A patra rugăciune a canonului împărtăşirii ( partea a IV-a)

După cum am observat anterior, rugăciunea Sfântului Simeon Metafrastul este o revărsare totală în faţa lui Dumnezeu, o arătare expresă a neputinţei şi a păcătoşeniei proprii, dar cu o încredere neclintită în primirea iertării şi a milei dumnezeieşti. Mărturisirea sacramentală a păcatelor merge mână în mână cu pocăinţa zilnică, de fiecare clipă, cu conştientizarea şi străpungerea păcatelor proprii.

Sfântul Isaia spunea: „Risipit-am păcatele tale ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură. Întoarce-te către Mine, că Eu te-am mântuit!” [Is. 44, 22], prorocind despre mântuirea universală prin Hristos. Însă Hristos a eliberat omenirea de norul şi de negura păcatului care ne făcea să nu vedem slava Sa, măririle lui Dumnezeu. Dacă întru El avem viaţă, prin patima Sa, atunci trebuie să ne întoarcem mereu spre El, pentru a ne spune neputinţele proprii.

Biserica lui Dumnezeu nu cunoaşte o iertare a păcatelor în afara Sfintei Taine a Pocăinţei şi a ascezei personale. Iertarea păcatelor este un dar eclesial şi el vine în viaţa acelui om care se căieşte de păcatele ce le-a făcut. Dacă în această rugăciune pocăinţa este o expresie copleşitoare a raportului nostru personal cu Dumnezeu e din cauză că, pocăinţa e înţeleasă ca o realitate interioară a omului, ca o spunere integrală în faţa lui Dumnezeu pentru a primi mila Sa.

Dumnezeu, Sinceritatea totală, vrea din partea noastră să ne deşertăm înaintea Lui pentru a primi totala Sa alinare, iertare, sinceritate. Şi acolo unde există golire de sine, renunţare la voia noastră, denigrare de sine, denigrare ca vedere a păcatelor proprii, acolo există o cavitate proprie coborârii milei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu coboară pe munţi, pe munţii mândriei ci îi smereşte, ci El coboară în văile smereniei. Căci pe munţi, pe înălţimile luciferice ale minţii noastre se tămâiază dumnezei străini şi Dumnezeu este un Dumnezeu zelos, Căruia nu îi place să fie înlocuit cu închipuiri omeneşti şi demonice.

Şi Simeon cere ca Dumnezeu să îl miluiască nu cu milă umană, ci după mila Sa, după mulţimea milei Sale: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi să nu-mi răsplăteşti mie după faptele mele” [Liturghier, Ed. IBMBOR, ed. 2000, p. 327]. El nu cere milă conformă cu faptele sale ci manifestarea plenară, totală, a Treimii în viaţa lui. El cere ca Dumnezeu să fie Dumnezeul milei, să Se manifeste ca Mult Milosârd în viaţa sa. Această manifestare a lui Dumnezeu în noi ne face să nu fim răsplătiţi după fapte, ci pocăinţa noastră să fie răsplătitiă după marea şi neînţeleasa milostivire a lui Dumnezeu.

Căci numai când experiem mila Sa ştim că mila Sa e şi judecată a noastră. Fiindcă în loc să fim judecaţi noi simţim milă din belşug şi asta, o ştim prea bine, nu pentru că noi am fi făcut fapte bune, ci pentru că nu am făcut, ci ne-am pocăit şi noi puţin, omeneşte. Dumnezeu nu răsplăteşte ca omul: adică, cât I-ai dat atât îţi dă. Ci tu faci puţin, infim, iar El îţi dă tot.

Dumnezeu Se arată copleşitor în milă cât şi în judecata Sa. Nu poţi să vii în faţa Lui şi să spui că El nu ţi-a dat destul. El ţi-a dat mai mult decât sperai vreodată. Însăşi viaţa, sănătatea, iubirea şi aprecierea unora faţă de noi sunt daruri atât de mari, pe care, dacă le-am gândi bine, n-am mai scoate ochii din pământ ca să ne lamentăm.

Se îmbolnăveşte omul şi dă milioane de lei pentru o singură boală. Dar dacă am fi bolnavi în toate mădularele noastre? Ce ne-am face atunci? Când omul stă în faţa morţii atunci înţelege ce ar fi trebuit să facă. Iar dacă cineva se întoarce din moarte ( şi există enorm de mulţi oameni care au înviat din morţi în istoria Bisericii), oamenii trăiesc cu mare groază ce au văzut în Iad, unde au fost şi cât de greu e acolo şi îşi îndreptează viaţa.

Există un Sfânt Părinte din vechime, care a văzut Iadul, murind câteva zile, şi când a înviat din morţi, din iconomia lui Dumnezeu, s-a închis în chilie, s-a zidit în chilie şi şi-a plâns păcatele până a murit iarăşi, fără să mai scoată vreun cuvânt. Toţi monahii mănăstirii doreau să ştie ce a văzut în Iad, de ce este aşa înspăimântat dar el nu a scos niciun cuvânt ci era plin de lacrimi şi de cutremur.

Într-un asemenea context fiind privite lucrurile, înţelegem rostul adânc al strigătului simeonian, ca Dumnezeu să nu ne răsplătească după faptele noastre. Căci e cataclism dacă se întâmplă asta. Să ne amintim numai potopul, Sodoma şi Gomora sau înghiţirea de către pământ a celor neevlavioşi. Aceste semne drastice ale dreptăţii lui Dumnezeu sunt şi trebuie să fie pentru noi icoane ale propriei noastre vieţi, pentru că nu suntem cu nimic mai presus decât cei care au pierit atunci în mod groaznic. Când facem păcate şi nu ştim ce am merita pentru ele, atunci să ne aducem amainte că merităm cele mai groaznice pedepse ale Iadului şi că numai mila lui Dumnezeu ne iartă îndelung şi ne păsuieşte ca să ne pocăim.

De aceea pocăinţa nu e un lux, ci însăşi condiţia noastră zilnică de a exista. Căci, aşa cum spune Scriptura, viaţa omului nu e fără de păcat, chiar dacă ar fi şi numai o singură zi. Pentru acest lucru Simeon strigă către Dumnezeu: „ci, întorcându-mă, sprijineşte-mă, izbăveşte sufletul meu de relele ce au crescut într-însul şi de agonisirile lui cele cumplite” [Ibidem].

Adică întoarce-mă spre fapte bune, spre pocăinţă cu mila Ta, arătându-mi mila Ta infinită, sprijineşte-mă să fac fapte de pocăinţă, ca să scap de relele, de patimile ce au crescut în mine, ca buruienile în lanul de grâu, căci aceste patimi sunt agonisirile mele cele rele, care mă chinuiesc cumplit. Patimile mele sunt cele care mă conduc iar eu sunt un rob plecat al lor. Eu nu sunt liber dacă am astfel de buruieni în mine, astfel de stăpâni nemiloşi.

„Miluieşte-mă pentru mila Ta” şi nu pentru faptele mele. Miluieşte-mă tocmai pentru acest motiv: că în mine „s-a înmulţit păcatul” şi eu nu pot să mai fac doi paşi fără Tine. În mine, întru care păcatul şi-a făcut sălaş, fă să prisosească, să existe şi să fie din destul harul Tău, ca să mă facă din bodegă a dracilor, biserică sfinţită a Stăpânului. Şi aici e îndrăzneala credinţei neclinitite! Că Simeon se ştie păcătos dar ştie că Dumnezeul care l-a făcut pe El este Dumnezeu puternic în milă, a cărui milă e puternică să restaureze pe om în har, să îl facă să se simtă din nou al Stăpânului, pentru că iubirea Lui e milostivă dar şi dreaptă.

Avem astfel o milă dreaptă şi o iubire care ne judecă. Căci Cel drept ne umple de milă, dar ea nu este pentru dreptatea noastră, pentru faptele noastre, ci pentru marea Lui dreptate şi milă, pe când iubirea Lui este copleşitoare, dar ea ne judecă păcatele şi faptele, pentru că viaţa noastră e plină de iubirea Lui faţă de noi, care cere din partea noastră slujire iubitoare şi recunoştinţă cu revărsare mare de inimă.

Şi când prisoseşte în mine mila Ta, Doamne, atunci pot „să Te laud şi să Te slăvesc în toate zilele vieţii mele”. Pentru că nu poţi să lauzi pe Hristos decât în Duhul şi nu poţi să spui, cu adevărat, că trăieşti cu Hristos, dacă nu simţi în tine şi pe Duhul care face viu, căci niciodată nu e Hristos fără Duhul şi fără Tatăl. Nu poţi să spui că eşti nepătimitor când în tine colcăie patimile. Nu poţi să spui că eşti fără de păcat, pentru că te dovedeşti un mincinos: pentru că omul păcătuieşte în chip şi fel în fiecare zi. Şi de aici nevoia de iertarea şi de dezlegarea preoţească. Nevoia de pocăinţă. Nevoia de faptă bună şi de rugăciune neîncetată. Nevoia de ajustare continuă de sine.

„Că Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc şi Mântuitorul celor ce greşesc”: cuvinte de adâncă nădejde pentru omul schilodit de păcat, desfigurat de patimi. Dacă aude că Dumnezeu e Dumnezelor celor ce se pocăiesc cu adevărat şi că El mântuieşte pe cei greşiţi, pe cei care greşesc mereu, atunci omul vine cu inimă iubitoare faţă de Dumnezeul nostru şi îşi varsă înaintea Lui tot focul inimii. Căci pocăinţa e recunoaştere a păcatelor dar şi încredinţare în ajutorul şi iertarea Lui. Că nu poţi să vii să primeşti iertare fără să crezi că o vei şi primii. E ca şi cum ai merge la magazin să cumperi lapte,adică la Biserică, ai bani, adică ai putere să te pocăieşti, dar nu crezi că poţi să şi cumperi lapte, adică să primeşti iertarea lui Dumnezeu.

A cere înseamnă a fi încredinţat că primeşti. De aceea ne spune Domnul că atunci când ne rugăm trebuie să fim încredinţaţi că vom şi primi ceea ce Îi cerem. Adică să fim convinşi că rugăciunea noastră va fi ascultată. Rugăciunile care nu sunt ascultate şi care nu ne aduc folos sunt cele în care necredinţa, îndoiala, insensibilitatea e prezentă.

„Ţie slavă înălţăm”, Hristoase, Dumnezeul meu, „împreună şi Părintelui celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” Te slăvim pe Tine, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi împreună cu Tine, nedespărţiţi de Tine, Îi slăvim pe Tatăl şi pe Duhul. Ecfonisele ortodoxe sunt mai mereu trinitare, sunt doxologico-trinitare. Pentru că rugăciunea trebuie să înceapă în faţa Treimii şi să se termine ca preaslăvire a Ei. Rugăciunea e punere în faţa lui Dumnezeu şi încredinţarea că de la Dumnezeu vine şi ajutorul şi că El trebuie lăudat oricând, şi înainte, şi în şi după primirea ajutorului.

Când avem intimitate cu cineva şi îi cerem o anume faptă de dragoste faţă de noi, când ne despărţim de el îi mulţumim anticipat pentru fapta pe care o să ne-o facă, bazându-ne pe iubirea şi conştiinţa lui. Ne încredinţăm lui, aşteptând ca el să lucreze potrivit cu sentimentele sale faţă de noi. Cu atât mai mult în faţa Prea Sfintei Treimi punem lauda mai înaintea oricărui lucru sau arătare a milei Sale, pentru că noi suntem încredinţati că Dumnezeu ascultă pe cel ce se roagă Lui cu inimă bună.

Dacă nu avem o intimitate reală cu El nu putem să îi cerem ceva cu îndrăzneală. Ştim din Vieţile Sfinţilor noştri, că Sfinţii, adevăraţi ortodocşi, autenticii ortodocşi au faţă de Dumnezeu o încredere zdrobitoare. Unul se roagă să învie mortul şi el învie. Altul intră în foc şi nu îl arde focul, unul e aruncat la lei şi leii se gudură pe lângă el. Sau când oamenii credincioşi merg la Sfinţii încă în viaţă, la Părinţii plin de har care trăiesc acum pe pământ şi cer tot felul de vindecări, ajutorări, sfaturi, primesc de la ei nişte îndrumări şi tămăduiri uluitoare, pe care, aceia, le receptează ca venind din partea lui Dumnezeu.

Hristos e Mântuitorul celor ce greşesc, pentru că nu a venit să cheme pe cei Drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Tatăl e fără de început, e principiul Treimii. Tatăl e fără de început, însă El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Nu există două principii în Treime, ci numai unul: Tatăl. Iar Sfântul Duh e Preasfântul Duh al lui Dumnezeu, e o persoană a Treimii, unul din Treime şi nu o emanaţie, nu o forţă impersonală, nu reprezintă feminitatea în Dumnezeu şi nici nu e o personificare a înţelepciunii lui Dumnezeu. Prea Sfântul Duh, spune Simeon aici este Duhul lui Dumnezeu, Cel bun şi de viaţă făcător.

Căci în psalmul introductiv al Vecerniei avem pasajul: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului”[Ps. 103, 31]. Dacă vine Duhul Tău, pe care duminică Îl sărbătorim, Îi sărbătorim pogorârea Sa peste prima comunitate creştină, atunci se zideşte casa sufletului şi se înnoieşte pământul inimii. Dacă vine Duhul lui Dumnezeu, Cel ce sfinţeşte toate, atunci totul se înnoieşte, se curăţeşte, căci El aduce iertarea, frumuseţea, podoaba, înţelepciunea, puterea şi răbdarea în viaţa noastră.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *