Există mai multe feluri de a scrie. Unii scriu puţin şi cizelează textul la nesfârşit. Dar în felul acesta mesajul îşi pierde unitatea de gândire şi de simţire, pentru că e scris în etape şi înseşi gândurile omului pendulează de la un lucru la altul, chiar dacă pare că le uneşte un subiect comun. Astfel nu ai sentimentul că cele scrise te împlinesc, îţi unifică mintea şi îţi adună inima într-un singur sentiment, ci dimpotrivă, că te disipează şi îţi atomizează gândurile. Însă acesta este un model impus de literatură mai ales.

În comparaţie cu acest mod de a concepe scrisul, textele Sfinţilor Părinţi, necizelate de 10 ori, scrise dintr-o suflare, te prind şi te absorb cu totul în unitatea lor de iubire, în văpaia mărturisirii lor, încât nici nu mai poţi să te mai gândeşti la stil în timp ce citeşti, ci doar la sfârşit poţi eventual să îţi dai seama de stilul întregului, deşi adâncul cuvintelor e cel care te copleşeşte şi rămâne în inima ta. Văpaia gândirii lor sfinte, te înconjoară şi te pătrunde, firul cugetării dumnezeieşti nu te mai lasă decât să cobori cu mintea în inimă şi nu să te uiţi la amănunte de suprafaţă.

Faţă de cei care scriu puţin şi fasonează mult, alţii scriu mult şi nu se mai uită la stil. Înţeleg că au ceva de deliberat, ceva de cugetat şi de aprofundat sau de transmis altora, înţeleg că trebuie să scrie neîncetat, pentru ca să discearnă şi mai bine lucrurile şi pentru ca să prindă în foaie 0,1% din gândurile lor, deşi scrierile par foarte multe. Nu sunt mulţi ca aceştia. Unul dintre ei a fost Mircea Eliade. Undeva, încă tânăr fiind, mărturise că îşi citea articolele proprii din reviste cu creionul în mână, ca pe textele altcuiva şi era şi el surprins de cele ce afla, ca şi cum n-ar fi fost articolele lui, căci între timp uitase ce scrisese, de multa muncă pe care o desfăşura neîncetat citind şi scriind.

Scrisul este o necesitate nu numai pentru scriitori, dar asta nu ne spune nimeni. Scrisul mult n-ar trebuie să fie o profesie, ca şi cititul mult, ci o preocupare cât mai deasă a fiecăruia dintre noi. Ortodoxia cere oameni care să judece adevărul milimetric dar şi holistic, care să departajeze adevărul de minciună atât în ce priveşte sfânta teologie, cât şi în ce priveşte ascunzişurile şi adâncimile propriilor inimi: adâncimi de negrăit şi într-un caz şi în altul.

Scrisul ar trebui să fie o ocupaţie de căpetenie pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, cine suntem şi cât ştim, cât suntem de păcătoşi şi ce gândim şi simţim zilnic. Unii Părinţi duhovniceşti recomandă cu căldură ucenicilor şi credincioşilor pe care îi îndrumă să aibă jurnale personale în care să noteze tot ce cred că este important. Jurnalul duhovnicesc ortodox, chiar şi nepublicat, ar trebui să fie o realitate cotidiană. Exigenţele rugăciunii ortodoxe isihaste şi ale nevoinţei ortodoxe, precum şi intimizarea cu teologia ortodoxă ne cer să ajungem la despărţirea dintre adevăr şi înşelăciune, iar scrisul este o verificare a noastră permanentă. Departajarea adevărului de minciună nu este un lucru uşor şi adesea eroarea pe care n-o sesizează mintea se vede mai bine pe foaie. Sau pe net.

În comparaţie cu Părintele Dorin, care a scris enorm, nici eu nu am scris foarte mult, inclusiv pagini personale, însă dau mărturie că atunci când mai recitesc unele pagini îmi dau seama că nu mai ţin minte nimic şi că dacă nu le scriam, nici nu erau şanse să-mi mai amintesc vreodată ceva.

În concluzie, apologia de pe acest blog, a scrisului personal şi mult, fără rafinări succesive ale stilului, care însă secătuiesc esenţa de gândire şi de simţire, este una care are o experienţă semnificativă în spate, în acest domeniu, care ştie că scrisul face bine, smereşte şi luminează, atunci când e practicat cu onestitate şi cu sete de înţelepciune şi de cunoaştere, stând cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu.

Scriind mult, nu mai ai senzaţia că ai scris sau ai făcut un lucru mare, pentru că ajungi să uiţi ce ai scris, inevitabil, după cum uiţi cine ai fost şi ce ai făcut ieri sau acum două zile sau acum un an. Mulţi nu scriu mult, ci puţin, ştiut fiind faptul că tăcerea te face filosof, iar scrisul minimal şi distilat te face publicabil şi bun de lăudat.

Însă tocmai scrisul mult te face Mircea Eliade, Eminescu, Ioan Gură de Aur sau Serafim Rose.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it: