Fericitul Sofronie Saharov spunea: „Oricât ar fi cineva de înţelept sau de educat, dacă nu are dragoste pentru vrăjmaşii săi, adică dragoste pentru oricine, el nu poate să ajungă la Dumnezeu. Şi invers, oricât de simplu, de sărac şi de neştiutor ar fi, dacă el are dragoste în inima lui, atunci el locuieşte în Dumnezeu şi Dumnezeu în el”.

În una din discuţiile noastre recente a apărut tocmai această întrebare: cine sunt vrăjmaşii noştri? Răspunsul cel mai simplu este acesta: oricine nu ne iubeşte cu iubirea lui Dumnezeu. Acesta e unul din răspunsurile cele mai directe pentru a rezolva această problemă. Şi astfel ne ferim de faptul de a-i urî, pe cei faţă de care puteam să avem indiferenţă şi sentimente false ale inimii, şi prin aceasta ajungem să avem mai puţini vrăjmaşi decât am putea avea sau suntem şi mai adânc pe calea lui Hristos decât eram.

Odată am fost întrebat de o femeie la un curs, pe când eu eram peofesor: „Şi dacă nu avem niciun vrăjmaş?”. Eram profesor la o şcoală publică. Cei mai mulţi dintre cursanţi nu erau creştini şi nu aveau nimic în comun cu această chestiune.

Răspunsul meu a venit imediat:” Mergi la Biserică?” Ea a rămas descumpănită de întrebarea mea, surprinsă. Atunci i-am spus că dacă va deveni membru activ al Bisericii atunci vor apare din senin şi destui vrăjmaşi. Şi când i-am spus asta am crezut-o din toată inima, pentru că e un lucru real.

De ce? Pentru că este uşor să iubeşti, aşa, umanitatea la nivel generic, ipotetic, însă este foarte greu să iubeşti o persoană. Viaţa în Biserică, în cele din urmă, este o solicitare continuă a dragostei noastre pentru Dumnezeu, o eliberarea a noastră de înşelăciunea [delusion] lumii, de care nu putem scăpa dacă nu suportăm durerile şi ispitele zilnice din viaţa noastră, în viaţa Bisericii.

Biserica mă hrăneşte şi mă educă – dacă eu mă lupt şi cer asta din tot sufletul – pentru că lucrează la mântuirea mea. De aceea ascult pe toţi membrii parohiei mele şi uneori şi pe alţii din afară, pentru că sunt multe de făcut şi multe de schimbat în noi.

Şi din acest motiv trebuie să-I mulţumim zilnic lui Dumnezeu şi pentru cei pe care îi ştim şi pentru cei pe care nu îi ştim. Trebuie să-I mulţumim pentru toţi, pentru că nimeni nu vine accidental în viaţa noastră, ci toate se petrec din iubirea lui Dumnezeu.

Şi dacă nu îi ocărâm pe cei care se luptă cu noi ci îi îndurăm, le îndurăm răutatea, vor vedea ce a făcut lupta lor cu noi. Pentru că cei care îi ocărăsc nu fac decât să piardă de la Dumnezeu cele pe care le-ar fi primit dacă i-ar fi răbdat.

Dumnezeu nu ispiteşte pe om! Scriptura ne spune deschis acest lucru. Noi trebuie să luăm aminte la cei din jurul nostru care vor să ne ispitească, să ne facă să păcătuim. Trebuie să-i privim ca pe nişte daruri ale lui Dumneezu faţă de noi, pentru că prin acţiunile lor duşmănoase ei sunt nişte prieteni ai noştri, atâta timp cât rezultatul intrigilor lor e benefic pentru noi.

De aceea trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru toţi, să ne rugăm pentru toţi, şi să fim atenţi ca nu cumva să ajungem la fel de lipsiţi de minte, noi, care suntem în har; adică să nu ajungem la fel de arţăgoşi şi de problematici pentru alţii.

Dumnezeu nu este numai privighetor faţă de toţi ci este şi cu toţi. Nu trebuie să ne comportăm ca atunci când eram robi păcatului, pentru că acum suntem uniţi în mod intim cu Hristos şi mulţi oameni au nevoie de rugăciunile noastre şi de harul lor.

Cine este vrăjmaşul nostru? Mulţi ştiu asta, ca şi mine de fapt: că eu sunt cel mai mare vrăjmaş al meu.

Father Stephen Freeman.

Traducere din limba engleză şi adaptare de Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş. Cf: sursa.

Did you like this? Share it: