Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

În şirul gândurilor…despre intimitate

Dreptul la intimitate este ca şi dreptul la plimbare: un drept care nu interesează pe alţii. Dacă stau acasă şi scriu sau mă rog sau merg prin parc, viaţa mea intimă este o sferă în care vreau sau nu vreau să includ pe altcineva. Şi intimitatea mea nu ţine numai de casa mea sau de familia mea, ci de tot parcursul meu interior, de toate trăirile mele, pe care le pot avea în public sau în spaţiul privat şi de care vreau sau nu vreau să spun nimic. Intimitatea care vorbeşte, care se destăinuie este un favor făcut altora.

Pentru mine a primi un text al cuiva sau invitaţia cuiva înseamnă a primi din partea aceluia statutul de privilegiat, de intim. Când suntem primiţi în intimitatea cuiva nu trebuie să uităm că statutul de intimi este revocabil, că el este un dar, un privilegiu. Am revocat de multe ori statutul de intimitate oferit altora. Relaţiile deveniseră o barbarie a nesimţirii. Pe premisa că noi putem vorbi liber, că ne putem destăinui, confindenţii mei începuseră să creadă că pot să atingă cota insuportabilului. Însă, dacă nu poţi să fii la fel de intim cu mine cum pot fi eu cu tine statutul de intim pe care ţi l-am dat cade în desuetudine.

Gândurile, trăirile, scrisul, oftatul, mâncatul, dormitul…sunt lucruri intime. Ele ţin de mine şi le trăiesc cu cei care sunt într-un anume grad de interiorizare cu mine. Blogul, cartea, manuscrisul cărţii, fotografia personală, lenjeria intimă, felurile de mâncare pe care le prefer, stiloul cu care scriu sunt apanajul intimităţii mele şi nu sunt bunuri publice. Bunurile publice sunt şoselele, vederea exteriorului caselor, a clădirilor, apa, aerul, norii, soarele…Iar ceea ce ţine de noi devine public numai în măsura în care noi dorim, pentru cât dorim şi cui dorim.

Am primit în ultimele zile mesaje tendenţioase, care îmi spuneau că blogul nostru, atâta timp cât are interfaţă spre public, este un bun public. Nimic mai fals! Orice blog este un bun privat şi el este un favor, un privilegiu pentru cei care îl citesc. Blogul meu este ca un muzeu în care poţi să intri, să vizitezi exponatele în cadrul unui anumit orar, dar nu îţi este permis să le atingi (adică să pui comentarii) decât cu acordul nostru. De ce? Pentru că e un bun personal şi nu o monedă pe care o găseşti în intersecţie şi o bagi în buzunar.

Dacă scriu aici şi dacă împărtăşesc altora diverse lucruri asta nu înseamnă că mi-am pierdut dreptul de proprietate asupra a ceea ce scriu sau că, am dat tuturor dreptul să îmi dea lecţii de gândire. Dacă cineva doreşte să facă comentarii tendenţioase e liber să o facă pe un blog cu care să se legitimeze, pe care să scrie negru pe alb numele, profesia, puterea de discernământ pe care o are ca să scrie şi, ca un privilegiu ce mi se acordă, pot citi părerile sale despre mine, fără ca eu să am dreptul să îmi impun punctul meu de vedere în intimitatea sa, adică pe blogul pe care îl conduce.

Tot la fel, am dreptul să invit în casa mea oameni pe care astăzi îi consider prieteni iar mâine să îi invit afară, pentru că s-au dovedit a fi …altceva. Inimitatea este un favor (repetăm acest lucru, că nu strică) şi pe ea o avem prin liberă consimţire. Numai că cititorii, nu puţini la număr, care mi-au făcut observaţii că nu le dăm dreptul să ne comenteze articolele, nu aveau opinii, ci fobii, resentimente sau umori şi nu ştiau unde să le verse. Şi mai ales nu ştiau că un blog este un lucru personal, intim, în care primim să facem conversaţie cu cei pe care îi preferăm şi nu la întâmplare.

Dv. băgaţi în casă tot felul de infractori? Nu prea cred. Intimitatea ţine de bunul simţ al omului, de intenţiile lui bune, de dorinţa de dialog, de aspiraţii înalte…Intimitatea există unde există reciprocitate. Dar dacă nu vreau să îţi acord dreptul de a fi intim cu mine, nu eşti. Şi nici nu eşti intim cu mine la nesfârşit, indiferent de ce faci sau nu faci, ci numai dacă te dovedeşti că eşti un om de probitate morală şi intelectuală, că eşti o stofă de om care impui respect şi admiraţie.

Problema intimităţii cred că e prost înţeleasă în toate spaţiile, nu numai în cel virtual. Cei care te văd că ai devenit o persoană publică cred că nu mai ai dreptul la intimitate. Nimic mai fals! Intimitatea e un bun inalienabil şi cei care încearcă să îl descoasă sunt infracţionalişti. Pentru că, dacă avem dreptul să ne batem joc de intimitatea omului public, atunci avem dreptul să ne batem joc şi de cel care îşi bate joc de omul public şi ajungem să ne batem joc, toţi de toată lumea.

Gardurile mari, uşile metalice, paza de la locuinţele private spun pentru toţi: Până aici aveţi voie să priviţi! Şi e normal să fie aşa, atâta timp cât eşti înconjurat de oameni cu care nu ai intimitate. La sat, unde vecinii se cunosc între ei şi unde este intimitate, gardurile sunt mici, sunt făcute din materiale proaste cel mai adesea, pentru că oamenii îşi respectă reciproc bunurile, proprietăţile. Acolo unde este intimitate nu e nevoie de prea multă grijă la detaliile protocolare. Însă, dacă vrei să câştigi intimitatea cuiva, nu vii să o câştigi vorbind despre el, ci despre tine. A răspunde favorului de a fi intim cu cineva înseamnă a fi în stare să poţi să răspunzi cu aceeaşi solicitudine.

Însă, de cele mai multe ori, unul solicită pe altul mai mult, până când îl oboseşte. Cuplurile care se căsătoresc şi în care unul oferă dragoste mai mult decât celălalt ajung la un moment dat să se plictisească reciproc, pentru că cel care oferă mai puţin îşi simte prezenţa în cuplu ca pe una ingrată. Oricând începi să îl gândeşti pe celălalt în termenii invidiei şi ai întrecerii, unde intimitatea nu este iubire şi smerenie ci luptă de clasă, întrecere muncitorească, ajungi să te desparţi de el, pentru că invidia din tine îţi arată că tu eşti cel mai slab, inferiorul, şi nu poţi să suporţi asta.

Problemele intime se rezolvă în intimitate. Duhovnicul nu are dreptul să forţeze intimitatea unui cuplu pe care îl spovedeşte, ci el poate numai să îi facă pe cei doi să se înţeleagă, să se analizeze reciproc. Deciziile ultime sunt ale cuplului. Nici părinţii, nici fraţii, nici rudele, nici prietenii şi nici duhovnicul nu trebuie să aibă ultimul cuvânt în cuplu. Decide cuplul, luând în calcul sau nu, poziţiile celorlalţi care vor să îl ajute.

Povestea de dragoste a fiecăruia este una intimă. Mărturisirile sacramentale sau de inimă sunt bunuri ale intimităţii. Alegerile noastre sunt intime şi de ele vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Cei care vor să ne ajute intimitatea trebuie să meargă în acelaşi sens cu creşterea noastră interioară şi cu posibilităţile noastre, cu crezurile noastre. Eu consider că a abuza un minor, un adolescent, un bătrân sau un om defavorizat nu înseamnă numai a-l abuza sexual sau a-l exploata în domeniul muncii, ci înseamnă şi al canaliza spre un fel de viaţă care nu îi e propriu, a-l sfătui prost în alegerile sale.

Medicii, avocaţii, preoţii, politicienii, psihologii…toţi cei care au intersectare cu intimitatea oamenilor nu trebuie să îi canalizeze spre ceea ce văd că nu le este propriu. Sunt împotriva mamei care a fost profesoară şi vrea ca şi fiul ei să fie profesor, deşi el are înclinaţii spre cercetări în domeniul biologiei. Statutul de părinte sau de frate mai mare nu implică şi impunerea cu forţa a propriului lor crez în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi.

Da, intimitatea e o problemă legiferată atât de legi cât şi de credinţă şi ea este respectată dacă respecţi persoana umană. Dacă nu dai doi bani pe omul din faţa ta, dacă el nu este o făptură a lui Dumnezeu mai înainte de a fi prietenul sau duşmanul tău, nu ştii cum să îi respecţi intimitatea sau să nu îi lezezi dreptul de a-şi trăi intimitatea după cum doreşte.

În concluzie, tot ceea ce scriu aici îmi asum şi nu vreau să dau explicaţii asupra motivelor mele intime pentru ce scriu una sau alta. Probabail că există un plan editorial de care mă ţin, chiar dacă puţini îşi dau seama de acest lucru. Blogul este un bun intim, pentru că îmi aparţine, având deschidere spre public, fără ca aceasta să însemne că trebuie să aprob o babilonie de comentarii năstruşnice, tot felul de mofturi şi farafastâcuri pentru că aşa vrea…un actor grăbit sau…pacientul englez. Aş discrimina prin acestea pe omul care citeşte smerit, care face sau nu face comentarii, şi nu doreşte să vadă tot felul de comentarii răutăcioase pe lângă pagini de teologie ortodoxă şi punctări critice la diferite derapaje ale postmodernităţii.

Noi ne asumăm lumea despre care scriem, nu considerăm că există lucruri tabu de discutat într-o lume în care trebuie să dai replici la diferite senzaţionalisme, dar există lucruri tabu de făcut. Din acest motiv nu dăm dreptul nimănui să scuipe în intimitatea noastră, după cum nici noi nu o facem.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Iulian Băicuş, "Dublul Narcis"

Next

Gigi Henţ, Puia şi…nicăieri nu e ca acasă

1 Comment

  1. Brânduşa

    Multumim parinte pentru acest articol.

    Mizeria si tupeul unor comentarii m-au socat si m-au durut profund.

    Cultura,munca colosala si daruirea Sfintiei voastre m-au coplesit inca de prima data cand am intrat pe acest blog iar nesimtitele comentarii, care mai apareau sporadic, ma sminteau…

    Nu reuseam sa inteleg cum sunt oamenii aceia care le postau si nici ce au sa va reproseze de fapt…

    Acum am inteles ca de fapt ei se acuzau pe ei…dai celorlalti ceea ce ai si ceea ce esti.

    Iertati-ma Parinte si binecuvantati va rog!

    ……………

    R: Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Iubitorul de oameni să vă binecuvinteze şi să vă întărească în tot lucrul cel bun, doamnă Brânduşa!

    Pentru munca aceasta de rob şi cu totul gratuită în acelaşi timp, primesc din plin plată de la Dumnezeu! Oamenii nu prea o văd, o invidiază sau o trec cu vederea.

    O să vină timpul când o să o strângă cu grijă, de peste tot, dânduşi seama că au greşit…dar mai e până acolo.

    Ceea ce am lăsat la nivel online, să apară, dintre „comentariile negative” (care nu au nimic de-a face cu dialogul), e un nimic, un mizilic, pe lângă drăcuiturile şi balele pe care le citesc eu de la unii dintre cititori.

    Poate că ar trebui, la un moment dat, să fac o listă a lor, ca să vedeţi cum îşi bagă în morţii mei, în soţia mea, în mine, cum ne drăcuie şi ne ironizează pentru ceea ce facem aici.

    Mulţi sunt credincioşi ortodocşi, unii sunt preoţi, alţii sunt baptişti sau adventişti (cei mai mulţi) iar alţii sunt trecători pur şi simplu, enervaţi de ceea ce scriem…

    Eu am trecut însă de faza de a mă sminti de nesimţirea şi de urâţenia sufletului oamenilor…însă, uneori, sunt şi eu înspăimântat.

    Satanizarea oamenilor e înfiorătoare.

    Da, cred că ar fi foarte instructiv pentru cei care vin aici şi care nu ştiu cu ce ne confruntăm noi…să arătăm cum arată bădărănia cu care ni se mulţumeşte.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén