„Căci dacă trăiţi după trup ( kata sarka) atunci veţi muri. Iar dacă, prin Duhul, omorâţi faptele trupului ( tas praxis tu somatos), veţi fi vii. Căci, câţi sunt mânaţi/conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu”, cf. NT, ed. Nestle-Aland, Stuttgart, 1998.
Un astfel de text paulin e înţeles cel mai adesea extremist, într-un spaţiu unde nu se cunoaşte interioritatea vieţii duhovniceşti reale. Trăirea după trup, este uşor de interpretat, şi este înţeleasă mai mult sau mai puţin grosier, punându-se semnul egal între marile patimi şi păcate şi viaţa după trup. Însă problemele apar când e vorba de omorârea, de mortificare faptelor trupului, înţelese ca o răzbunare pe trup şi pe suflet, adică pe ceea ce ne facem să fim vii şi făpturi ale lui Dumnezeu. Confundându-se patimile noastre cu trupul sau răul cu gândirea, cu voinţa sau cu iubirea noastră, se trece foarte uşor la o luptă nu cu patimile, ci cu sănătatea şi puterile sufleteşti ale omului.
Nu este aşa că cunoaşteţi profilul omului care confundă asceza, care trebuie să îl curăţească de patimi şi o transformă într-o îmbolnăvire a trupului şi a minţii? Însă aici, avem particula salvatoare: „prin Duhul”; prin Duhul omorâţi gândurile şi poftele trupului. Numai dacă Duhul Sfânt este în noi, dacă suntem cu Duhul mereu, învăţăm cum să înţelegem gândurile Satanei, cum să le dejucăm, învăţăm care sunt mişcările trupului şi ale minţii noastre şi care sunt patimile şi gândurile insuflate de către demoni.
Prezenţa Sfântului Duh, a harului, trebuie să fie ceva evident în noi, o realitate dumnezeiască pe care să o receptăm mereu, clipă de clipă ca ceva din slava lui Dumnezeu, din prezenţa lui Dumnezeu care ne acomodează, ne învaţă cu modul de a gândi şi a simţi al lui Dumnezeu.
Harul nu se confundă cu senzaţiile umane, cu inteligenţa noastră, cu modul de a gândi asupra unui lucru sau cu entuziasmul nostru de a face ceva anume. Harul dumnezeiesc este energia veşnică a lui Dumnezeu, lucrarea veşnică a lui Dumnezeu, necreată, care iradiază din Dumnezeu în fiinţa noastră şi ne face să gândim şi să vorbim după voia lui Dumnezeu. Oricine trăieşte în Duhul ştie că viaţa lui Dumnezeu din el este un dar, o continuă iradiere dumnezeiască şi că ea se pierde prin păcate şi gânduri neconforme cu smerenia lui Dumnezeu.
Harul nu locuieşte în oameni trupeşti, în eretici, în destrăbălaţi sau păgâni, ci el vine acolo unde se crede drept în Dumnezeu şi se face voia lui Dumnezeu cu smerenie. Pentru că harul pecetluieşte adevărul credinţei, aşa cum, la Cincizecime, Sfinţii Apostoli şi Maica lui Dumnezeu şi cei care erau cu ei, credincioşii Lui, au primit pe Duhul lui Dumnezeu din plin, ca o confirmare a credinţei lor drepte. Harul pecetluieşte credinţa autentică şi nu erezia!
Prezenţa harului în noi este conştientizată cel mai fidel, în modul cel mai propriu, pentru că este lumina care ne poartă, e lumina lui Dumnezeu care ne scoate din întunericul patimilor, din plasele tuturor ereziilor, din năvoadele demonilor, din cursele tuturor, pentru a face voia Lui.
Cei care au pe Duhul în ei sunt mânaţi, conduşi, orientaţi non-stop spre ceea ce este bun şi curat şi sfânt. A te purta Dumnezeu nu înseamnă a te purta ca pe un obiect, ci a te lăsa purtat prin voinţa ta, care consimte mereu Duhului. Dacă ne plecăm, dacă ne robim prin propria noastră voinţă Duhului, înţelegem ce înseamnă cuvintele Stăpânei noastre, că e Roabă a Domnului. Eşti robul Lui când te dai cu toată inima Duhului, pentru ca Duhul să te înveţe pe cele ale Fiului, căci El ne luminează cuvintele Fiului şi pentru a ne duce prin Fiul la Tatăl, căci Tatăl a trimis pe Fiul, ca lumea viaţă să aibă şi încă din destul.
Viaţă duhovnicească ai, paradoxal, când mori; când mori pentru patimi şi pentru o mentalitate telurică, pământească; când simţi în tine mişcând Duhul, Duhul vieţii, în pântecele inimii tale şi al fiinţei tale, în toate mădularele tale, care te face viu. Omul când se naşte se naşte mort, se naşte om nerenăscut. Noi primim adevărata viaţă, viaţa reală, viaţa lui Dumnezeu, viaţa Duhului, în pântecele cristelniţei, în pântecele Botezului.
De aceea nu poţi să fii al lui Hristos dacă nu eşti botezat, dacă nu trăieşti tainic, în fiinţa ta, moartea şi învierea Lui. De fapt întreaga noastră viaţă duhovnicească nu e decât o reactualizare continuă a morţii şi a învierii Lui, ca şi a tuturor evenimentelor din viaţa Lui în trup. Ca să înţelegi cum Duhul a coborât şi a rămas în trupul lui Hristos la Botez ( deşi Duhul era cu Fiul din veci; dar asta a fost evidenţiere, revelare concretă, ca să vadă oamenii şi să creadă) trebuie să te botezi şi să devii făptură nouă; trebuie să te mirungi şi să primeşti pe Duhul;trebuie să te împărtăşeşti cu Hristos şi să te întăreşti în viaţa dumnezeiască.
Faptele trupului sau poftele trupului nu se pot omorî exclusiv prin acte de voinţă! Ai nevoie de puterea lui Dumnezeu din Sfintele Taine, ai nevoie de Duhul din Tainele Bisericii pentru a curăţi templul trupului. Ca trupul cel vechi să fie dărâmat şi să avem simţiri noi trebuie să ne botezăm dumnezeieşte, în Biserica lui Dumnezeu, fără de care nu putem vorbi de viaţă dumnezeiască.
Trăiesc o durere imnesă ori de câte ori văd un eterodox vorbind despre mântuire şi viaţă duhovnicească. Aud prin ei pe dracul făcând teologie. Nu degeaba Biserica porunceşte celor mai slabi în credinţă să nu aibă părtăşie, prietenie cu ereticii şi cu păgânii pentru ca să nu se lipească de ei aceiaşi demoni care îi consiliază pe aceia. Şi bisericile eretice se cunosc prin aceea că nu primesc întreaga învăţătură a Bisericii, ci rămân la ce vor, la ce le place, la opinii particulare şi hulitoare, spre marea lor deznădejde.
Filocalia şi alte cărţi care nu sunt cuprinse în această colecţie, arată datele reale ale curăţirii noastre de patimi, detalii punctuale. Sfinţi Părinţi extrem de luminaţi au detaliat multiplele şiretlicuri ale demonilor şi ale ereticilor prin care robesc mintea oamenilor. Nu există cărţi similare în alte religii sau culte pentru că nu există adevărata călăuzire a Duhului în viaţa acelora. A ajunge fiu al lui Dumnezeu nu înseamnă a te proclama fiu sau mântuit, ci înseamnă a crea, prin multă trudă, în fiinţa ta, împreună cu harul Treimii, un palat plin de smerenie şi de curăţie Stăpânirii celei în trei impostasuri.
E uşor să o dai cu sfinţenia când nu ştii ce imensitate este. Omorârea cugetului trupesc, a gândirii rele presupune o renunţare la tot ceea ce Duhul ne luminează că este păcat. Şi primul dintre păcate este a nega ceva din ceea ce Biserica Ortodoxă ţine, prin Sfinţii Săi, ca drept şi autentic. Adică, de ce mă rog, receptăm doar trei sau patru Sinoade Ecumenice şi nu şapte, câte sunt de fapt? De ce nu cinstim pe Maica lui Dumnezeu, pe Sfinţi, Sfintele Icoane, când Sfinţii lui Dumnezeu le-au cinstit? De ce nu receptăm întreaga învăţătură a Bisericii, despre mântuirea ca asceză, despre puterea Sfintei Cruci, Sfânta Liturghie şi slujbele Bisericii, modul teologic al vieţii duhovniceşti?
Nu merge cu jumătăţi de măsură! Dacă Biserica a decăzut în vreo perioadă a ei, atunci nu există nicio Biserică. E ca şi când am spune că a existat soarele, s-a stins vreo câteva secole şi s-a aprins la loc. Dacă Biserica, ale cărei porţi nu pot fi biruite nici de draci şi nici de eretici sau păgâni, a avut vreo eclipsă, atunci Dumnezeu e slab şi mincinos. Pentru că El a spus că Biserica nu poate fi târâtă în nefiinţă şi Pavel a spus că Biserica sunt toţi cei care, au intrat prin Botez în comuniune cu El, ca mădulare ale Sale.
