Istoria recentă a României şi rănile ei

Evacuarea Basarabiei

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iB-9mJIKClA]

Recucerirea Basarabiei

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Z1CDi5HTM7U]

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IG8sm97iInM]

Bucureştiul de altă dată

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eetPJga68C8]

Internaţionala comunista

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KHEvAu2RcZg]

Imnul Republicii Socialiste România

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M9kxPxfOS20]

Declanşarea Revoluţiei din 1989 in Romania

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OKKnJApJc2k]

România lui 2001

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wklJsSjWXJk]

Manifestaţia anti-gay şi pro-căsătorie 2006

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zxuU-Ke2ru8]

Corul Armatei – Treceţi Batalioane Române Carpaţii!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4noqpLnctBc]

Deşteaptă-te, române

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sqKEPqjuJkw]

Pr. Dorin.

Cei morţi ne fac să fim vii

Mă voi explica imediat. Articolul de astăzi are în centrul său practica apostolică a Bisericii de a pomeni pe toţi cei adormiţi în dreapta credinţă şi întregul neam omenesc cel adormit. Rugăciunile, pomenirile pentru cei adormiţi ne fac să vedem că ei sunt vii în viaţa veşnică, dar depinde locul unde sunt: la odihnă sau la întristare.

Rugăciunile pentru ei ne fac să vedem că nu există moarte, ci numai viaţă, dar că viaţa veşnică are profilul pe care ni l-am pregătit în această viaţă. Pentru că cei ce au făcut cele bune şi au fost dreptcredincioşi întru toate merg la viaţă, întru Împărăţie, pe când cei care au trăit şi au murit în păcat, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi merg spre învierea întru ei a osândei veşnice.

Însă, de ce are Biserica într-o zi ca aceasta, pomenirea morţilor? Pentru că toţi avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi de milosteniile şi iubirea celor de pe pământ pentru a ni se ierta păcatele, toţi avem nevoie de pomenirea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie prin care ni se curăţesc păcatele. Însă continua pomenire a morţii, ducerea la morminte, grija pentru cei adormiţi ne fac să avem o necontentiă grijă nu numai pentru sufletele şi mântuirea noastră dar şi pentru mântuirea lor, a părinţilor şi a fraţilor noştri care pot fi în Iad, la osândă şi prin rugăciunile noastre, putem îndupleca pe Dumnezeu să îi ierte, să le dea odihnă.

Rugăciunea apentru cei adormiţi ne face să ne gândim serios la viaţa noastră şi la răspunsul ce-l vom da Dreptului Judecător. Căci omul moare şi urmează judecata particulară, personală, a fiecăruia în parte la 40 de zile de la adormire, unde omul primeşte să fie în Iad sau în Rai după faptele sale. Dar până la Judecata de apoi e nădejde de mântuire pentru toţi cei adormiţi, pentru că prin rugăciunile Bisericii se pot odihni toţi câţi Dumnezeu binevoieşte.

Taina iertării lui Dumnezeu depăşeşte orice minte. Noi ne rugăm cu încredere şi cu nădejde, cu dragoste pentru cei adormiţi şi Dumnezeu face toate câte vrea. Nu noi izbăvim pe cineva din Iad, ci Dumnezeu, Care este Stăpân peste viaţă şi peste moarte. Însă a sta insensibil faţă de mântuirea confraţilor tăi, a nu vrea ca şi ceilalţi să se mântuiască, înseamnă să ai o inimă de piatră, rece, fără dragoste.

Mântuirea, în Biserică, nu e o problemă strict personală, ci comunitară. Nu ne mântuim singuri, ci împreună cu ceilalţi şi prin rugăciunile lor şi ale noastre, prin eforturile tuturor. De aceea în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă mântuire individualistă, egoistă sau non-ascetică, lipsită de fapte bune şi de sfinţenie nu există! În faţa lui Dumnezeu toţi primim har şi ajutor, numai că împreună cu El ne sfinţim şi ne pregătim să fim proprii veşniciei.

Şi când pomenim pe cei morţi şi ne pătrundem pentru ei ca şi pentru noi, înţelegem că mântuirea e iubire, că mântuirea presupune comuniunea dintre cei vii şi cei adormiţi şi că Sfinţii lui Dumnezeu nu sunt morţi, ci sunt vii şi se roagă pentru noi. Mijlocirile Sfinţilor din cer pentru noi ne învaţă să mijlocim pentru cei adormiţi. Ca să faci o pomană, o pomenire trebuie să îţi rupi de la gură, să cumperi nişte lucruri care să fie spre folosul unora care nu mai sunt cu trupul printre noi dar pe care i-am iubit mult.

Bunica mea, în această zi, ca toţi ortodocşii care trăiesc la ţară, de Moşii de vară sau de Moşii de oale ( cum se spune în Teleorman) cumpără străchini de pământ, oale de lut, linguri de lemn şi pune în străchini grâu sau orez fiert amestecat cu lapte iar în oale apă de fântână şi prune sau mere uscate şi le împarte pentru cei adormiţi. În toarta oalei sau a ulciorului se pun trandafiri sau vişine şi cireşe şi copiii abia aşteaptă să primească o asemenea minunăţie de dar.

Tot acest obicei preafrumos arată dragoste şi frumuseţe pentru cei adormiţi, arată atenţie şi eleganţă, rafinament, dăruire, deschidere pentru veşnicie. Căci creştinul smerit când face milostenie nu dă vreo treanţă din casă sau vreo mâncare stricată ci dă o haină nouă sau un pahar, o cană, o batistă, un lucru abia cumpărat, cinstind astfel dragostea petru cel pentru care face pomenire. Şi cu adevărat Dumnezeu primeşte darul lor şi dă alinare şi iertare celor adormiţi care sunt pomeniţi, pentru că Iubirea supremă, Dumnezeu, nu poate să fie insensibil la iubirea noastră.

De aceea: cei morţi ne fac vii, pentru că ne fac sensibili. Şi cei care sunt sensibili, care sunt smeriţi, care nu se cred buricul pământului, crezând că se mântuiesc de unii singuri sau că nu trebuie să facă nimic să se mântuiască, se umplu de delicateţe şi de atenţie pentru cei adormiţi, de dor pentru ei, dorind ca şi ei şi cei ai lor adormiţi să fie la bine, în Împărăţia milei lui Dumnezeu.

Ce dovadă mai mare de înţelepciune dumnezeiască decât obiceiul Bisericii de a ne pomeni morţii şi de a ne învaţă că moartea este învăţătoarea vieţii? Căci dacă nu înţelegem că sfârşitul vieţii este clipa căreia îi datorăm tot efortul vieţii noastre de a învăţa, de a ne curăţi, de a iubi adevărul şi frumosul, trăim în zadar, pierzând sensul vieţii noastre. Pomenirea morţilor şi pomenirea, gândul mereu la moarte, ne face să preţuim corect viaţa, să nu o credem un idol ci un dar, un dar care are preţul său: credinţa şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu, Dăruitorul vieţii.

Pomenirea morţilor ne face să nu confundăm pe om cu deliciile rele ale vieţii şi nici moartea cu nefiinţa. Pentru că moartea e viaţă şi veşnicia este incomparabilă cu secunda vieţii noastre. Şi aşa, un obicei apostolic, început acolo, în catacombe, unde se făceau pomeniri pe mormintele Martirilor spre iertarea tuturor şi acolo se împărtăşeau, pe mormintele Sfinţilor, devine o salvare a noastră de secularizare.

Căci ce e secularizarea decât o descărnare a noastră de speranţă şi de harul lui Dumnezeu, ruperea noastră de veşnicie şi trăirea unei vieţi care nu are niciun sens. Dacă ne credem doar nişte animale care mâncăm şi bem, care avem numai necesităţi fiziologice iar după moarte pierim desăvârşit, ce bucurie mai avem aici? Pentru ce mai trăim dacă moartea curmă viaţa? Într-o astfel de perspectivă închisă, nici sinuciderea şi nicio plăcere nu îşi au rostul, dacă viaţa noastră e o viaţă de fluture din care nu mai rămâne nimic.

Însă aceste bunici şi mame ale noastre, în înţelepciunea lor adâncă şi cumpănită, ne învaţă că morţii sunt vii, că nu trebuie să îi scoatem niciodată din inima noastră şi că, dacă considerăm pe cel bătrân sau pe cel mort nişte rebuturi şi noi vom fi nişte rebuturi. Mândria de o clipă că sunt tânăr, frumos, deştept, cu bani trece repede. Boala şi moartea sunt cele mai durabile realităţi pe care nu le poţi parcurge bine fără El, fără Cel ce ne-a creat spre viaţă şi nu spre moarte.

De aceea credinţa nu poate să devină niciodată ideologie: pentru că este încredere neostoită în viaţă, în sfinţenie. Ideologia e de laborator. Ideologia omoară, constrânge, sfidează, tumefiază. Ideologia nu mântuieşte. E o modă. Şi modele trec repede. Credinţa nu trece, pentru că credinţa e viaţă care sfidează moartea, care sfidează orice concept care ne face să părem fără rost pe pământ.

Însă astăzi, în sâmbăta morţilor, sensul acestei pomeniri este mult mai adânc. Noi îi pregătim şi pe cei morţi pentru Pogorârea Sfântului Duh de mâine. Tradiţia Bisericii gândeşte viaţa şi pentru cei vii şi pentru cei adormiţi. Dacă mâine retrăim pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi peste cei împreună cu ei şi dorim ca Duhul să fie împreună cu Hristos şi cu Tatăl în noi, astăzi dorim acelaşi lucru pentru întreaga umanitate adormită de până la noi. Deci nu trăim bucuria egoist, separat de cei adormiţi, ci împreună cu ei.

Sensibilitate, comuniune, dragoste, rugăciuni de iertare: asta înseamnă pomenirile morţilor. Pomenim pe cei morţi pentru că nu vor fi mereu morţi. Cei morţi vor învia şi toţi ne vom schimba într-o clipă la venirea Lui, ne vom umple de slavă. Iar cei care nu sunt credincioşi, ci eretici şi duşmani ai lui Hristos, nu vor putea să suporte slava Lui, pentru că pentru ei ea va fi foc care arde şi nu lumină care umple de dragoste.

Să luăm aminte! Să cugetăm la rolul nostru vizavi de ceilalţi şi la rolul vieţii noastre în funcţie de veşnicie şi nu de timp. Acest mod de a gândi lucrurile ne salvează de la a ne înmormânta în istorie şi în mode desuete.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.