Zi: 16 mai 2007

Iubiţii mei,

troparul praznicului de astăzi, ne arată că înălţarea Sa la cer cu trupul a produs bucurie şi încredinţare Sfinţilor Apostoli:

„Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor, cu făgăduinţa Sfântului Duh, încredinţându-se ei, prin binecuvântare, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii”.

Înălţarea Sa, cu trupul luat din Prea Curata Fecioară, în slava Treimii aşadar, arată că întruparea e reală, că El nu Se leapădă de trupul pe care l-a îndumnezeit prin moarte şi înviere, ci îl ridică în sânul Treimii, pentru ca să ne dea puterea, prin harul ce curge din umanitatea Sa, să ne sfinţim ca şi El. Înălţarea Sa înseamnă că El nu mai este între noi cu trupul, nu mai este lângă noi, ca să Îl percem cu simţuri nerenăscute, ci El se urcă la Tatăl şi la Duhul cu trupul, de care nu a fost despărţit niciodată, pentru ca să vină, duhovniceşte, în fiinţa noastră.

Ceea ce s-a petrecut la Cina din Emaus, unde cei care se împărtăşesc cu El, Îl simt în ei şi nu Îl mai văd cu ochii fizici, acest lucru se petrece şi cu noi, cu fiecare dintre noi, pentru că prin coborârea Duhului la oameni, coboară Hristos şi Duhul, întreaga Treime în noi, ca să fie cu noi.

Troparul sărbătorii acesteia pline de lumină, ne vorbeşte despre faptul că Hristos a intrat deplin cu trupul în slava veşnică a Treimii. Ieri, în ante-ziua Înălţării Domnului, am sărbătorit odovania praznicului Învierii Domnului. Conform tipicului liturgic Paştele ortodocşilor nu ţine o zi sau trei zile, ci de la Paşti până în preziua Înălţării. Ieri, am terminat prazincul cântând: Hristos a înviat!, iar astăzi ne salutăm cu: Hristos S-a înălţat! . Pentru că la noi sărbătoarea nu este doar comemorarea unei zile, ci o stare, o stare duhovnicească a vieţii noastre.

Noi începem anul bisericesc toamna, la 1 septembrie, când se strâng roadele. Ca şi în cazul creării lumii: a fost seară şi a fost dimineaţă şi nu: a fost dimineaţă şi apoi a fost seară. Dumnezeu creează lumea frumoasă şi bună, curată şi fără aspecte dizgraţioase. Noi, prin păcat, am coborât de la bine la rău şi nu invers: de la rău spre bine. Aşa şi acum: noi trecem de la: a fi lângă Hristos la: a fi Hristos în noi.

Ritmul vieţii Bisericii e o taină imensă pentru cel care este integrat cu totul în el. Noi începem anul bisericesc toamna, toamna spre iarnă şi intrăm în praznicul naşterii Fiului, în praznicul întrupării. Când avem de-a face cu anul nou calendaristic, noi suntem după praznicul naşterii Domnului şi ne pregătim să urcăm spre marele şi centralul praznic al Învierii. Învierea, primăvara învierii noastre, dulcea primăvară e de fapt jumătatea anului bisericesc. După perioada Triodului, cu cele 4 săptămâni antecedente postului, cu postul de şase săptămâni şi cu Săptămâna Sfintelor Patimi, avem praznicul Învierii până la Înălţare, bucuria învierii, după cum se observă întinzându-se pe 4 luni şi ceva.

Avem astfel patru luni de atmosferă pascală, de pregătire pentru Paşti şi de trăire a bucuriei Paştelui, după cum praznicul naşterii Domnului e format din postul de 40 de zile şi de săptămâna după aceea, până pe 31 decembrie. Naşterea şi învierea ne umplu de bucurie, înălţarea Sa ne cheamă la bucurie, postul Sfinţilor Petru şi Pavel, anul acesta de o lună de zile, şi cele două săptămâni înainte de Adormirea Preacuratei, toate ne cheamă la bucurie. Cel care trăieşte ritmul Bisericii, circularul ritm al Bisericii, ştie că viaţa Bisericii e o chemare continuă la bucurie, că în post e bucurie, că în slujbă e bucurie, că în suportarea greutăţilor şi a necazurilor e o mare bucurie.

Deşi Ucenicii se despart de Domnul ei se umplu de bucuria aşteptării Mângâietorului şi se umplu de certitudinea că El e Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul, Mântuitorul lumii. O despărţire plină de veselie. Troparul zilei vorbeşte de bucurie şi încredinţare, nu de necredinţă şi îndoială! Unii cercetători eterodocşi ai Scripturii au negat înălţarea Domnului la cer cât şi coborârea Sa la Iad pentru ca să nu pară că Biserica creştină e o întoarcere la păgânism, unde exista o lume cu trei etaje. Având oroare faţă de Iad şi faţă de îndumnezeirea trupului, aceşti cercetători denigratori ai Scripturii şi ai Tradiţiei, au găsit de cuviinţă să radă din viaţa noastră orice are referire la îndumnezeire şi reala veşnicie a oamenilor.

Şi condacul zilei este plin de teologie şi de bucurie:

„Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!”

Dacă El nu S-a despărţit de Tatăl şi de Duhul, ca Unul care are în comun, din veci, firea divină cu Aceia, nici de noi nu se desparte, pentru că are în comun cu noi, cu fiecare dintre noi, prin întruparea Sa din Fecioară, firea umană. Înălţarea e finalul, aşa cum ne spune condacul zilei, al rânduielii, al iconomiei mântuirii, al lucrării Sale pe pământ. Însă înălţarea Sa nu e o rupere de noi, ci e o ridicare a firii Sale umane şi o şedere a ei de-a drepata Tatălui, pentru ca să fie mereu cu noi. Prin înălţarea trupului de-a dreapta Tatălui, firea umană S-a ridicat peste toate Puterile cereşti şi a intrat în sânul Treimii. De aceea s-au unit cele cereşti cu cele pământeşti, pentru că în persoana lui Hristos, Dumnezeu s-a unit cu omul şi a ridicat firea umană îndumnezeită în Treime.

Şi în această situaţie cum să nu iconizăm chipul Domnului şi cum să nu ne închinăm Lui, dacă toate Puterile cereşti o fac, cu frică şi cutremur? Văzând în slavă pe Hristos, înălţându-Se cu trupul la cer, Ierarhiile cereşti se bucură şi se cutremură, împreună cu Biserica, de taina iubirii lui Dumnezeu. De ce iubirea lui Dumnezeu e taina cea din veac ascunsă şi de Îngeri neştiută? Pentru că iubirea Lui pentru noi înseamnă întrupare, propovăduire, minuni, îndumnezeirea trupului, răstignire, înviere, înălţarea de-a dreapta Tatălui, înseamnă acte abisale.

Iubirea nu e vorbă! Iubirea e fapt, e dăruire, e suferinţă, e bucurie pentru altul. Iubirea vorbeşte cu glas tare. Faptele iubirii sunt evidente şi nu dubioase. Faptele iubirii sfinţesc, pentru că El este cu noi şi nimeni împotriva noastră. Şi cum nu ne-am bucura acum, când bucurie este în cer şi pe pământ, de praznicul Bisericii? Cum să ieşim din ritmul bucuriei pentru ritmurile tristeţii?

Sfântul Pavel îi atenţiona pe credincioşii vremii sale, ca să fie atenţi, ca nu cumva să fie înşelaţi de înţelepciunea deşartă a lumii şi de false închinări, de false dogme, de false ontologii umane. Dacă în locul ontologiei îndumnezeirii, a transfigurării trupului şi a sfinţirii sufletului punem idolatrizarea trupului, a decadenţei, nu facem decât să elogiem moartea şi nu înălţarea Domnului cu trupul la cer. Dacă nu Sfinţii sunt modelele noastre ci artisul nu ştiu care, ce nu a făcut nimic pentru noi, în comparaţie cu mijlocirile Sfinţilor pentru noi, nu facem decât să elogiem pe cei care nu fac nimic pentru noi şi să dispreţuim pe cei care ne feresc de multe rele.

Înălţarea Domnului reprezintă puterea de a ne sfinţi cu toţii viaţa. Dacă Hristos a ridicat trupul Său la cer atunci fiecare dintre noi, luând putere din puterea lui Hristos, putem să ne sfinţim trupurile şi sufletele. Şi fie ca aceasta să se petreacă cu fiecare dintre noi, care dorim mântuirea Lui şi ne rugăm ca să vină în noi, şi pe pământ, Împărăţia Sa. Amin!