Predică la Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic (325 d. Hr.)
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
duminica de astăzi, o duminică a Teologiei prin excelenţă, ne propune să adâncim rugăciunea Domnului de la In. 17, 1-13. Ne propune să înţelegem ce însemnă proslăvirea Domnului mai întâi, adică tot ce a făcut Domnul ca să îndumnezeiască firea Sa umană şi care este rostul iconomiei mântuirii Sale cu noi.
Şi după cum se observă, duminica aceasta, în care se resărbătoreşte învingerea lui Arie de către cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea, vine ca să puncteze faptul că Hristos e Dumnezeul nostru răstignit şi înviat, Fiul Tatălui şi nu o creatură, cum dorea al doilea Iuda, cum e numit Arie în cântările de la Vecernie. Pentru că Evanghelia de astăzi tocmai despre această relaţie din veci, a Fiului cu Tatăl, ne vorbeşte.
Preaslăvirea Fiului de către Tatăl nu este o problemă pusă în umbră de Sfinţii Părinţi, ci dimpotrivă e parte componentă a hristologiei şi a soteriologiei, adică a învăţăturii despre persoana lui Hristos şi a învăţăturii despre mântuirea noastră. Preaslăvirea Fiului de către Tatăl nu înseamnă decât trecerea Lui prin moarte, pentru ca să învie şi să îndumnezeiască trupul Său omenesc. Preaslăvirea Sa nu se referă la dumnezeirea ci la umanitatea Sa. Firea umană impropriată de Cuvântul este preaslăvită, este transfigurată, e umplută de slava cea veşnică a Fiului şi a Treimii.
Şi vă propun o citire a textului sub formă de comentariu, o citire comentată, pentru a pune în evidenţă conţinutul teologic al Sfintei Evanghelii de astăzi.
Părinte, a venit ceasul ca Tu să proslăveşti pe Fiul Tău, adică a venit ceasul pe care Îl aşteptăm Amândoi, acela al Patimilor Mele. Ceasul pătimirilor a venit şi acum e vremea să arăţi slava Ta întru Mine, ca prin Mine să fim proslăviţi Amândoi de către oameni. A venit ceasul ca oamenii să vadă că Eu sunt Fiul Tău, Căruia Tu i-ai dat stăpânire peste tot trupul, pentru că Eu Mi-am păstrat trupul fără prihană.
Pentru că Eu mă răstignesc pentru oameni, dau viaţă tuturor celor pe care Tu Mi i-ai dat Mie prin propria lor voie. Eu dau viaţă tuturor pentru că Eu sunt Viaţa. Viaţa veşnică înseamnă ca toţi să Te cunoască pe Tine, Preaiubite Tată al Meu, să Te cunoască prin experienţă în fiinţa lor şi pe Mine, căci Tu M-ai trimis pe Mine în lume ca să mântuiesc pe oameni.
Mântuirea înseamnă să cunoşti că Tatăl are un Fiu din veci şi că din Tatăl purcede din veci Sfântul Duh. Mântuirea înseamnă să experiezi în fiinţa ta slava Treimii, căci a cunoaşte înseamnă a vedea, a trăi, a te împărtăşi de sfinţenia lui Dumnezeu. A cunoaşte înseamnă a înţelege din experienţă şi a rămâne totuşi necuprins înţelesul experienţei. Ceea ce se poate cuprinde nu înseamnă experienţă ci idei. Ideile se nasc din experienţă şi nu invers, adică din idei să se nască experienţa. Atâta timp cât învăţăm idei nu avem nicio experienţă. Cât timp copiem din afară ideile, cât timp le memorăm nu ştim ce conţin ele înăuntru.
Pentru că aceasta e viaţa veşnică a cunoaşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul şi a cunoaşte înseamnă a experia prezenţa Lor în tine, a iubi Treimea, a fi mereu cu Ea. Dacă cunoaşterea ta nu e iubire, nu e adoraţie, dacă cunoaşterea ta nu înseamnă slavoslovie, dacă cunoaşterea ta nu înseamnă vers, imn de slavă, atunci Dumnezeu nu îţi vorbeşte şi tu nu ai inimă pentru El.
Şi Domnul spune că aceasta e viaţă veşnică şi nu numai un simplu mod de viaţă. A trăi bisericeşte legătura cu Treimea nu înseamnă doar a trăi, ci a trăi în ritmurile veşniciei, a trăi pe pământ şi în acelaşi timp în cer. Întraripată viaţă bisericească! Dumnezeiască viaţă neînţeleasă, pentru că nu e iubită şi trăită! Şi cum să nu fie dumnezeiască dacă noi stăm cu Sfinţii şi cu Îngerii în faţa Prea Sfintei Treimi şi dacă slujim împreună cu ei? Ce viaţă seculară avem noi, dacă ea e plină de har şi de mântuire? Căci aceasta e viaţa veşnică: să trăim în harul Treimii!
Eu Te-am preaslăvit, Tată, pe Tine, pe pământ, prin minunile şi cuvintele cu care am uimit pe toţi. Am săvârşit lucrul mântuirii, pe care Tu Mi l-ai dat să-l fac. S-au săvârşit toate, căci Stăpânul S-a întrupat din Fecioară, după cum au spus Prorocii, nu s-a găsit loc pentru El, L-a primit ieslea, apoi a fugit în Egipt pentru că a fost prigonit, pentru ca să revină şi să vindece casa lui Israel. El, Cel care nu avea unde să-Şi plece capul a vindecat pe orbi şi pe ologi, pe demonizaţi şi pe gârbovi, a propovăduit Împărăţia lui Dumnezeu, a vestit pe Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, a chemat pe toţi la Biserica Sa, ca toţi să fie o turmă şi un Păstor.
S-au săvârşit toate, Tată. A venit vremea, Părintele Meu, să proslăveşti trupul şi sufletul Meu cu slava pe care am avut-o şi o am cu Tine mai înainte de a fi lumea, din veci. Am arătat numele şi persoana Ta oamenilor pe care Tu Mi i-ai dat din lume, pentru că ei au vrut să Mă iubească pe Mine ca pe Tine. Pentru că Te-au iubit pe Tine M-au iubit şi pe Mine, Creatorul lor. Pentru că Tu eşti Tatăl Meu şi Eu Fiul Tău, cunoasc că toate sunt ale Tale ca şi ale Mele.
Le-am dat cuvintele Tale, pentru că cuvintele Tale sunt viaţă dacă le întrupează cineva. Apostolii Mei au crezut în Tine şi în Mine. Au simţit puterea dumnezeirii Mele cei pe care i-am vindecat, cei cărora le-am vorbit. Cei care au auzit grăuntele cuvintelor Tale, au dat rod după darul dat lor. Cuvintele Tale au căzut pe sol bun în cei pe care Mi i-ai dat. Şi pentru ei Mă rog, pentru Apostolii Mei Mă rog, pentru că sunt şi ai Tăi, Părinte Sfinte. Căci noi avem toate în comun, căci fiinţa noastră e comună. Şi cel care Ne iubeşte ştie că fiinţa Noastră e una, pentru că Eu mă preaslăvesc în ei, îi încredinţez de adevărurile Noastre spre mântuirea lor.
Cei încredinţaţi sunt umpluţi de viaţa cea veşnică. Cei încredinţaţi trăiesc veşnicia în trup. De aceea, pentru unii ca ei moartea e un câştig, pentru că e trecere la tot mai multă viaţă. Cei care trăiesc încredinţarea adevărului, adică viaţă de sfinţenie, se văd în lume, dar ai Treimii. Pentru că Eu vin la Tine prin cruce, pentru că vin Jerftă fără prihană, bună mireasmă adusă Ţie, păzeşte-i pe Apostolii Mei, ca ei să fie una în cugetele şi în inimile lor, după cum Noi suntem una.
Şi ei pot fi una, o singură turmă şi un neam împărătesc, pentru că Eu sunt Păstorul şi Domnul lor. Eu i-am păzit cât am fost cu ei în lume, lângă ei, ca Dumnezeu întrupat, şi n-a pierit niciunul, în afară de Iuda vânzătorul, fiul pierzării, după cum a spus Scriptura cea veche. Şi pentru că acum vin la Tine şi venirea Mea îi va face pe ei să Se bucure când o vor înţelege, fă ca bucuria Mea întru ei, bucuria şi veselia mântuirii să fie deplină în ei, desăvârşită.
Finalul, verstul 13, rămâne un accent pus pe bucurie, pe bucuria lui Hristos Dumnezeu de noi, dacă ştim să fim una, să ne simţim fraţi, să ne iubim şi să ne respectăm dumnezeieşte. Cine aude astfel de cuvinte şi ne mai crede idealişti înseamnă că nu a înţeles nimic din viaţa bisericească. Viaţa Bisericii e viaţa Treimii, e viaţa veşnică trăită în faldurile istoriei, este mărgăritarul ascuns în inimă, este focul ascuns în oasele şi măruntaiele noastre, care arde toată necurăţia şi care ne va îmbrăca pe deplin, cu totul, când Domnul va veni întru slavă, să judece viii şi morţii.
A fi idealist nu înseamnă a fi creştin ortodox! Ortodoxia este experienţă directă, e luare de contact la maximum cu taina şi frumuseţea lui Dumnezeu, cu măreţia copleşitoare a puterii şi a luminii Sale. Ortodoxia înseamnă să trăieşti minuni în viaţa ta şi să fii mereu doxologic, mereu cu gura plină de măririle aduse lui Dumnezeu.Pururea, spune Prorocul, e lauda Lui în gura mea. Pururea, mereu, tot timpul găsesc motive, am motive să laud pe Dumnezeu şi când fac cele bune şi când mă ridică din căderea păcatelor mele.
Realismul duhovnicesc al acestei duminici este de fapt râvna copleşitoare a Sfinţilor Părinţi de la Niceea care au zdrobit filosofia demonică a ereticului Arie, care strica Treimea şi o făcea o persoană, numai Tatăl, iar pe Fiul şi pe Duhul îi vedea ca fiind creaturi aparţinând temporalităţii. Dumnezeul lui Arie avea multe în comun cu acel Unul singur şi rece al evreilor şi al mahomedanilor. Dacă punem pe „nemuritor şi rece” al lui Eminescu în dreptul Dumnezeului filosofat de Arie, avem tabloul lamentabil al teologiei sale.
Şi Arie nu era un om incult ci un filosof strălucit, cu multă putere de convingere. Însă punctul de plecare al teologiei sale eretice nu era Evanghelia ci filosofia păgână, fapt pentru care Fiul şi Duhul erau mai mult puteri ale Unului,acest Unu foarte iubit de mulţi dar nu şi Treimea. Şi dacă doriţi să evaluaţi vreodată filosofia raţionalistă a ultimilor 2000 de ani, vă rog să fiţi atenţi la ce vogă are Unul păgân în detrimentul Treimii revelate de Fiul. Pentru că oamenilor le place să jongleze cu ideile lor, cu fantasmele lor, decât să se supună dogmei, adevărului paradoxal al dogmei Treimii, în care Dumnezeu e din veci întreit în persoane dar aceste persoane au în comun o singură fiinţă.
Treimea nu intră în capul oamenilor care se încăpăţânează să creadă că noi putem să înţelegem adevăruri despre noi şi despre existenţă în afara Revelaţiei dumnezeieşti şi a luminării noastre de către El. Penibilul gândirii filosofice e că se propune iniţiatoare de realităţi când demersul filosofic onest are menirea tocmai de a descoperi calea către adevăr prin experienţă. Noi nu putem să cunoaştem ceea ce nu ni se descoperă! Şi fără luminare dumnezeiască ne învărtim în gol, ca evreii timp de 40 de ani prin pustiu. Pentru că fără El nu se poate face nimic stabil, pentru că El este stabilitatea, El este tăria universului şi a noastră, fundamentul tuturor.
Filosofia reală este o cale către credinţă, un antreu şi nu un punct final. Căutarea trebuie să ducă la certitudini şi nu la un pustiu sufletesc. Filosofia seculară însă, care este o excrescenţă teologică diluată, o sumă de erezii pastişate, nu poate să spună nimic creştinismului autentic, pentru că în Hristos S-au rezolvat toate neînţelegerile reale ale omului. Filosofia a fost bună până la Hristos. De aici încolo, filosofia de după Hristos, demersul filosofic de după Hristos devine un tip de discurs sectar, un fel de mentalitate gnostică/agnostică, care îşi propune să caute, pentru că nu vrea să accepte, nu pentru că nu există adevăr şi mântuire.
Omul nu mai are ce să caute atâta timp cât a fost căutat şi găsit, mântuit de Păstorul cel bun, Care are grijă de oile Sale. Ce ontologie, ce teleologie, ce axiologie mai bună poate exista decât cea care te face veşnic? Dacă căutarea are un capăt, dacă vrea un răspuns, ce răspuns mai credibil poate afla omul, dacă nu acceptă adevărurile Creatorului său?
Sistemul filosofic al lui Kant, al lui Hegel, al lui Nietzsche sau Kierkegaard nu dau niciun fel de certitudine în comparaţie cu această experienţă a vieţii veşnice pe care o trăim noi în Biserică. Am privit cu zâmbetul pe buze de la un moment dat, tot efortul omului de a se situa în afara voii lui Dumnezeu, care e destinat, fatalmente, dezastrului. Adevărul căutării omului trebuie să constea în împlinirea lui. Moartea e adevărul omului. Dacă moartea ne găseşte plini de bucurie, de aşteptare a întâlnirii cu Domnul, atunci a meritat să fii citit mii de tomuri toată viaţa!
Moartea e adevărul vieţii. Pentru că adevărul vieţii este experienţa vieţii veşnice în noi, trăirea intimităţii cu Dumnezeu în noi. Dacă Părinţii Bisericii au luptat cu ereticii e pentru aceea ca să păstreze adevărul credinţei necenzurat, întreg. Pentru aceste adevăruri, că Treimea e din veci, că Hristos e Dumnezeu şi om deplin, că în Biserică sunt Sfintele Taine ale mântuirii, că există viaţă veşnică şi judecată, s-au dus lupte imense cu diferiţi şmecheri ai istoriei, care inventau noi şi noi opinii despre cele ale lui Dumnezeu.
Dacă acum, în duminica a şaptea după Paşti, sărbătorim victoria împotriva ereticului Arie, odată cu această victorie, Biserica trăieşte, retrăieşte toate victoriile împotriva ereticilor de ieri şi de astăzi. Şi de aceea am spus că astăzi e o duminică deplin teologică, pentru că e o victorie a credinţei, a Teologiei împotriva necredinţei, a ateismului şi a ereziei. Sărbătorim dumnezeieşte o astfel de zi, dacă începem să fim atenţi şi să gândim şi să cunoaştem adânc dogmele şi credinţa noastră ortodoxă. Noi cunoaştem trăind credinţa, pe măsură ce o cunoaştem o trăim şi ne bucurăm întru ea.
Bucuraţi-vă dar întru Domnul pentru ca bucuria noastră să fie deplină! Bucuraţi-vă cu conştiinţa că bucuria e a unităţii şi a păcii, că bucuria e a smereniei şi a sfinţeniei! Iar dacă conştientizăm că nu avem atâta bucurie în noi cât ne cere Domnul, rugaţi-vă ca să fiţi umpluţi de bucuria cea veşnică, care întrece orice minte. Dumnezeu să vă umple cu harul Său, El, Tatăl nostru, Care e slăvit împreună cu Fiul şi cu Duhul Său, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!