Sfântul Isaac Sirul şi iertarea lui Dumnezeu ( Isaac III, 6, 32)
„Căci El iartă atât ce este mare, cât şi ce este mic. Şi chiar dacă cei care primesc iertarea nu sunt la înălţimea ei, o primesc totuşi deopotrivă. Fiindcă pentru El amândouă acestea sunt egale, pentru că nu Se oboseşte să socotească: când îl iartă pe cel ce a greşit mai mult, nu Se mâhneşte şi nu-I e mai greu decât atunci când iartă pe cel ce a păcătuit mai puţin. Fiindcă El îi iubeşte pe oameni, şi nu iubeşte dreptatea despărţită de milă. Căci spune: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre. Şi căile Mele nu sunt căile voastre: Eu sunt un Dumnezeu milostiv!” [Is. 55, 8; 22, 26; Ier. 3, 12].”, cf. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici. Partea a III-a, recent găsită, cuvânt înainte, introducere şi text Sabino Chiala, trad. în rom. de Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2005,p. 78.
Avem în textul de faţă al Sfântului Isaac iertarea lui Dumnezeu privită din perspectiva lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Dacă la oameni păcatul e mic sau mai mare, grav şi foarte grav, la Dumnezeu orice păcat este iertabil, dacă există pocăinţă pentru el din partea oamenilor.
Iertarea lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Isaac, este iertare ca a unui Dumnezeu şi nu ca a unui om. În faţa Sa orice păcat e tot la fel de uşor de iertat. Însă iertarea Sa noi o primim în măsura în care încercăm o anume pocăinţă, fără ca iertarea Sa să fie pe măsura pocăinţei noastre. Pentru că Dumnezeu iartă orice păcat pocăit, chiar dacă, cei care primesc iertarea Sa, cei care se pocăiesc, nu sunt întru totul la înălţimea pocăinţei pe care o cer păcatele pe care le-au făcut.
Pocăinţa omului este după puterea şi gândul omului. Iertarea lui Dumnezeu este iertare a lui Dumnezeu, ca a unui Dumnezeu, care întrece orice putere de înţelegere umană. Dar iertarea Sa e reală, e simţită de către noi, chiar dacă noi abia am început să ne pocăim. Primim deopotrivă, şi Sfinţi şi păcătoşi, iertarea lui Dumnezeu, primim iertare ca din partea lui Dumnezeu, chiar dacă viaţa noastră e diferită de la persoană la persoană. Cu alte cuvinte nu există standarde egale de pocăinţă şi nici de dreptate pentru ca să primeşti mila lui Dumnezeu.
Pocăinţa, ca virtute, ca oricare dintre virtuţi de altfel, ţine de relaţia dintre om şi Dumnezeu, de intimitatea cu El şi este pe măsura a cât poate omul să cuprindă şi să lucreze cu Dumnezeu la sfinţirea sa. Dumnezeu nu cere din partea omului un anume nivel al pocăinţei ca să îl ierte, ne spune Sfântul nostru ierarh, ci El iartă dacă există pocăinţă pe măsura noastră.
În faţa Sa, că iartă un păcat mare sau mic, spune Sfântul Isaac, e tot una. Pentru că iertarea Sa, umplerea noastră de harul Său e umplere pe măsura pocăinţei, a deschiderii noastre către El. Iar dacă noi avem potirul sufletului de o anume mărime, nu putem să îl avem de toate mărimile. De aceea noi nu putem să fim ca toţi Sfinţii la un loc, în acelaşi timp, ci putem să fim doar cât putem să fim noi, în relaţia noastră cu Dumnezeu şi la vârsta duhovnicească pe care o avem. Aşa cum nu ne putem transcende vârsta anilor şi să gândim la douăzeci de ani ca la 80, tot la fel nu putem să trăim experienţe duhovniceşti mai presus de puterea noastră de creştere duhovnicească.
Dumnezeu iubeşte făptura Sa, lucrul mâinilor Sale şi la El dreptatea pedepsirii pentru păcat nu e despărţită de milostivirea pentru pocăinţă. Cineva tânăr greşeşte, păcătuieşte cu ceva, fără ca să îşi dea seama de gravitatea păcatului făcut. În faţa lui Dumnezeu păcatul nu e socotit păcat în mod general şi nu e judecat ca atare, ci în mod particular, după puterea de înţelegere a celui care l-a făcut. De aceea, cu mare înţelepciune duhovnicească avem prescripţia din Molitfelnic pentru duhovnici, în care suntem povăţuiţi ca să judecăm pe cei ce se spovedesc nu în funcţie de vârsta pe care o au, de vârsta fizică, ci de gradul de conştientizare a păcatului şi de sănătata trupească şi mintală pe care o au sau au avut-o în acea perioadă.
Că poate să vină cineva care a făcut de toate şi pentru el să nu fie păcat ce e pentru toţi păcat, ci păcate să fie considerate doar lucruri colaterale. Scrupulozitatea conştiinţei apare în măsura în care conştientizezi multiplele păcate, sutele de păcate reale pe care le-am făcut şi care se constituie în abisul decadenţei noastre interioare.
Mila lui Dumnezeu nu este după mintea omului şi nici nu se potriveşte cu ea. El, Care ştie adâncul inimii, dă numaidecât iertarea Sa celor care păcătuiesc împotriva iubirii Sale. Căci dacă El iartă, cum am putea să nu iertăm noi, pe cei pe care El îi iartă? Şi cei pe care El îi iartă se disting imediat de alţii, pentru că sunt atenţi, vigilenţi la viaţa lor, nu suportă păcatul în viaţa lor ci vin repede la spovedanie şi la împărtăşirea cu Domnul, şi se arată nişte oameni ai cuviinţei şi ai liniştirii.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul păcii şi al milostivirii. Iertarea lui Dumnezeu este izvorâtoare de pace şi de împăcare, de seninătate. De ea te bucuri sau nu te bucuri. Iar dacă te bucuri de ea nu vrei să convingi pe nimeni, cu forţa, că tu ai dreptate.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.