"Soluţia" pentru viaţă a lui David Hume este…sinuciderea

Filosoful David Hume publica în 1783, o mică broşură numită „Essay on Suicide” [Eseu despre sinucidere]. Aveţi aici extrasul tradus în română, pe care îl vom discuta: despre_sinucidere.pdf.

Prima frază cu care începe cartea e următoarea: „Unul din avantajele considerabile ale filozofiei este faptul că e un antidot suprem la superstiţie şi la falsa religie”. Traducerea pe înţelesul tuturor este aceea că: speculaţia minţii nerenăscute a unui om necredincios este antidotul suprem împotriva oricărei religii sau credinţe populare. Înlocuim astfel credinţa şi obiceiul popular cu obiceiuri şi credinţe fals-iluminatoare ale intelectualilor liber-cugetători.

Hume găseşte salvarea, în mod utopic, în propria lui minte. Şi autorul care vrea să ne lumineze nu găseşte nimic mai demn pentru om decât să ne ofere soluţia sinuciderii ca act util/utilitarist. Însă, mai ne pierdem puţin vremea cu alte afirmaţii, până ajungem la problema care ne interesează.

Filosoful nostru consideră filosofia ca singura adevărată, ca singura sursă de adevăr deşi e propria lui cugetare şi a altora ca el, a inşilor singulari, şi crede că aceasta va eradica din oameni, dacă va fi urmată, superstiţia şi, implicit, religia. Însă nici superstiţia şi nici religia, oricare ar fi superstiţiile şi religiile, după cum se observă, nu au fost eradicate de dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică a oamenilor şi nici de secularizarea accentuată a lumii postmoderne.

Remediile filosofiei, medicamentele filosofiei sunt cele pe care autorul nostru ni le pune înainte. Şi unul dintre ele este sinuciderea. Halal remediu! În locul unei vieţi mizerabile (p. 3) autorul ne oferă soluţia demonică a sinuciderii. Şi ne spune acesta, că pentru omul credincios care suferă, deşi…

…”moartea poate pune capăt nefericirii sale, el nu îndrăzneşte să se refugieze în aceasta, ci prelungeşte în continuare o existenţă mizerabilă, de teamă să nu-l ofenseze pe Creatorul său utilizând puterea cu care această fiinţă generoasă l-a dotat. Darurile lui Dumnezeu şi ale naturii ne sunt răpite de acest crud duşman [i.e., teama de impietate], şi, deşi un singur pas ne-ar putea îndepărta de zonele durerii şi tristeţii, ameninările lui ne ţin încă în lanţurile unei existenţe ruşinoase pe care el însuşi [duşmanul] contribuie să o facă nefericită”. (p.3)

Să retraducem pasajul la nivelul consecinţelor sale! Omul credincios care suferă are pentru Hume o viaţă de mizerie şi, deşi omul are puterea, dată de Creatorul său, să se sinucidă, el totuşi nu o face pentru că vede în sinucidere o ofensă la adresa lui Dumnezeu, un mare păcat. În pasajul semnalat de către noi Hume îmbină ce crede el despre sinucidere cu ce crede omul credicios despre păcatul sinuciderii şi răstoarnă totul în favoarea sinuciderii. Pentru că mesajul utilitarist al lui Hume e acela că viaţa nu merită să fie trăită dacă eşti grav bolnav.

Din modul său de a raţiona iese răbdarea în suferinţă şi ajutorul dumnezeiesc în boala şi neputinţa noastră. Omul credincios e văzut ca un om căruia îi e frică de moarte şi care are o conştiinţă obsesivă a păcatului, fapt pentru care el s-ar sinucide, dar îi e frică de consecinţele actului său în faţa Creatorului. Toată disertaţia filosofului nostru nu are nimic de-a face cu ce fac credincioşii ortodocşi în faţa morţii şi în suferinţă. Mentalitatea sa e tipic protestantă, viciată enorm bineînţeles, şi pune în prim-plan satisfacţia ca emblemă a vieţii bune de trăit.

Superstiţia de a crede în Dumnezeu şi de a nu te sinucide apare în p. 3 ca un „despot inuman”, care ne smulge „mulţime de plăceri şi amuzamente”. Adică durerea şi boala, batele vina, pe care ni le-am acumulat prin multele noastre păcate, pe care ni le-am strâns cu sârg în trup şi suflet, sunt despotul inuman care nu ne lasă să ne mai bucurăm de plăcerile şi amuzamentele vieţii fără Dumnezeu. Când trăiam bine, în huzureli, atunci nu se punea problema sinuciderii. Dar când e vorba de a suporta propriile consecinţe ale faptelor noastre, atunci soluţia e să îţi tragi un glonţ în cap sau altele ca acestea.

După cum începe să se profileze discuţia noastră sinuciderea e găsită drept soluţie de Hume pe fondul privării de lubricitate. Pe scurt: dacă nu mai pot să îmi satisfac pornirile inimii mele pătimaşe ca până acum, de ce să mai trăiesc? Soluţia aceasta nu are nimic de-a face cu viaţa duhovnicească, care e o privare de pofta trupului pentru domnia duhului asupra trupului, ci are de-a face cu stilul de viaţă secularizat, unde orice se poate experimenta. Soluţia Hume însă ne spune negru pe alb: că nu orice se poate experimenta! Soluţia Hume e o aruncare la coş a omului pe care experimentele l-au dus la declin. Soluţia Hume ne spune să ne trăim viaţa la maximum, dar dacă ne-am îmbolnăvit de SIDA şi nu mai avem nicio scăpare, atunci să ieşim din viaţă de două ori în mod ruşinos, sinucigându-ne.

Adică poţi să te droghezi, să curveşti, să faci sporturi extreme, să ajungi un alcoolic, pentru că aşa te simţi tu bine, iar când nu te mai simţi bine, îţi iei viaţa, pentru că viaţa ta este un eşec. În loc ca boala să fie considerată un moment de venire în fire şi de pocăinţă, la filosoful nostru ea este un moment de disperare şi de clacare supremă.

Şi autorul vrea să ne demonstreze că sinuciderea nu este o încălcare a datoriilor faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de noi înşine ( p. 3). Pentru a ne dovedi asta, autorul vorbeşte despre lumea creată de Dumnezeu ca despre o lume guvernată de „legi generale şi imuabile” (p. 3) şi despre faptul că Dumnezeu nu dispune de vieţile oamenilor (p.5), ci ele se includ în aceste legi imuabile, inventate ca imuabile de către autor, pe care, nici Creatorul nu le poate schimba. Confundând în mod voit prezervarea vieţii cu sinuciderea, punând semnul egal între grija de viaţă şi sinucidere, văzută ca un mod prin care ne respectăm pe noi înşine, Hume spune că dacă respectăm ideea de a nu ne sinucide trebuie să respectăm şi pe aceea de a nu ne apăra viaţa (p. 5).

Finalul pag. 6 ne proclamă neadevărul, că viaţa este viaţă numai dacă e fericită în mod pătimaş. În locul vieţii insuportabile el alege sinuciderea (p.7), pentru că ea ţine de voinţa noastră (Ibidem). Nu acceptă resemnarea, cu sensul de părere de rău în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele proprii ( Ibidem) şi pune semnul egal între sinucidere şi moartea cauzată de factori externi, ca omorârea noastră de către un leu sau căderea într-o prăpastie sau a morţii survenite în urma unei febre puternice ( Ibidem). Pune semnul egal între sinucidere şi moartea providenţiată de Dumnezeu sau moartea ca pedeapsă a lui Dumnezeu. El încearcă să se substituie lui Dumnezeu şi să îşi fundamenteze decizia încetării din viaţă pe premise utilitare.

El face să se bată cap în cap în mod mincinios providenţa divină şi abilitatea de a ne feri de rău (p. 7). În loc să spună că viaţa lui e un dar de la Dumnezeu ca să se mântuiască, filosoful spune:

„Dacă viaţa mea nu îmi aparţine, dacă ar fi fost criminal din partea-mi să o pun în pericol sau să dispun de ea, atunci niciun om nu ar putea merita titlul de erou, pe care gloria sau prietenia îl transportă spre cele mai mari pericole, în timp ce un altul ar merita să fie calificat drept mizerabil sau necredincios pentru că şi-a pus capăt vieţii, pentru motive identice sau asemănătoare”( Ibidem).

Viaţa ne aparţine şi consecinţele ei ne aparţin, numai că nu ne aparţine nici modul şi nici timpul în care trebuie să murim, ci acestea îi aparţin lui Dumnezeu, după cum nici intrarea noastră în viaţă nu a fost determinată de către noi. A muri pentru un scop bun, adică a te lăsa omorât ca să scapi pe un altul nu este o sinucidere ci un act de conştiinţă şi o faptă bună. Mama care moare la naştere pentru a aduce pe lume o nouă viaţă nu e o sinucigaşă, chiar dacă ştie că naşterea pentru ea înseamnă moarte, ci ea are o moarte mucenicească.

Autorul nostru vede în sinucidere un act care nu impietează providenţa dumnezeiască şi nici legile universului ( Ibidem). De ce? Ne spune tot el: pentru că „Providenţa divină este mereu de neîntinat, şi ea se află foarte departe, în afara acţiunii suferinţelor omeneşti”, citându-l pe Tacitus. Ca să vorbească despre Dumnezeul creştin, autorul îşi fundamentează ideile eretice pe scrierile unui autor păgân. Dumnezeul lui Hume e unul deist, pentru că e departe de om, pierdut în spaţii siderale şi El nu are nimic de-a face cu suferinţa umană.

El vorbeşte de providenţă dar aceasta nu are legătură cu sfera umană şi nici cu universul pentru că este în mod practic inutilă. Dacă Dumnezeu nu e prin harul Său cu noi şi în noi, dacă El nu compătimeşte, nu suferă pentru noi, nu Îl doare de noi şi nu ne ajută să învingem boala prin răbdare şi mulţumire, ci e foarte distant de noi, ce înseamnă purtarea Lui de grijă faţă de noi, dacă atunci când e cea mai mare nevoie de El, Acesta nu Se implică?

Însă autorul spune că moartea lui nu va produce niciun cataclism în lume şi nici nu va strica providenţa divină (p. 9), dar nu vorbeşte deloc de veşnicia lui. Nu vorbeşte pentru că nu crede în viaţa de după moarte a sufletului.

Luând în calcul sinuciderea în funcţie de viaţa socială, el spune că e o pagubă minimală pentru societate pierderea noastră (Ibidem), însă el nu s-a sinucis, ci doar a îndemnat pe alţii la sinucidere, ca şi Emil Cioran al nostru. Bravare demonică pe tema unor idei pe care le propui altora, nu şi ţie!

În p. 10 pune semnul egal între demisia dintr-o funcţie anume şi sinucidere. Sau găseşte că e mai bine să se sinucidă decât să spună anumite secrete dacă e forţat cu ameninţarea morţii. Oricum ar da-o, autorul vrea să se scape oricum şi în orice fel de durere şi de boală, lucruri care ne vin din cauza păcatelor noastre. El luptă cu propriile lui realizări, adică cu consecinţele propriilor sale păcate.

În pagina finală, a 11, a extrasului de faţă, sinuciderea este elogiată ca o faptă de prudenţă şi de curaj , fără să găsească de cuviinţă că ascultarea de Dumnezeu şi primirea vieţii pe care o avem, ca un dar al Lui e cea mai mare prudenţă şi înţelepciune şi că adevăratul curaj nu e să îţi iei viaţa ci să suferi smerit durerea pentru ca să te înduhovniceşti prin ea.

I se pare că sinuciderea este ceva util pentru societate ( acesta e finalul finalului), căci şi alţii ar învăţa din aceasta să trăiască cât pot de fericiţi şi când nu mai pot, să iasă ruşinos din această lume.

Aceasta a fost o primă soluţie filosofică împărtăşită de un mare gânditor al lumii. Poate că vom înteţi astfel de recenzii neaşteptate pentru a elogia negativ marea înţelepciune demonică a modernităţii şi nu numai. După cum s-a văzut, nu suntem mai deştepţi, unii dintre noi, decât marele filosof scoţian David Hume.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

2 comentarii la „"Soluţia" pentru viaţă a lui David Hume este…sinuciderea”

  1. Un articol provocator prin titlu cat si prin eseul la care faceti referire, Parinte.

    Din manualul de economie stiu doar despre influenta pe care a avut-o asupra lui Smith, concretizata in lucrarea mult apreciata,  „Avutia natiunilor”.Deoarece informatiile pe care le am despre David Hume sunt destul de vagi, am cautat cateva repere pe internet. Ceea ce am aflat m-a surprins.http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=16984:george-petrovai-introducere-in-filosofia-lui-david-hume&catid=37:cultura&Itemid=133

    Pe langa influenta ideilor sale in economie, Hume a exercitat o influenta deloc neglijabila si in alte domenii: in viata politica – ideile sale inspirandu-i pe asa-numitii parinti intemeietori ai Constitutiei SUA, asupra lui Einstein – la formularea teoriei relativitatii, in viata religioasa a vremii sale, fiind acuzat ca promoveaza o filozofie pur distructiva.

    In esenta, „un teoretician al libertatii de exprimare si a nesupunerii civice”.http://liberalism.ro/wordpress/index.php/autori/david-hume/Nu cunosc lucrarile lui D.Hume, dar nu pot sa nu ma intreb in cate alte domenii nu se regasesc ideile lui distructive, aceasta libertate ostentativa pe care a promovat-o?Pentru ca ma uit in jur si vad cum prinde contur din ce in ce mai bine definit ideea sinuciderii asistate; ma gandesc la decadenta Americii careia DH i-a fost oarecum „nas” de botez, la repeziciunea cu care raul se propaga peste tot, la baza avand eterna libertate prost inteleasa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *