Am trecut astăzi prin faţa Casei Poporului şi am văzut cazematele apărute din senin ale curselor de maşini, care nu sfidează pe nimeni, deşi toţi le înjură. Catedrala mântuirii neamului, care trebuia să înceapă de câţiva ani, nu are timp să înceapă, dar încep cursele de maşini, care au devastat copaci, au modificat traficul, au creat o zonă de prost gust.

Să ne aducem aminte de cei care îmbrăţişau copacii în Parcul Carol, de cei care înfiaseră câte un copac, de frica să nu vie Biserica Ortodoxă în Parcul Carol şi să fărâme casa mortuară de pe colină şi copacii din jur. Nu-i aşa că pe acei copaci din jurul Casei Poporului, tăiaţi pentru cursa ipotetică sau reală de maşini sau cei din pădurile noastre, nu au avut cine să-i înfieze şi de aceea au fost şi sunt tăiaţi în continuu?

Dacă în Bucureşti căldura e zdrobitoate, fumul de la maşini e pentru spitalizare. Mirosurile, care mai de care mai pestilenţiale, îţi fac cu mâna la intrare în vreo instiţutie a statului sau colţ lăturalnic. Iarna, când mai cade zăpada, gropile şi murdăria intră sub alb. Vara dau nas în nas cu trecătorul nevralgic al capitalei.

Şi cu toate astea murdăria din noi e groasă în comparaţie cu murdăria de lângă noi. Prea comozi, prea confuzi, prea utopici: cam aşa arată prin ochii mei majoritarii mei concitadini. Se vede asta după cum merg oameni pe stradă, după cum stau la trecerea de pietoni, după cum aleargă. Agitaţia multora arată a ratare. Şi ratat eşti când nu te simţi bine cu ceea ce faci, cu ceea ce eşti, cu cine ai ajuns.

Merg pe stradă fiind foarte atent la ce vijelios vine în faţa mea. Îl văd de la 50 de metri că merge val vârtej, cu căştile în urechi sau plecat în lumea lui şi îi fac loc să treacă. Faptul că omul, chiar şi când se grăbeşte, nu poate fi atent, arată că e tulbure la minte, că e tulburat de griji sau de indiferenţa cu care tratează pe ceilalţi. Am de multe ori ocazia să intru în mulţime, să trec pe lângă cineva tot la fel de solid ca şi mine sau să trecem printr-un pasaj unde încape numai unul, nu doi. Şi, cu rare excepţii, am văzut pe cineva care are bunul simţ să stea pe loc ca să trec sau să ne înţelegem din priviri asupra gradului de alergare al unui sau al altuia. Cel mai adesea fac loc, pentru că sunt în stare să te arunce în ştie ce canal sau groapă deschisă.

Nu mă doare mirosul de transpiraţie al omului muncit sau alergat. E normal la temperatura şi condiţiile noastre vitrege de existenţă. Însă este inacceptabilă murdăria de a fi bădăran, de a fi toată ziua băşcălios, cancanist, un fluieră în adidaşi. Îşi are rostul şi gluma, şi odihna, şi distracţia, şi tot ce mai vreţi. Dar să dai cu degetul prin murdăriile altora toată ziua şi să crezi că asta e o virtute, aceasta e murdăria pe care nu pot să o suport.

Şi aici nu e vorba de educaţie ( că neciopliţi şi fără coloană vertebrală sunt şi şcoliţii şi neşcoliţii) ci de modul de a trăi, de a-ţi construi viaţa. M-am pus, nu o dată, în locul unor astfel de oameni nesimţiţi şi indiferenţi la orice durere şi bucurie a altora. N-am putut să rezist 5 minute, să mă simt şi să mă comport astfel. Ce dramă trăiesc oamenii aceştia şi ei cred că trăiesc, că se bucură? Unde bucurie în murdărie până peste gât?

Dizgraţiosul capitalei noastre nu îl constituie în primul rând cerşetorii, câinii vagabonzi sau murdăria, nici măcar murdăria, ci aparenta noastră emancipare, aparenta noastră raportare la uzanţe şi legi, aparenta noastră fiabilitate sufletească.

Curge prea puţin prin noi omenitate şi prea multă iraţionalitate. Campania pro sau contra Băsescu a fost o mostră de iraţionalitate în masă, un fel de a te da cu capul de zid ca să vezi dacă eşti beat sau treaz. Nu mă aştept la lucruri mai frumoase în şi după 19 mai. Pe fondul că există mulţi care se lasă sugestionaţi de speranţa iluzorie Băsescu, care dă impresia că conduce singur, care îi rezolvă pe toţi, deşi nu are niciun atuu esenţial ca să mişte răul spre bine, asistăm la speranţe altoite pe manipulare.

Însă interesul e întotdeauna, la unii, mai puternic decât raţiunea. Raţiunea de suprafaţă tace înaintea banilor. Şi noi tăcem înaintea noastră. Poate că şi tăcerea o să ajungă un fel de mormânt ambulant, unde fiecare o să se plângă mai înainte să moară, pentru că şi aşa nu te mai plânge nimeni după.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: