După cum se înţelege din titlul acestei postări, ne vom referi în articolul de faţă la romanul binecunoscut al lui Mircea Eliade, şi anume la cîteva aspecte din romanul lui, care nu au fost puse în discuţie până acum. Vom lua ca punct de plecare al discuţiei noastre sfârşitul romanului, în care autorul se întreabă dacă a iubit-o cu adevărat sau nu pe Maitreyi.

Intrerogaţia lui Eliade pare neserioasă pentru cine citeşte romanul cu o conştiinţă raţionalistă, iar un critic ca Eugen Simion a catalogat-o ca fiind un semn de superficialitate juvenilă, de imaturitate în dragoste, din partea autorului. Pe noi însă, tocmai acest fapt ne intrigă, pentru că toate datele converg spre o concluzie care este tocmai contrară acestei teze a superficialităţii tînărului (pe atunci) Eliade.

Credem că începutul şi sfârşitul romanului ne dau cheia înţelegerii sale, pentru că în aceste momente există unele lucruri care par să nu aibă o explicaţie şi care nu se leagă deloc cu restul romanului.

Astfel, în episodul de debut al romanului, aflăm că autorul (care narează evenimentele sub o identitate puţin schimbată şi sub numele de Allan) intenţionează să rememoreze o poveste de dragoste, însă primul amănunt este derutant, atât pentru eroul întâmplărilor cât şi pentru noi.

Acest amănunt, care pare destul de important pentru a nu fi trecut cu vederea, ne precizează faptul că prima întâlnire dintre Allan (să-i spunem pe numele ales de Eliade, deşi e vorba de el însuşi) şi Maitreyi n-a produs niciun fel de impresie asupra celui dintâi, ba dimpotrivă, ea i s-a părut lui „urâtă” şi neinteresantă.

Sentimentul este întărit de un fel de repulsie şi disgraţie faţă de tatăl ei, inginerul Narendra Sen, al cărui caracter este ascuns şi meschin. Motivele lui erau chiar mult mai adânci, deşi nu le menţionează în roman, iar noi le vom dezvălui puţin mai încolo.

Cititorul află că acest inginer indian devine subit interesat în a şi-l apropia pe Allan, care, aflăm, are 24 de ani şi lucrează în construcţii ferate. O vizită în casa lui Sen (la 2 ani după ce sosise în India) îl determină în mod surprinzător pe Allan să îşi schimbe complet comportamentul, nu numai în sensul d a-şi modifica impresiile faţă de Maitreyi (de numai 16 ani) şi de întreaga familie a lui Narendra Sen, dar şi în ce priveşte propriul său mod de exsitenţă.

Casa în care a intrat i se pare un univers fascinant (şi reţineţi acest amănunt!), univers pe care nici noi, ca cititori, nu-l vom mai părăsi până aproape de sfârşitul romanului. Asistăm la felul în care Allan se depărtează de anturajul său european, se rupe de orice preocupări anterioare, acceptând să locuiască în casa inginerului Sen, şi se scufundă în ceea ce el considera a fi explorarea vieţii şi a concepţiilor indiene. Fascinaţia ambianţei domestice indiene este dublată de fascinaţia uluitoare şi neaşteptată pe care, încă de la prima vizită în această locuinţă, începe să o degaje asupra lui, Maitreyi.

Povestea de dragoste se dezvoltă treptat, cei doi tineri se implică din ce în ce mai mult în acest joc al descoperirilor reciproce, până când ajung să facă pasul decisiv al stabilirii unei relaţii intime şi al logodnei în stil indian. Allan, îndrăgostit nebuneşte, este la un pas de apostazie şi de trecerea la hinduism, pentru a se putea căsători cu Maitreyi.

Lucrurile nu sunt însă deloc simple nici măcar în ceea ce priveşte sentimentele personajelor, deşi par categorice, prin consecinţe. Cu toate că amândoi par foarte sinceri în felul în care se apropie şi se descoperă unul pe altul, Allan trăieşte mereu cu impresia că este tras pe sfoară şi că Sen este cel care urmăreşte interese obscure şi poate chiar vrea să îl căsătorească cu fiica sa.

Aceasta în ciuda faptului că Sen face parte din casta brahmană şi legile brahmane sunt nemiloase şi interzic cu desăvârşire această uniune. Mai târziu, Allan află o altă variantă, anume că Sen ar fi vrut să-l înfieze, deşi nimic nu este cert.

Allan se simte înşelat cumva de amabilitatea excesivă a celor din casă, are un puternic sentiment de frustrare, pe care însă i-l înăbuşă dragostea pentru Maitreyi. Există destul de numeroase momente pe parcursul romanului în care Allan îşi mărturiseşte senzaţia greţoasă şi insuportabilă că i se întinde o capcană, sentimentul indelebil de pericol.

Ceea ce ne pune pe gânduri, pe lângă mărturisirea acestor îndoieli, este însuşi modul în care s-a produs anterior schimbarea de atitudine a eroului, de la dezinteresul frate cu neplăcerea şi chiar cu repulsia, la o fascinaţie extraordinară faţă de Maitreyi şi de familia ei şi de tot universul existenţial al acesteia.

