Din "înţelepciunea" lui Albert Camus sau despre filosofia care te duce la ştreang
Lăsăm Mitul lui Sisif să vorbească despre un alt „mare om de cultură şi filosof”.
Niciun citat nu este corupt şi reprezintă gândirea luminată de superbia şi degringolada interioară a romancierului francez, care îşi constată propria sa neîmplinire şi decadenţă interioară. Este un elogiu adus reflecţiei egoiste şi atee, care încercând să îşi fundamenteze adevărurile pe raportarea individului singular la realitate, sfârşeşte în confuzie, dramă interioară şi gânduri negre.
Încep citatele memorabile:
„Nu există decît o problemă filosofică cu adevărat importantă : sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea”.
„Despre sinucidere nu s-a discutat pînă acum decît ca despre un fenomen social. Dimpotrivă, e vorba aici, pentru început, despre raportul între sinucidere şi gîndirea individuală. Un gest ca acesta se pregăteşte în adîncurile tăcute ale inimii, precum o mare operă. Omul însuşi îl ignoră. Intr-o seară, îsi trage un glonţ în cap sau se aruncă în apă. Despre un administrator de imobile care se omorîse, mi se spunea cîndva că în urmă cu cinci ani îşi pierduse fata, că de atunci se schimbase mult şi că întîmplarea îl „rosese pe dinăuntru”. Nu există cuvînt mai exact. A începe să gândeşti înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru. Societatea nu are mare amestec în acest început. Viermele se află în însăşi inima omului. Acolo trebuie căutat. Acest joc mortal, care duce de la luciditatea în faţa existenţei la evaziunea în afara lumii, trebuie urmărit şi înţeles”.
„De vreme ce toţi oamenii sănătoşi s-au gândit la propria lor sinucidere, vom recunoaşte, fără alte explicaţii, că există o legătură directă între acest sentiment şi aspiraţia către neant”.
„Toate marile acţiuni şi toate marile filosofii au un început derizoriu. Marile opere se nasc adesea pe neaşteptate, la colţul unei străzi sau la intrarea într-un restaurant. Tot astfel şi absurditatea. Lumea absurdă, mai mult decît oricare alta, îşi trage nobleţea din această naştere lipsită de măreţie. În anumite situaţii, un om care răspunde: „la nimic”, cînd e întrebat la ce se gândeste, poate că doar se preface. Cei iubiţi o ştiu prea bine. Dar dacă acest răspuns este sincer, dacă exprimă acea stare ciudată a sufletului când vidul devine elocvent, când lanţul gesturilor cotidiene s-a rupt, când inima caută zadarnic veriga pierdută, el reprezintă primul semn al absurdităţii”.
„E inutilă orice speranţă de a mai reconstitui vreodată suprafaţa familiară şi liniştită care să ne aducă pacea inimii. După atâtea secole de căutări, după atâtea abdicări ale atâtor gânditori, ştim prea bine că acest lucru e adevărat pentru întreaga noastră cunoaştere. Cu excepţia raţionaliştilor de profesie, nimeni nu mai speră azi în adevărata cunoaştere. Dacă ar fi să se scrie singura istorie semnificativă a gândirii omeneşti, ar trebui alcătuită aceea a pocăinţelor ei succesive şi a neputinţei ei”.
„Străin de mine însumi şi de această lume, înarmat doar cu o gândire care se neagă pe sine de îndată ce se afirmă, ce nume poartă această condiţie a mea, în care nu-mi pot afla pacea decât refuzând să ştiu şi să trăiesc, în care setea de a cuceri se izbeşte de ziduri care-i sfidează asaltul?”
„De la Jaspers la Heidegger, de la Kierkegaard la Şestov, de la fenomenologi la Scheler, pe planul logic şi pe planul moral, o întreagă familie de gânditori, înrudiţi prin nostalgia lor, opuşi prin metodele sau scopul lor, s-au înverşunat să bareze drumul real al raţiunii şi să redescopere căile directe ale adevărului. Presupun această gândire cunoscută şi trăită. Oricare vor fi fost ambiţiile lor, toţi au plecat de la acel univers inexprimabil în care domneşte contradicţia, antinomia, spaima sau neputinţa”.
„Spiritul ajuns la hotarele sale trebuie să pronunţe o judecată şi să-si aleagă concluziile. Acolo aşteaptă sinuciderea şi răspunsul”, etc.
Încheiem acest articol cu un peisaj real. Am întâlnit într-un oraş al României pe un fost profesor de Filosofie cu mari dezechilibre psihice spre bătrâneţe, care merge pe stradă şi vorbeşte de unul singur. Nu gândirea prea multă l-a adus aici, ci înverşunarea cu care se manifestă împotriva credinţei! Merge pe stradă cu un aer măreţ, impunător şi deodată îl auzi ţipând: „Kant e adevărul!…Kant e cel mai mare!”, după care încep hulele şi drăcuiturile la adresa lui Dumnezeu.
Filosofia care te aduce la ştreang este filosofia care se naşte din răutate şi din luptă cu Dumnezeu pentru a sfârşi în cea mai neagră necunoaştere şi învârtoşare. Acest gen de activitate individualistă nu este proprie gândirii ortodoxe unde adevărul este revelat de Dumnezeu şi e tâlcuit de Sfinţii Bisericii cu smerenie. A gândi în perimetrul dogmelor Bisericii sau a gândi cultura, filosofia, ştiinţa vremii noastre ca un creştin ortodox înseamnă a gândi toate în iubire de Dumnezeu şi în perimetrul experienţelor pe care le poţi proba.
Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş
Domnule Picioruș, mi se pare că nu l-ați înțeles deloc pe Camus. Aceste citate scoase din context nu exprimă deloc gândirea camusiană. Îl faceți pe Camus să pară un nihilist când întreaga sa operă este îndreptată împotriva nihiliștilor.
Un om care a luptat împotriva tiraniei, a susținut nonviolența și abolirea pedepsei cu moartea, un om care a fost atât de preocupat de morală, care a vorbit despre solidaritate și responsabilitate nu poate fi defăimat într-un asemenea hal.
Mai mult, Camus a pledat pentru o atitudine epicureică (ca să nu zic hedonistă), pentru o comuniune senzuală cu natura, a susținut ascetismul, a vorbit despre păstrarea măsurii în toate (specifică filosofiei grecești) și a respins sinuciderea, spunând că este o dovadă de lașitate (la fel ca și speranța într-o viață de apoi, de altfel).
Filosofia sa nu duce în nici un caz la ștreang, ci dimpotrivă, ne spune că viața merită trăită, pentru că este singura pe care o avem.
Din punctul meu de vedere, ceea ce ii lipseste unui teolog este empatia si deschiderea fata alte subiecte. Lucrul acesta il dovedeste chiar articolul.
Chiar ma intreb cum s-a facut lectura operei lui Camus, cand concluzia pe care ati tras-o dumneavoastra este complet gresita.
Camus vorbeste despre pozitia sinucigasului, exprima argumentele pe care acesta le are si incearca sa le combata explicand ca viata este frumoasa si merita traita ; in schimb priveste situatia din doua perspective…
Articolul, este, lasati-ma sa spun nu doar rautacios, dar ofera si informatii eronate referitoare la opera camusiana, care merita citita…
Atunci cand nu intelegi o carte, nu cred ca ai dreptul de a-ti exprima parerile ”intelepte” pe internet, pentru ca, atentie, dumneata contrazici unul dintre cei mai mari filozofi ai sec XX, si astfel te proclami superior lui. Sper ca mi se va posta mesajul si mi se va si raspunde, ca dovada de curaj si onestitate!!!
Doamnă/ domnișoară Cristina Ioana Nesteriuc,
orice articol de opinie…este o opinie asumată. La fel ca și comentariul dumneavoastră.
Numai că eu îmi asum opiniile cu CV, cu studii, cu cărți publicate, cu o identitate bine configurată…pe când dumneavoastră nu vă asumați nici măcar numele. Evident: vi l-am aflat din denumirea emailului dumneavoastră…și cu o mică căutare online.
Iar mie nu îmi displac oamenii care gândesc, care studiază…
Și dacă dumneavoastră aveți un studiu…sau o carte, trei, zece, despre Camus și existențialism…doresc să mi le puneți sub priviri…ca să le consult.
Pentru că numai astfel, în fața mea, opiniile dumneavoastră au consistență, au consistența muncii de cercetare…și nu sunt aflări în treabă.
Deci ce studii aveți pe Camus? Și de ce numai Camus…din atâtea cărți și articole teologice de pe această platformă…„vă interesează”?
Asta m-ar interesa pe mine: profilul dumneavoastră uman și intelectual…
Chiar ma bucur ca ati raspuns, insa lasati-ma sa va contrazic din nou…
Raspunsul dumneavoastra se adreseaza la doua persoane diferite, cu un grad de rudenie intre si care au folosit acelasi computer in momentul postarii, insa opiniile, desi tangentiale, apartin a doi utilizatori diferiti…
Deci cautarea dv online va da dreptate doar pe jumatate.
Imi asum numele si parerea, dar lasiti-ma sa va spun, ca nu este chiar una personala, ci reprezinta o parere universala: profesori de filosofie si literatura mi-o impartasesc…ba mai mult, parerea mea este mai de graba a lor, parere cu care sunt de acord si pe care o reprezint pe site-ul dumneavostra.
De ce doar Camus? Pentru ca asta am cautat pe google din simpla curiozitate si s-a intamplat sa gasesc aceasta pagina, iar continutul ei m-a surprins efectiv.
Nu sunt o cititoare a site-ului, iar daca articolul murdarea imaginea filosofiei lui Camus, atunci pe aceasta am aparat-o.
Nu cred ca este nevoie sa fii critic literar sau scriitor doctor, pentru a mi se permite sa-mi sustin punctul de vedere…iar daca dumneavoastra va mandriti doar cu un CV si nu cu un fond realist care sa-l consolideze, atunci situatia este destul de trista.
Mi se pare ciudat, totusi, ca o persoana de calibrul si studiile dumneavostra, sa il interpreteze atat de diferit pe Camus…
Domnișoară/ doamnă Ioana,
eu am opinii formate pe baza studiilor asupra cărților autorilor ca atare…și nu le împrumut de la profesori!
De aceea îmi permit să fiu direct, franc și…surprinzător, după cum afirmați și dumneavoastră.
Despre păcatele, afirmațiile prostești, nebuniile, ereziile, neînțelegerile lui Camus, Cioran, Nietzsche, Shakespeare, Goethe, Picasso etc. putem vorbi pe îndelete…și, mai ales, pe texte.
Diferența dintre imagine și „murdărirea imaginii” se face cu viața și opera autorului în mână.
Data viitoare, dacă vă place și îl cunoașteți pe Camus, tratați-mi opiniile lui despre Dumnezeu.
Adică aduceți-mi 6 texte din opera sa în care acesta să spună ceva despre Dumnezeu și dumneavoastră să mi le prezentați cu comentariile dumneavoastră adiacente.
Alegeți textele deci, despre Dumnezeu și le comentați!
După aceea decid dacă mai trebuie sau nu…să discut cu dumneavoastră!
Vă dorim numai bine până la…următoarea întâlnire online!
Deci, daca Camus nu trateaza subiectul lui Dumnezeu asa cum doriti dumneavoastra, atunci inseamna ca filosofia sa ne duce la streang. Atunci, eu cred ca sunteti mai mult decat subiectiv, si din saraca mea experienta, in momentul in care se afirma ceva atat de serios argumentele trebuie sa fie obiective, si subliniez…TREBUIE! nu este nici o necesitate ca eu sa va aduc nu stiu ce pasaje/texte in care Camus il slaveste pe Dumnezeu, pentru ca eu nu incerc sa demonstrez ca este sau nu credincios, ci ca filosofia lui nu indeamna spre sinucidere…nu imprumut parerea unor profesori, ceea ce se imprumuta se si returneaza, nu?, ci o accept si o promovez…si vreau sa va spun ca printre acestia se numara si doctoranzi, oameni culti, cu acelasi grad de educatie ca si dv, iar din fericire numarul celor care imi sustin parerea e net superior celor care o sustin pe a dv..