Ceea ce este ironic în istoria bisericilor şi a sectelor creştine e aceea că ele se ceartă cu dreapta credinţă, când nu dreapta credinţă a născut ereziile şi schismele de astăzi. Ereticii amendaţi de primele 7 Sinoade Ecumenice au pierit; organizaţiile lor parareligioase s-au spulberat sau modificat într-un anume fel. Ceea ce vine după căderea romano-catolicismului de la Biserica lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu Biserica Ortodoxă, ci cu mentalitatea romano-catolică.
Adică discutăm după 1054 despre emanaţii şi prefaceri ale unei mentalităţi şi ale unui mod de viaţă eretic, a-haric, care se rupe voit de Biserică, pentru ca să ne întâlnim în secolul XX, la masa unui fals dialog, când ar fi vorba de o întoarcere a fiilor risipitori acasă. Cum poate Biserica lui Dumnezeu să trateze credinţa, tezaurul credinţei, pe picior de egalitate cu ereticii? Noi vedem discuţiile ecumenice ca pe nişte moduri iconomice de a lucra ale Bisericii, în situaţia istorică actuală.
Nu putem să acceptăm Biserica decât în termenii Crezului ecumenic: că Biserica e una, e sfântă, este sobornicească şi apostolică; că ea are continuitate istorică şi harică până astăzi. Dacă avem nevoie de un melanj al tuturor bisericilor pentru a vedea Biserica, atunci nimeni nu are o Biserică şi realitatea Bisericii e de domeniul viitorului sau impreciziei. Iar dacă nu există Biserică decât în aparenţă, nu există nici mântuire şi nici Sfinţi, nicio Taină şi nicio Împărăţie.
Cei care sunt mânaţi însă de Duhul lui Dumnezeu, care sunt conduşi spre ceea ce Duhul vrea să facem, nu au nedumeriri în ceea ce priveşte Biserica şi istoria ei şi nu o caută în Biserica filosofiei dezumanizate romano-catolice, nici în Biserica discreţionarismului falsei reforme şi cu atât mai mult mai târziu. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit în Biserica lui Luther sau în cea a luiToma de Aquino, eu mă fac deodată, peste noapte, ecumenist. Dar dacă Biserica în care el s-a sfinţit este cea în care şi eu trăiesc astăzi, atunci prefer Biserica tuturor veacurilor, Biserica Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Augustin, Biserica apusului şi răsăritului ortodox până la dramatica schismă din 1054, în care nu mă tem de niciun gând şi de nicio minciună.
Fiii lui Dumnezeu trebuie să arate ca fiii lui Dumnezeu şi nu ca nişte mumii ambulante şi nici ca inventatori în materie de credinţă. Am postat ieri un capitol din marea lucrare, în cinci cărţi, a Sfântului Irineu al Lyonului, care în secolul doi după Hristos, a scris unui prieten al său, o carte de 600 de pagini, ca să îi explice pe îndelete toate aberaţiile pe care le susţineau la acea dată maniheii, dochetiştii şi gnosticii. Şi ei se credeau moştenitorii ai unor dogme şi filosofii aparte ca şi ereticii de astăzi!
Şi pe atunci trupul era considerat de către eretici un rău, mintea era sursa răului, desfrânarea nu era căutată în voinţa de a alege perversiunea ci îi găseau sediul în organele sexuale, se vorbea despre o altfel de Treime, se vorbea de o creaţie pe care ar fi făcut-o un Dumnezeu, Cel al Vechiului Testament, Care ar fi fost altul decât Cel propovăduit în Noul Testament de Fiul, despre miununi şi prorocii demonice care păreau sfinte şi de penticostali avant le temps, care erau posedaţi de demoni dar se credeau conduşi de Duhul Sfânt.
După studiile de caz pe care le-am făcut pe ereticii intraţi sub colbul istoriei, trebuie să îi dăm dreptate părintelui profesor Petru I. David, că ereticii actuali nu sunt decât nişte reactualizatori epigonici ai unor idei demonice înfăşurate în uitarea istoriei. Satana iubeşte faptul, ca din când în când, să facă aceeaşi ie cu aceeaşi pălărie, adică să dea de muncă unor cugetători liber profesionişti, care nu au nimic de-a face cu Tradiţia Bisericii şi cu viaţa Sfinţilor Apostoli.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
