De la sinucidere la incinerare

Ca să te sinucizi trebuie să fii laş, trebuie să nu îi dai nicio şansă lui Dumnezeu ca să te ajute. Sinuciderea voită, planificată, fără tulburări psihice sau presiuni fizice asupra ta este un mod de renegare a oricărui proiect de realizare personală. Dacă te sinucizi spui nu nădejdii, spui nu celor care te iubesc, spui nu iubirii lui Dumnezeu faţă de tine. Oricum am gândi sinuciderea ajungem la laşitate, la lipsa răbdării şi la lipsă de înţelepciune.

Un bărbat în toată firea, erudit, cu o oarecare boală fizică, nu a mai suportat durerea şi s-a spânzurat în baie. O tânără, dezamăgită de prietenul ei, s-a spânzarat în marchiza casei. O altă tânără şi-a tăiat venele de mai multe ori pentru că nu se simte împlinită în dragoste deşi a avut relaţii cu mulţi bărbaţi. Un bărbat s-a spânzurat în apartamentul său pentru că a pierdut o anume sumă de bani. Toţi care au fost enumeraţi nu au avut boli psihice şi s-au sinucis sau au atentat la viaţa lor pe fondul durerii sau al dezamăgirii.

Toţi patru au ceva în comun: necredinţa şi comoditatea. Pentru că nu au văzut viaţa, cu bucuriile şi durerile ei, ca pe un drum spre mântuire, au spus nu vieţii pentru ca să scape de durere. Însă abia acum începe durerea, odată ce te sinucizi şi moşteneşti durerea Iadului, care nu se termină, ci e veşnică.

Sinuciderea este o renegare a darului vieţii, a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. E un fel de aruncare la coş a darului pe care îl primeşti de la mama ta care te iubeşte şi o iubeşti. Naşterea şi moartea, spune Scriptura, sunt în mâna lui Dumnezeu pentru că de la El sunt începuturile vieţii şi ale morţii. A-ţi suprima viaţa înseamnă a-ţi renega statutul de om: pentru că omul e destinat de Dumnezeu să aibă viaţă veşnică, viaţă din belşug şi nu minus de viaţă.

Însă sinuciderea, ca şi incinerarea, atacă pe cei care te iubesc sau pun sub semnul întrebării iubirea lor. Dacă eu am o familie, am copii, am părinţi, rude care mă iubesc, prieteni, şi toţi aşteaptă de la mine să merg mai departe, să mă bucur, să mă realizez, să mă mântuiesc şi eu mă sinucid, arăt că nu dau doi bani pe iubirea celor care mă iubesc şi pe iubirea lui Dumnezeu care crede în mine şi mă vrea fericit pentru toţi vecii.

De aceea ne-a dat Dumnezeu viaţă: pentru că crede în noi, crede în iubire, crede în răspunsul la iubirea Lui! Mama şi tatăl care ne-a dat viaţă, împreună cu Dumnezeu, dacă ne iubesc şi ne doresc, ne-au dat viaţă ca să ne bucurăm împreună cu ei şi nu ca să ne plângă nesimţirea şi laşitatea de a ne fi sinucis. Nu e nimic mai dramatic decât să asişti la o înmormântare, în care copilul s-a sincuis din dragoste rănită iar părinţii să plângă în hohote. Un astfel de tată, care îşi băga în mormânt copila de 18 ani, îmbrăcată în mireasă, care arăta ca o regină, era în stare să se lase zidit în mormânt împreună cu ea.

Sinuciderea e un act iresponsabil, lipsit de raţiune şi de iubire. Tot la fel de iresponsabil e şi gestul de a incinera pe cel pe care l-ai iubit sau spui că l-ai iubit. Dacă ieri îţi sărutai soţia şi o ţineai în braţe sau copilul sau mama, cum poţi astăzi să îi bagi în crematoriu? Există obieciul la noi, la ortodocşi, ca fiinţele pe care le iubim enorm să le punem în morminte care să aibă un geam, un loc prin care să privim înăuntru. Mormintele celor mai înstăriţi sunt nişte mici paraclise, pictate cu fresce din viaţa celor adormiţi şi cu chipuri de Sfinţi.

Cunosc un bărbat care şi-a iubit atât de mult soţia încât a lăsat o fereastră spre sicriu, pentru ca să vadă cum se degradează sicriul în timp. Acea fereastră îl făcea să creadă că are un contact nemijlocit cu trupul ei. Şi nu era un fanatic şi niciun tâmpit, ci un om care atât de mult şi-a iubit soţia, încât nu se putea imagina fără ea, fără cea care îi era soţie pe veci prin Taina Sfintei Cununii.

De unde ideea de împăiere a trupurilor, de conservare a lor sau de îmbălsămare, dacă nu ar fi dorinţa de contact nemijlocit cu cel pe care îl iubeşti sau e un simbol pentru o naţiune sau ideologie? De ce este Lenin conservat dacă partidul comunist rus nu ar crede în persistenţă sau nu ar dori o păstrare intactă a omului, chiar şi după moarte?

Moartea nu e sfârşitul vieţii, ci începutul ei. Cel care incinerează trupul arată că nu l-a iubit pe omul pe care îl arde. Când Sfântul Grigorie de Nazianz sau Sfântul Vasile cel Mare ( nu mai reţin care) a fost nevoit să umble la mormântul părinţilor lui ca să îngroape pe un frate sau o soră de-a sa, a pus un veşmânt în faţa lui, a mers cu un veşmânt în faţa ochilor, ca să nu vadă goliciunea părinţilor lui şi să fie blestemat ca un alt Ham care râde de goliciunea părinţilor săi.

Adică nu a vrut să vadă oasele goale ale părinţilor săi pentru că a considerat, pe drept, că este un păcat acest gest, o privire incestuoasă. Iar pentru Ortodoxie trupul este un templu al Duhului Sfânt, sfinţit şi binecuvântat îndelung la slujbele noastre şi nimeni nu trebuie să se atingă de el, să îl profaneze sau să îl distrugă. Oamenii noştri binecuvântaţi de Dumnezeu, plini de har în viaţa aceasta, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt preaslăviţi de Dumnezeu după moarte, pentru că trupurile lor nu putrezesc deplin sau trupul rămâne aproape intact, binemirositor şi făcător de minuni.

Tocmai de aceea înmormântarea ortodoxă arată un respect egal pentru trup şi suflet, pentru că sufletul merge la Dumnezeu care l-a dat, care l-a creat pentru om iar trupul se întoarce în pământul din care a fost făcut, la început, de către Dumnezeu. Nimeni nu are voie să fărâme trupurile oamenilor, să le profanze sau să le ardă, şi nimeni nu va scăpa nepedespit de Dumnezeu pentru astfel de gesturi.

Dacă am cinstit pe cineva în viaţă, atunci trebuie să ne comportăm la fel şi după moarte. Pentru că cei care nu cinstesc viaţa, sinucigându-se, sau nu respectă pe omul adormit, incinerându-i trupul, nu crede în viaţă ca dar al lui Dumnezeu şi nici în învierea morţilor. Trupurile noastre vor fi înviate de slava lui Dumnezeu, noi vom moşteni Împărăţia lui Dumnezeu cu trup şi suflet, ca oameni duhovniceşti, după ce vom trece prin faţa Dreptului Judecător, Care judecă pe fiecare după faptele sale.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian