realmente bine, ne ţine în har, ne face să ne trezim din patimile noastre şi să fim oameni smeriţi, buni, îngăduitori. Atunci când nu am ceva în mod neapărat sau când Dumnezeu vrea ca viaţa mea să ia o anume cotitură, vine cineva, oricare, oricum, chiar şi un om necredincios şi mă ajută, şi îmi vorbeşte şi Dumnezeu îmi spune prin gura lui ceea ce trebuie să fac. Omul, poate că nu îşi dă seama ce face. Mulţi care m-au ajutat, au vrut iniţial să mă îndemne la rău şi răul lor, intenţia lor rea, s-a întors în bine, dacă Dumnezeu a dorit să facă milă cu robul Său.

Ajutorul, purtarea de grijă a lui Dumnezeu de fiecare clipă e copleşitoare atunci când te dai cu totul Lui. El te înseninează printr-un mesaj, printr-un om, printr-o carte, te ridică dintr-un păcat printr-un gând, te face să ajungi în locuri pe care nu le-ai visat, să întâlneşti oamenii pe care nu i-ai sperat niciodată, să înţelegi şi să faci lucruri de care nu te-ai crezut în stare.

Tocmai de aceea am spus, că ajutorul lui Dumnezeu e paradoxal, pentru că el apare pe neaşteptate, ne bulversează şi poate să se lucreze şi prin oameni care nu au nimic de-a face cu noi sau chiar prin duşmanii noştri. Însă ajutorul lui Dumnezeu prin oameni ne uneşte cu oamenii, ne face să vedem şi să ne vedem mult mai profund, dar există şi ajutorul direct al lui Dumnezeu, prin vedere dumnezeiască, prin luminare dumnezeiască, printr-o minune oarecare, care ne ridică din boală, din neştiinţă sau ne scoate dintr-o fărădelege, spre care suntem îndreptaţi, în mod voit, ca să o facem.

Simţim pe Dumnezeu în viaţa noastră în mod direct sau post-factum. Unele din minunile lui Dumnezeu cu noi le simţim atunci, altele ne rămân neştiute toată viaţa. Iar când ne revedem viaţa, când facem un calcul şi vedem din câte păcate şi din câte curse ne-a scăpat Dumnezeu, de câte accidente, tâlhării şi nedreptăţi ne-a scăpat El, atunci simţim că fiecare clipă a vieţii noastre e o minune providenţiată de către El.

Nu minimalizez efortul a sute, a mii de oameni în viaţa mea. Însă observ că ajutorul omenesc are limite. El vine din afară, se referă, ştiut sau neştiut, la lucruri de care am nevoie dar numai El ştie nevoia şi dorinţa adâncă a fiinţei mele.

Oamenii dibuie nevoile şi dorinţele noastre. Ne fac un cadou, ne ajută, ne dau un sfat, o carte, o sumă de bani în măsura în care văd de ce avem nevoie sau dacă le spunem de nevoia noastră. Dumnezeul nostru, Prea Curata noastră Treime vine şi face în noi minuni, pentru că mai întâi de toate, prin harul Său, Ea vine la noi şi în noi. Împărtăşirea cu Hristos, rugăciunea adâncă, neîncetată, frumuseţea pe care o aduc în noi Sfintele Slujbe, Sfintele Icoane, Sfintele Moaşte, convorbirile duhovniceşti cu Sfinţii noştri Părinţi, fac rai din inima noastră, sunt raiul nostru.

Darurile lui Dumnezeu apar în viaţa noastră ca realităţi care ne construiesc interior, care ne remodifică continuu. Nimic nu e static în noi! Pe fiecare zi sufletul şi trupul nostru se primeneşte, se schimbă, se înfrumuseţează, se umple de şi mai multă frumuseţe dumnezeiască, de har. La darurile lui Dumnezeu, dacă suntem oameni cuvioşi şi drepţi înaintea lui Dumnezeu se adaugă şi iubirea ucenicilor noştri, a Părinţilor noştri duhovniceşti, a celor care ne stimează şi se roagă pentru noi, pentru că ne percep ca oameni frumoşi, iradiind frumuseţea lui Dumnezeu care sfinţeşte lumea.

Harul lui Dumnezeu ne face frumoşi, blânzi, cu inimi curate! Nu specializarea profesională, nu tabieturile civilizaţionale ne fac oameni adânci, cuvioşi şi sfinţi, ci lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, viaţa întru iubire şi smerenie şi bunăvoinţă faţă de oameni.

În istoria Bisrericii lui Dumnezeu, a Bisericii Ortodoxe, adevăraţi stăpâni ai inimilor au fost Sfinţii şi nu dictatorii. Cei care s-au schimbat realmente în această lume sunt cei care şi-au sfinţit viaţa. Dacă nu acesta e scopul vieţii, sfinţirea noastră, orice dorinţă de eroism, de genialitate sau de ipostază galantă pentru posteritate e sortită eşecului. Ascultam aseară pe domnul Octavian Paler vorbind cu domnul Hurezeanu, cu puţin înainte de moartea sa, despre cum a rezistat limba română în satul său natal şi despre neîmplinirile sale.

Una din zguduitoarele sale mărturisiri spunea că a fost închis în el însuşi zeci de ani, în întreaga sa viaţă, că nu a putut iubi aşa cum dorea şi mai ales că se simte neîmplinit profund de ceea ce a realizat în viaţa lui. Spunea despre mama sa că era o femeie evlavioasă, cu certititudini, pe când el se credea un om fără antene religioase, fără canale cu Dumnezeu. Posteritatea culturală îl va recepta ca pe un pion important în harta culturală a românităţii, dar nu şi Biserica Ortodoxă. A fost înmormântat ortodox, din iconomie, deşi el se prezenta ca un om necredincios, ca un om fără potenţe religioase, aidoma domnului Iaru sau a domnului Cristian Tudor Popescu.

Avem de-a face cu minţi sclipitoare dar boante în ceea ce înseamnă schimbarea radicală de sine, umplerea lor de harul lui Dumnezeu. Drama intelectualului necredincios e drama celui care ştie să te exaspereze în cuvinte, să te ridice până în slăvi sau să te decapiteze dar nu ştie să te umple de sfinţenie, să te cutremure cu frumuseţe duhovnicească, să te umple cu totul, să îţi facă inima fericită. Ştie să te exaspereze cu date, ani, deducţii mai mult sau mai puţin reuşite, cu picanterii sau cancanuri, da nu şi cu fapte de evlavie, cu smerenie sau dragoste cuceritoare.

Din această cauză se împart apele: unii rămân cu salve de tun, cu statui şi cu premii, pe când alţii moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu şi fericirea care face şi pe alţii, prin mijlocirile lor, fericiţi. Un Sfânt nu este un om bun numai pentru secolul său sau pentru neamul său, ci e un bun planetar. El poate fi ars în foc, poate să aibă mormânt necunoscut, poate fi chiar antematizat înainte de moarte în mod nedrept, poate să fie necunoscut tuturor, dar el, ei, Sfinţii, ne ajută pe toţi prin rugăciunile lor cele prea frumoase.

Părinţii noştri au o vorbă adâncă de tot, pe cât de simplă este la auz: „Sfinţii ţin în mână lumea” sau „Pentru rugăciunile Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea, mai ţine Dumnezeu lumea”. Omul duhovnicesc, care pimeşte zilnic, clipă de clipă har, ca să se lupte cu patimile şi cu demonii, cu demonii care vin la el buluc, sub diferite forme scabroase sau ca gânduri dulci şi otrăvite, care e scos din tot felul de curse ştie că Dumnezeu e arma de tărie a sa, că El e bucuria lui, nădejdea lui, fericirea lui, veşnicia lui.

Şi omul mai puţin înduhovnicit sau păgân şi eretic vede şi el că e scăpat de multe belele în viaţă. Numai că nu ştiu să fructifice această înţelegere spre binele lor. Dumnezeu aşteaptă îndelung întoarcerea noastră şi el ne ajută, paradoxal, şi când noi suntem tufe de veneţia în ceea ce priveşte înţelegerea vieţii duhovniceşti. El ajută şi pe Sfinţi, şi pe păcătoşi, şi pe demoni, cu acelaşi har şi cu aceeaşi iubire, numai că fiecare se bucură de ajutorul lui Dumnezeu după cum vrea şi după cum înţelege.

Lumea stă în har, prin harul Său. Creaţia lui Dumnezeu are ca fundament harul Său, lumina divină. Dacă nu ar exista lumina lui Dumnezeu la baza firii create existenţa creată nu ar fi posibilă.

Bucuria noastră trebuie să fie recunoştinţa noastră. Pe cât suntem de recunoscători pe atât suntem de profunzi. Pe cât recunoaştem şi ne smerim în faţa măreţiei lui Dumnezeu pe atât ne umplem de harul şi de viaţa Sa veşnică.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.