Spre sfârşitul romanului, iubirea celor doi fiind deconspirată, Allan este dat afară din casa lui Sen şi, de aici înainte, el se comportă ca şi cum ar fi căutat acest deznodământ – deşi extrem de dureros – încercând din răsputeri să se rupă de vraja care îl legase de tânăra indiană.

Dacă iubim poveştile de dragoste în sine, putem să ne scufundăm în lectura romanului fără a ne pune mai multe întrebări. Însă credem că întrebările esenţiale sunt acestea: care este motivul pentru care Eliade a vrut să conştientizeze această experienţă şi să se elibereze de ea scriind despre ea? De unde porneşte îndoiala lui cu privire la sentimentele sale faţă de Maitreyi, deşi în acelaşi timp pare foarte sigur de iubirea lui?

Ne izbesc similarităţile cu nuvela „Nopţi la Serampore”, la care ne-am referit într-un articol anterior, dar şi cu alte nuvele eliadeşti şi care constă în felul în care personajul care suferă experienţa este puternic „vrăjit” de atmosfera în care pătrunde, încât pare narcotizat, exaltat, purtat ca într-un vis.

Ca şi în nuvela amintită, eroul din romanul „Maitreyi” se simte atras, aproape inexplicabil, de jungla indiană, cu singura diferenţă că în roman, aceasta se multiplică, adăugându-i-se „jungla” din sufletul lui Maitreyi: „mă înfioram de câtă junglă se află încă în sufletul şi în mintea Maitreyiei. Câte întunecimi, ce floră tropicală de simboluri şi semne…”

Ca şi în nuvelele fantastice, intrarea în spaţiul casei lui Sen reprezintă un moment de cotitură în evoluţia personajului şi a evenimentelor, pentru că de aici înainte el nu mai este ceea ce a fost şi ce trăieşte este ceva cu totul neobişnuit, iar el se simte ca intrat în transă sau într-o „realitate” fascinantă paralelă cu adevărul realităţii propriu-zise. Conştiinţa însă nu adoarme total şi trage semnale de alarmă, deşi atmosfera înconjurătoare şi toate elementele noii „vieţi” concură spre a fi foarte convingătoare, pentru a-l păstra pe Allan în mediul lor.

Eliade îşi rezervă dreptul de a fi misterios, poate şi pentru a păstra întreg farmecul romanului de dragoste, lăsând ca cei care înţeleg să înţeleagă. Niciodată nu ne spune de ce, din primul moment al pătrunderii în casa lui Sen, Allan a devenit extrem de suspicios pe faptul că acesta ar vrea să-l căsătorească pe el cu Maitreyi, în ciuda legilor stricte brahmane, de ce este ferm convins că în joc este mâna lui Narendra Sen, care are un „aport” important la felul în care se derulează evenimentele. Numai la un moment dat în roman, dar fără să insiste prea mult, Eliade ne comunică faptul că Sen nu era străin de practicile yoga, ba chiar era un guru de temut.

Şi dacă suntem atenţi la ansamblul operei lui Eliade, cu precădere la nuvela „Nopţi la Serampore”, precum şi la jurnalele şi proza autobiografică a lui Eliade (precum romanul „Şantier”), vom afla că personajul care se ascunde sub numele Narendra Sen este de fapt profesorul de filosofie Suren Dasgupta, de la Universitatea din Calcutta, în acelaşi timp un yoghin celebru, care l-a găzduit pe Eliade în casa lui şi de a cărui fiică, Maitreyi, el s-a îndrăgostit.

Că acest Suren Dasgupta se ascunde şi în spatele personajului Suren Bose (tot profesor de filosofie la Universitate) din nuvela „Nopţi la Serampore”, care i-a făcut pe Eliade şi pe prietenii săi, Bogdanof şi Van Manen să trăiască stări halucinatorii înspăimântătoare cu ajutorul tehnicilor yoga (al demonilor, spunem noi).

Că jungla din „Nopţi la Serampore” este aceeaşi cu cea din romanul „Maitreyi”, iar în preajma fascinaţiei insolite resimţite de Eliade este acelaşi personaj care poate părea „fabulos” dar care este cât se poate de real şi a cărui identitate Eliade a încercat să o protejeze, pentru că acela era un profesor renumit. Că după aceste două episoade semnificative pentru viaţa şi experienţa lui Eliade şi care l-au inclus ca protagonist pe acest Dasgupta, autorul nostru s-a retras într-o mănăstire din Himalaya, ca să-şi regăsească liniştea.

În consecinţă, interogaţia lui Eliade nu este juvenilă. El are dreptul să-şi pună întrebări. Chiar dacă mediile noastre intelectuale consideră magia ca fiind o „ficţiune” şi o nuanţă „estetică” a unui anumit tip de literatură.

Mircea Eliade, care a scăpat cu greu din mrejele hinduismului, care s-a luptat ca să scape de „vraja” Indiei, ştie mai bine ce spune, chiar dacă noi nu înţelegem, pentru că ne ascunde multe din cele văzute şi trăite în India, în ashramuri, printre yoghini şi guruşi celebri dar şi înfiorător de satanici.

Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: