Despre recenziile de carte şi vorbele de bine

De ce enervează cel mai adesea recenziile de carte? Pentru că reprezintă păreri personale distante faţă de ceea ce tu ai scris sau improprii modului tău de a gândi. Enervează faptul de a primii lecţii gratuite sau de a fi tras la răspundere pentru crezurile tale. Dacă e să luăm ad-litteram şi afectiv o recenzie la o carte a noastră înţelegem că nu poate să ne scrie cineva o recenzie, dacă nu ne-a intuit şi nu ne-a cunoscut persoana în prealabil.

Am mai spus-o şi cu altă ocazie: pentru mine nu există nicio carte proastă sau nedemnă de a fi citită. Pentru că, cartea nu trebuie valorizată în funcţie de ce a existat sau nu mai înainte de ea sau vizavi de ceea ce ştim sau nu ştim noi, ci în funcţie de ea însăşi. Dacă recenzez o carte o discut în maniera în care o înţeleg şi din punctul de vedere al celui care a scris-o.

Mă las dus şi contemplu valul interior al textului dar punctez lucrurile din punctul de vedere al plusului pentru carte şi nu al minusului, al defavorizării cărţii. Recenziile mele sunt întotdeauna generoase, ca şi elogiile particulare pe care le aduc autorilor, pentru că scrisul pentru mine nu are morga ştachetei de neajuns, pentru care îţi trebuie nu una, ci vreo trei prăjini ca să o treci, ci scrisul este şi trebuie să fie amprenta vieţii tale.

Ştiu, e greu de înţeles şi de armonizat, simţul critic al persoanei mele la diverse lucruri, aspecte, cu simţul generozităţii ambundente, prea abundente. Însă explicaţia acestui paradox constă în aceea că eu îmi reneg o statură de literat orgolios, care a avut ifosele genialităţii, şi care vrea acum să încurajeze o înţelegere smerită a modului de a ne transmite în cuvinte. Tocmai de aceea mă uit foarte atent la plusurile unei cărţi şi nu la micile ei scăpări. Sunt avid nu de forme, nu de corectitudine gramaticală, nu de idei magnifice dar orgolioase, ci de o capacitate frumoasă şi adâncă de a vedea lumea.

Unul din motivele pentru care recenzez rar cărţi sau mă tem să fac asta, este acela că privesc absolutist lucrurile. Nu suport ca cineva să mă mintă, ca cititor, în cartea lui, adică să se propună mai mult decât este sau să se erijeze într-un mare muncitor la carte, dar cartea să fie rodul unei munci frivole. Pentru că în recenzia mea voi începe în primul rând cu ce simt în adâncul lucrării despre autor.

Cel mai adesea recenziile de carte sunt în mod fals laudative şi tocmai de aceea nu au un aer firesc. Miros a frigider gol. Se fac între prieteni, se menajează orgolii, sunt supra laudative şi nimeni nu le ia în seamnă, pentru că ştiu toţi că sunt mincinoase. Însă dacă iei de pe urmă pe autor şi priveşti nu ideile pe care le enunţă, ci modul cum ies din fiinţa lui, din ce motiv, cât a gândit o anume situaţie, cât a studiat o anume problemă, atunci apar marile ruşini ale autorului, pe care autorul nu prea vrea să le accepte.

Sistemul de marketing actual al cărţilor le prezintă ca pe nişte bomboane de aur de care nu te poţi apropia pentru că te orbesc. Designul te căpiază, culoare, vorbe magnifice  (dacă vor să se vândă cartea), dar când rămâi tu şi cu cartea, voi doi, la sfat de taină, la masa de scris, şi defalchezi frazele, cuvintele, capitolele, când le iei la întrebat, atunci mitul cărţii se tansformă în normalitatea scrisului.

Ca unul care scriu mai zilnic de câţiva ani buni şi pentru care scrisul nu e niciun moft şi niciun complex, ci un mod de a respira şi a gândi şi a iubi în cuvinte, ideea că o carte tipărită e mai importantă decât un text netipărit mi s-a părut şi mi se pare cea mai mare gogoriţă. Am văzut de curând că se poartă moda articolelor de ziar care devin carte. Mâine aş putea face cu articolele din acest blog o ditamai carte şi nu aş considera că am făcut un mare lucru, un lucru mai important decât acela de a scrie zilnic.

Constatarea mea merge spre ideea, că omul care se screme şi el să scrie un text, care gândeşte numai când scrie o carte sau înainte de a ţine un speech şi nu se problematizează tot timpul, care nu se oboseşte tot timpul să fie un om frumos şi nu să pară un om frumos, crede că a realizat mare lucru dacă s-a văzut închis într-o carte sau în 10 cărţi. Însă cartea, autorii de carte regulari înţeleg cu timpul că nu cartea e suma gândirii tale şi că nu te poţi băga într-o singură carte sau nu poţi socoti o carte anume o chintesenţă a fiinţei tale.

Cartea, a scrie o carte, a scrie mereu cărţi e o muncă care te face gând, care te deşurubează dintr-o dialectică a emoţiei dulcege că ai realizat marea cu sarea dacă ai făcut o carte, pentru că în faţa ta stau mereu lucruri pe care vrei să le spui şi să le gândeşti. Un exemplu de om pentru care cartea nu mai este un favor ci o traumă este Paul Goma. A munci tot timpul cu cuvintele, a le pune să spună diverse lucruri şi în diverse moduri asta înseamnă să scrii şi astfel de oameni trebuie recenzaţi cu atenţie.

Însă recenzie pare a fi sinonim cu cenzură sau cu înjurătură pentru cel care nu scrie şi nu gândeşte tot timpul şi este imediat bulversat când ai enunţat trei lucruri despre el sau cărţile sale. De aceea mi-e teamă să recenzez pe cineva la sânge, pentru ca să nu îmi fac duşmani degeaba.

Acum, la noi, e o modă să ne duşmănim din trei cuvinte. Dacă primele trei cuvinte pe care le spui cuiva nu îi plac, nu mai vorbeşte cu tine toată viaţa. Eu rămân perplex când cineva vrea să discutăm onest, sincer, despre un anume lucru şi după un sfert de oră, dacă nu e de acord cu ce îi spui tu, e în stare să te ia la bătaie. De fapt ce apărăm: adevărurile noastre sau dorinţa ca cineva să nu aibă adevăruri personale?

Recenzia de carte este o floare rară chiar dacă e pe toate drumurile. Nu prea vrem să se ştie despre noi, ci ne apărăm un blazon închipuit, format din pânză de păianjen. De aceea nu prea cred în referinţe şi în laudaţii venite din partea oamenilor neoneşti cu ei înşişi. Omul mic de inimă nu se poate lăuda decât pe el însuşi. Ca să lauzi dezinteresat pe cineva, ca să remarci adâncimile lui trebuie să fii un soi de pasăre rară a bunului simţ şi a generozităţii, când a avea aceste caracteristici înseamnă să fii un om normal şi nu unul ieşit din comun.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

3 comentarii la „Despre recenziile de carte şi vorbele de bine”

  1. Sarut mana parinte,

    am adresa dumneavoastra de la duhovnicul meu, parintele Marius Dincă, care azi a fost sa-mi faca sfestanie si mi-a vorbit foarte frumos despre scrierile dumneavoastra.

    De aceea, v-as ruga mult, daca aveti amabilitatea sa-mi trimiti si mie pe email din gandurile ce le asterneti si va multumesc respectuos!

    Doamne ajuta-va!

  2. Mulţumim frumos pentru mesaj, doamnă Eugenia, şi, prin dv., şi părintelui coleg Marius Dincă de la Roşiorii de Vede!

    Tot ceea ce vedeţi în faţa dv. puteţi citi şi prelua şi răspândi cui doriţi!

    Ele rămân permanent aici şi ne puteţi urmări, de aici încolo, în mod constant, dacă sunteţi cablată la internet.

    Vă dorim numai bine şi un post frumos şi multă sănătate familiei dv.!

  3. Ma cutremura cartile in care nu descopar nimic. Adica nu descopar pe cel care le-a scris.

    O astfel de carte se poate defini ca moarta.

    Sunt carti si articole scrise ireprosabil, dar atat de seci, goale de continut, ca un fel de hartie igienica de calitate (very soft, but with dirty destination).

    La polul opus sunt cartile „jertfa”. Sunt asemenea flacarii, izvorasc lumina si schimba minti si inimi, ca un flash.

    Cartile sunt, intr-un fel, spovedania autorului in fata cititorului. O spovedanie riscanta,dar atat de necesara.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *