Zi: 30 mai 2007

Pentru că suntem zidiţi de Creatorul nostru şi orientaţi ontologic spre El, să privim numai spre El şi întru El să ne trăim viaţa temporară şi veşnicia, orice meditaţie asupra vieţii include o privire teologică asupra ei. Păcatul este o teologie întoarsă în această perspectivă, dacă virtutea şi fapta bună sunt instrumentele gnoseologice, teologice ale cunoaşterii lui Dumnezeu.

Revelaţia dumnezeiască, vorbirea lui Dumnezeu cu Sfinţii, cuprinsă în Scriptură şi în Tradiţia/Predania Bisericii sunt căi de înţelegere şi de contemplare a vieţii lui Dumnezeu. Însă creaţia întreagă, omul care e făcut după chipul şi asemănarea Fiului ( cum spune Sfântul Irineu al Lyonului), întreaga existenţă nu e în afara Pantocratorului, a lui Hristos, Cel care ţine toate şi Care este fundamentul interior al creaţiei şi Care izvorăşte viaţă în toate câte există.

Cunoaşterea lui Dumnezeu are valenţe multiple. E o cunoaştere de tip personalo-obiectiv, pentru că putem să cunoaştem pe Dumnezeu prin Scriptură, Tradiţie, Icoane, Sfinţi, rugăciune, prin oameni şi prin creaţia întreagă…dar Dumnezeul pe care Îl cunoaştem noi nu ne devine un Dumnezeu subiectivist, ci e mereu Realitatea obiectivă supremă, Care nu se epuizează în venirea Sa la noi şi nici nu se confundă cu noi.

Există o teologie a creaţiei, o teologie a existenţei, un mod viu de a percepe pe Dumnezeu prin toate câte trăim şi aflăm. Dacă ne spălăm pe picioare şi contemplăm teologic acest act suntem într-o activitate teologică vie. Dacă privim feţele oamenilor, iarba, copacii teologic, dacă cântăm şi ne uităm la televizor teologic, dacă învăţăm pentru examene teologic, dacă muncim teologic, atunci învăţăm câte ceva despre Dumnezeu şi despre viaţa cu Dumnezeu în tot ceea ce facem.

Şi a trăi teologic e cel mai uşor şi normal lucru. De ce? Pentru că a trăi teologic înseamnă a recunoaşte la tot pasul prezenţa lui Dumnezeu în noi, în tot ce există şi mai presus de tot ceea ce există. Dacă în răbdarea noastră înţelegem ce e aşteptarea, atunci aflăm că aşteptarea mulţumitoare aduce nădejde ( parafrazându-l pe Preadumnezeiescul Pavel, Apostolul Domnului) iar nădejdea îmbelşugată din viaţa noastră, certitudinea prezenţei lui Dumnezeu în noi nu ruşinează, nu ne face de ruşine, pentru că e o nădejde mântuitoare, sfinţitoare.

Dacă trăieşti ortodox trăieşti teologic. Şi ca să trăieşti ortodox şi teologic trebuie să simţi paşii tăi în viaţă ca pe nişte daruri, ca pe nişte minuni. Pentru că minunile din viaţa noastră au nevoie de recunoştinţă vie faţă de Dumnezeu.

Noi glumim adesea cu existenţa noastră. Luăm în derândere cuvintele, mai ales ale altora. Dar când e vorba ca în cuvintele noastre să fim noi, cu păcatele, căderile şi ridicările noastre, şi cineva ne ofuschează, atunci înţelegem că cuvintele sunt o parte din noi şi că ele ne dor.

Simţământul teologic al existenţei e o specializare harică a creştinului ortodox, pe care ţi-o descoperi, ţi-o descoperă Dumnezeu, pentru ca să înţelegi că de fapt asta ştiai de când erai mic şi te minunai de puterea cailor, de cum aleargă găinile prin curte sau de viteza maşinilor. Convertiţii la Ortodoxie, care au trăit sincer ereziile lor sau păcatele lor, dau mai toţi acest detaliu: când am intrat în contact cu viaţa ortodoxă am înţeles că nu este vorba de o altă credinţă, de o altă Biserică, ci că ne-am întors acasă, că aici e sentimentul plenar al lui acasă, al acasei noastre.

Copilul învaţă mai întâi să se închine şi să privească la Sfintele Icoane. Sfintele Icoane, mai mult decât Tom şi Jerry, sunt realităţi pentru copil, nişte realităţi vii, nişte realităţi paradoxal de apropiate de inima lui, care impun o reverenţă venită de sus. Ele sunt educatoarele copiilor pentru că prin ele învaţă acea linişte şi tăcere de care au nevoie, învaţă calmitatea pe care o găsesc sub un nuc sau tei din curte sau de pe deal care spun poveşti adânci.

Copiii nu îşi bat joc de chipurile vii ale Prea Curatei din Sfintele Icoane, pentru că simt că ele transmit ceva veşnic. Neştiind îndoiala, pozitivismul ateu al adulţilor, copiii îşi lărgesc inima şi trag în piept harul Sfinţilor în rugăciunile lor. Când intervine în om îndoiala, când copilul începe să se apropie de pubertate şi învaţă perversitatea alături de fariseism, nevinovăţia Icoanelor, a Sfinţilor, mai ales a Prea Curatei îi stânjeneşte.

De ce? Pentru că se simt murdari pe lângă curăţia Prea Sfinţiei Sale. Fetele care avortează sau care sunt violate, femeile care îşi plâng avorturile şi incesturile în faţa Sfintelor Icoane reînvaţă să aibă ruşine, bun simţ, evlavie, să fie din nou femei şi nu nişte arogante şi dispreţuitoare. Am văzut chipurile spălate în lacrimi ale câtorva femei care m-au învăţat atâta teologie, încât îmi venea să mă plec la pământ în faţa lor şi să le sărut urmele paşilor. Dar au învăţat teologie vie pentru că şi-au recunoscut păcatele şi au reînvăţat de la Împărăteasa lumii ce înseamnă nevinovăţia şi curăţia preadumnezeiască.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea un mare adevăr, un adevăr capital, atunci când afirma, că cei care nu au fost învăţaţi de Prea Curata Stăpână să aibă simţul fecioriei, al curăţiei, al evlaviei, nu ştiu să fie oameni credincioşi. Căci cine poate să ne înveţe să fim fii adevăraţi decât Maica Fiului? Iar dacă Prea Sfinţia Sa, cum spun în mod blestemat ereticii, e o Femeie oarecare, nu fac şi pe Fiul un Fiu oarecare? Pentru că în substrat, orice atac la adresa mariologiei este o secătuire a hristologiei, o denaturare a hristologiei.

Într-o zi, un tânăr sărac dar eminent la studii, cu părinţi vai de mama lor, m-a luat la el ca să îmi arate cum pictează Icoane pe sticlă. M-a uimit cu atenţia şi delicateţea sa. Avea o puritate acest om de te lăsa fără grai. Nu puteai să te cerţi cu un astfel de om. Era o impietate să îl deranjezi. Aşa am simţit atunci, văzându-l cum îmi vorbeşte şi ce viaţă austeră şi nefericită are din cauza părinţilor săi indiferenţi.

Am văzut un monah în vârstă într-un cimitir, care se prefăcea că e nebun şi era un monah mai tânăr în acea mănăstire, care îi mai da câte o tupă după ceafă, cică pentru a-l smeri. Acest monah în vârstă avea o viaţă ascunsă dar extrem de duhovnnicească. Se ducea la morminte şi îngrijea fiecare mormânt în parte, fără să i se audă gura. Când vedea că te apropii de el, se prefăcea că pierde timpul. M-am apropiat de el şi l-am privit cu evlavie. A înţeles asta. Şi pentru ca să nu stau de vorbă cu el sau să îl laud, a dispărut imediat din cimitir şi nu l-am mai văzut cât am stat pe acolo.

Însă acest monah binecuvântat avea o evlavie căreia îi făcea bine tăcerea. Se vedea pe chipul său că a învăţat ritmul dumnezeiesc al naturii şi al rugăciunii, ritmul vieţii care e schilodită de dureri, dar are în substrat har mult.

Sfântul Ioan de Kronstadt a fost surprins într-o zi contemplând o femeie goală dintr-o fotografie. O persoană evlavioasă, care a fost suprinsă de actul Preadumnezeiescului Ioan, cel atât de mult plin de har şi care a trăit cu soţia lui în feciorie toată viaţa, l-a întrebat cum de şi el, tocmai el, face una ca asta. Şi Ioan i-a zis: Vezi cât de frumoase făpturi face Dumnezeu ca să fie mame! Persoana în cauză a înţeles imediat că gândurile Sfinţilor şi motivele gesturilor lor nu sunt ca ale oamenilor de rând.

Acolo unde unul vede numai plictiseală, altul poate vedea minuni. Şi unde unul dă cu tifla, altul poate să îşi câştige mântuirea. Pentru că cunoaşterea lui Dumnezeu ţine de inima omului, de aşezarea lui interioară, de motivele adânci, împlinitoare ale vieţi sale. Fericitul Dumitru Stăniloae, Părintele nostru, numea în Dogmatica sa acest tip de cunoaştere a lui Dumnezeu, drept unul care se petrece în împrejurările concrete ale vieţii , în cotidianitatea noastră, în palpitaţia zilnică a fiinţei noastre.

Tot ceea ce trăim şi vedem poate fi evidenţiat, tâlcuit teologic. Aşa se face că aici pe blog vrem să educăm cititorii noştri, ca să înţeleagă că Teologia nu ţine sau nu înseamnă numai dogme, Scriptură, Sfinţi Părinţi, Acatiste şi sluje, ci şi cunoaştere vie şi personală a lui Dumnezeu prin oameni, imagini, acte diverse din viaţa noastră. Pe anumite persoane, recent, i-a smintit Andra, pentru că a cântat la noi pe blog. Mie îmi place Andra, muzica ei şi mi-a făcut un mare bine, m-a relaxat după multele mele osteneli scriitoriceşti. Acum te poate enerva şi mâncarea bună la o adică şi îţi poate rămâne osul de peşte în gât. Problema e ce inimă ai, cu ce inimă receptezi lucrurile.

Dacă ai inimă să vezi şi ochi să auzi, să compătimeşti şi să te bucuri cu ceilalţi atunci oamenii te receptează ca pe un om care nu eşti indiferent la nimic. Persoanele din viaţa mea ştiu că nu sunt indiferent la nimic, că nu am tabuuri când e vorba de a cerceta cele mai execrabile lucruri, dacă ele sunt spre folosul şi luminarea multora. Căci dacă nu îţi rezolvi dilemele, obsesiile, întrebările la timpurile lor ele se agravează şi ajungi un moşneag sau o babă cu minte de optsprezece ani, care în loc să fie cu mintea în cer, se gândeşte la cât de dulci erau săruturile de odinioară.

Săruturile, credem noi, trebuie să rămână la vremea lor, munca şi seriozitatea la vremea lor, şi veselia la fel. Dacă încurcăm vremurile/vremile lucrurilor ajungem nişte agramaţi ai experienţei. Nu cred în băieţii cu experienţe făcute doar în spatele blocului! Nici în aceia care te drăcuie de trei ori şi mai zice o dată şi de mă-ta, ca să îţi spună o propoziţie. E un fel de a limita experienţa numai la trivialitate. Experienţa de viaţă şi acest simţ teologic de a ne trăi viaţa frumos cuprind aspecte extrem de încântătoare, pe care nu le-am trăit la domnul Columbeanu în biografie şi nici în aventurile pinguinului de apă dulce.

Există feluri de a spune pentru toate felurile de experinţe. Dacă îmbini tot feluri de feluri de a spune nu arăţi decât că te comporţi normal, că nu faci abstracţie de ce e în jurul tău şi nu te închipui ghiocelul sălbatic, când pe tine te cheamă Costel sau Gheorghe. Da, pentru cărţile mele cercetez undergroundul în paralel cu sublimitatea vieţii şi a sfinţeniei pentru a mă umple de harul lui Dumnezeu şi nu pentru a mă umple de toate spurcăciunile canalelor cu murdărie. Dar a te da de credincios, când nu îţi asumi pe toţi, când nu vrei să îi cunoşti pe cei ce vin la tine cu sinceritate pentru că nu sunt de condiţia ta, asta, frate, se numeşte fandoseală şi manierism ieftin şi nu vocaţie pastorală!

M-am uitat cu atenţie la Sfinţii noi canonizaţi şi trăitori în secolul al XX-lea, care, în majoritatea lor sunt Noi Mucenici. Unul mai paradoxal decât altul. Matematicieni şi filosofi care devin călugări, atei cu specializări de te lăsau marţ, nebuni pentru Hristos doctori în Teologie şi asceţi şi răbdători de chinuri inimaginabile. Şi am tras o conluzie fericită: că Sfinţii contemporani nouă sunt din ce în ce mai deştepţi, mai speciali, fiind în acelaşi timp munţi de smerenie. Iconomia lui Dumnezeu e atât de mare cu noi, încât, pe măsură ce lumea e prostită sistematic, în inimile câtorva zeci, sute, mii, Dumnezeu ştie câţi, se înfiripă o ardoare şi o muncă atât de titanică, încât ce rămâne în urma lor e absolut incredibil.

Îmi spunea prietenul nostru Adrian Tănăsescu, traducătorul de la editura Sofia, despre un Sfânt ierarh rus, nebun pentru Hristos, din secolul XX, care a scris o Teologie Dogmatică unică, voluminoasă, cu un stil, cu o fracheţe şi înălţime a cugetării copleşitoare. Nu a fost tradus textul în română. Însă îmi spunea că de un astfel de text avem nevoie.

De ce spun toate astea? Pentru că nimeni nu ne poate rupe pe noi de la dragostea lui Hristos şi de la o viaţă ortodoxă autentică, nici laxitatea morală, nici aberaţiile ideologice, nici politicienii sau siteurile porno, nici politica americană sau rusă din România, nici mogulii de presă sau mai ştiu eu ce OZN căzut în zona Pipera. Nu! Ci toate acestea ne fac şi mai umili, şi mai profunzi, şi mai înţelepţi, aidoma Părinţilor noştri care au suferit în închisorile comuniste şi care au mâncat mâncarea din tineta propriilor lor fecale. Există un preţ frumos al mântuirii pentru care trebuie să fii dispus să dai tot. Şi ca să dai tot, trebuie să vezi, cum spunea poetul, în râuri, ramuri, ape şi păduri paşii Lui, urmele pe care tu trebuie să calci şi să fii răstignit pentru lume şi viu pentru El, Viaţa lumii.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.