Dragostea romantică pentru natură
În acest articol vrem numai să expunem o idee, fără a detalia şi a argumenta prea mult lucrurile, despre dragostea romanticilor pentru natură, pentru frumuseţea cosmică, dragoste care la noi a fost întrupată pe deplin în Eminescu. Poate că într-un alt articol voi vorbi mai pe larg.
Dragostea romantică pentru frumuseţea cosmică şi plăcerea nespusă de a se cufunda în contemplarea acestei minuni care este creaţia materială a lui Dumnezeu, nu reprezintă decât o întoarcere disperată a sufletului către Dumnezeu, căutând Izvorul acestei frumuseţi universale. Opera lui Eminescu e plină de insule paradisiace ca icoane ale grădinii desfătării, ale Raiului, în care întâlnim o natură transfigurată, plină de miresme dumnezeieşti şi de dulceaţă harică, semn că Eminescu ştia foarte bine şi citise Vieţile Sfinţilor şi operele teologice ortodoxe, din care se inspiră în descrierile sale, fără niciun dubiu.
Dacă poporul ales, Israel, a avut ca învăţători pe dumnezeieştii Patriarhi şi Prooroci care vorbeau cu Dumnezeu şi care îl învăţau toate, neamurile păgâne n-au avut, până la venirea lui Hristos, alt învăţător în afară de firea lor, aşa cum spune Sfântul Pavel, cea zidită de Dumnezeu şi care le spunea de la sine care lucruri sunt drepte şi care nu, şi au mai avut învăţător cosmosul însuşi, ca o carte, care să-i înveze că Unul este Dumnezeu şi Ziditor a toate, după cum spune Dumnezeiescul David: „Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1) – cerul cu soarele şi cu stelele sunt vestitorii slavei lui Dumnezeu, ai Luminii veşnice. Filosofii antici, contemplând universul, au putut astfel să se îndepărteze puţin de înşelăciunea idolească şi să întrevadă adevărul că lumea are un singur Creator, pe care ei L-ai numit fie Principiu, fie Logos, fie altfel.
Venind Hristos, El a descoperit lumii tot adevărul şi a lăsat pe Sfinţii Săi Apostoli să fie nişte ceruri vorbitoare, aşa cum spune o cântare a Bisericii (o stihiră a Vecerniei din Triod, p. 182): „ Apostoli ai Mântuitorului, luminători ai lumii, făcători de bine şi mântuitori, care sunteţi vestitori ai slavei Lui, ca nişte ceruri tâlcuitoare şi împodobiţi cu stelele minunilor şi cu semnele tămăduirilor, aduceţi cu sârguinţă rugăciuni Domnului pentru noi…”
Însă Apusul s-a îndepărtat de Adevărul dumnezeiesc, mai întâi prin erezia catolică şi apoi şi prin cea protestantă şi a rămas gol, nefericit şi plin de nelinişte şi de întrebări. În astfel de condiţii a apărut romantismul, ca o întoarcere la natură, la singura carte plină de frumuseţe a lui Dumnezeu, pentru că Sfânta Scriptură era interpretată şi propovăduită anapoda de teologii apuseni, iar noua filosofie sceptică şi ateistă nu făcea decât să mărească durerile sufleteşti ale oamenilor şi chinul lor interior. Dacă Renaşterea s-a întors la filosofia antică pentru că n-a mai ştiut să vorbească despre Dumnezeu şi a început să filosofeze în van, ca păgânii ca bâjbâiau adevărul prin întuneric cu raţiunea lor, romanticii s-au întors la cosmosul care a constituit sursă de înţelepţire pentru lumea păgână, la acel cer cu stele care i-a învăţat pe cei trei magi despre Naşterea lui Hristos şi i-a condus până în Palestina, ca să se închine Pruncului Sfânt din Betleemul Iudeii.
În natură, în cosmos, Eminescu şi toată literatura romantică au văzut un foşnet al Raiului, o chemare la frumuseţea edenică, primordială, la armonie dumnezeiască şi desăvârşire, pe care societăţile omeneşti în care trăiau ei nu le conţineau şi nici măcar nu le mai propovăduiau, nici ca ideal. Sufletele lor neliniştite, care mai păstrau însă o undă de ingenuitate, simţeau mai mult decât înţelegeau că adevărul nu mai e de găsit în mijlocul civilizaţiei secularizate în care trăiau şi s-au întors spre sursa primară, spre cartea elementară a naturii. Deşi, ca şi filosofii din vechime, nu au putut decât să intuiască unele lucruri, neajutaţi de harul lui Dumnezeu, întrucât nu au înţeles Adevărul din Biserica lui Dumnezeu sau nu l-au cunoscut, pentru că au fost mândri şi s-au crezut aleşii lui Dumnezeu sau nişte demoni de geniu, mai presus de Biserică, purtătorii unui mesaj divin în paralel cu Biserica. La Eminescu mai ales, se vede foarte bine pendularea deasă între smerenie şi mândrie artistică.
Însă reţinem de la romantici mesajul lor de nefericire profundă în lume şi de sete de frumos şi de ingenuitate, de dor pentru Paradisul dumnezeiesc.
Drd. Gianina Picioruş