Credinţă şi necredinţă

Adeseori ni se cer dovezi ale credinţei noastre, explicaţii raţionale. Cei care nu cred în Dumnezeu sau nu sunt de acord cu credinţa noastră se arată foarte şocaţi, glisând pe o partitură cunoscută de la batjocoră la dispreţ, că noi putem să credem, în secolul XXI. Un timp am fost nemulţumită în mine însămi de această atitudine şi m-am indignat profund.

Aceasta pentru că mi s-a părut normal ca, din moment ce noi dăm libertatea oricărui om să nu creadă, dacă nu vrea – căci însuşi Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă şi să se mântuiască forţat – şi ateii sau agnosticii să fie în stare, în virtutea toleranţei, a umanismului şi a respectului celuilalt, precepte aflate pe buzele lor neîncetat, să ne dea nouă dreptul şi libertatea să credem, dacă aşa dorim.

Însă lucrurile nu se întâmplă aşa. Pe când noi suntem intoleranţi numai cu păcatul în sine, cu păcatul care trăieşte şi în noi, nu numai în alţii, dar nu suntem intoleranţi şi absurzi cu oamenii, există destul de mulţi şi din ce în ce mai radicali, care se situează pe o poziţie de totală insuportabilitate a persoanei şi a credinţei noastre, de rejecţie a noastră in integrum. O atitudine care, considerăm noi, nu are nimic de-a face cu raţionalitatea, cu raţiunea.

Lucrurile se nuanţează însă şi putem arunca o lumină mai profundă asupra acestui tablou, dacă observăm că, de foarte multe ori (de mult mai multe ori decât pare la prima vedere), cei care se declară principial agnostici sau atei, cred în tot felul de lucruri oculte, în superstiţii născute din sincretisme religioase, dintre cele mai bizare, în tot felul de basme potmoderne sau SF, sau pur şi simplu mărturisesc, după o vreme îndelungată, că sunt de altă religie sau masoni sau mai ştiu ce altceva.

Apar în mass-media tot felul de discuţii şi dialoguri despre religie şi despre credinţa ortodoxă, în care personajele implicate nu spun niciodată ce cred ele însele, cine sunt, ce religie acceptă sau care sunt preceptele după care se ghidează în viaţă. Tu trebuie să ghiceşti cam ce crede realizatorul unei emisiuni sau invitatul său, după felul în care vorbeşte, când cea mai elementară decenţă ar fi trebuit să-l înveţe să înceapă cu începutul, adică să se prezinte, în ce calitate şi de pe ce poziţii principiale discută.

Oare vă puteţi imagina o masă rotundă, având ca subiect o discuţie politică, în care invitaţii să nu precizeze de niciun fel în ce tabără politică se află şi să vorbească aşa, o oră-două, lăsându-vă să ghiciţi în ce partid se află fiecare? Însă tocmai asta se întâmplă când ni se servesc dezbateri în mass-media, pe teme religioase şi morale extrem de grave şi de profunde, în care invitaţii sunt anonimi confesional, care ne prezintă o osmoză incredibilă de idei şi concepţii religioas-morale şi sociale, fără cap şi fără coadă.

Însă faptele acestea nu mă mai miră şi nici nu mă mai indignează de la o vreme încoace, fiindcă stând şi gândindu-mă mai bine, am conştientizat mai profund faptul că între credinţă şi necredinţă e o prăpastie pe care o treci sau nu o treci, că trecerea e o săritură pe care o faci împreună cu harul dumnezeiesc şi care nu poate fi calificată în termenii unei evoluţii ce poate fi urmărită raţional.

Evoluţie există numai înainte de a veni la credinţă sau după ce ai venit la credinţă, există evoluţie duhovnicească, dar între cele două e totuşi un abis despre care poţi să spui că momentul depăşirii lui a fost de ordinul clipelor, al orelor sau al anilor. Însă odată aflat pe celălalt mal, nu mai înţelegi nimic din ceea ce erai înainte de a fi credincios, tot aşa după cum cel necredincios se uită la tine indiferent sau uimit de opţiunea ta, de ce-ai ales să fii.

Ateul sau agnosticul nu se poate închipui vreodată cum ar fi să fie credincios, iar cel ce a devenit credincios stă la fel de uluit şi se întreabă cum a putut să trăiască vreodată fără Dumnezeul lui, cum a putut să lasă să existe acel interval de timp, în care să nu-l macine dorul de Dumnezeu, de Sfinţi, de adevărata lui ontologie şi identitate divino-umană.

Dacă totuşi ne-am chinui să găsim o comparaţie, am putea spune că e ca atunci când, fiind un tânăr sceptic faţă de iubirea adevărată (din diferite motive), nu poţi şi nu vrei să crezi că ea există şi consideri femeia/ bărbatul ca pe un mijloc de împlinire sexuală sau de integrare socială mai eficientă şi nimic mai mult. Iar dacă ţi se întâmplă o iubire mare, nu mai poţi să faci altceva decât să te priveşti retrospectiv ca pe un străin, înainte de acest mare eveniment al vieţii tale, ca pe unul pe care nu mai vrei să-l mai întâlneşti nici măcar pe străzile gândurilor, de care ţi-e silă, deşi erai tu însuţi.

Spre deosebire de cei care se declară atei sau agnostici şi care nu au experienţa credinţei, cei mai mulţi dintre credincioşii noştri de astăzi cunosc ce înseamnă experienţa necredinţei, a indiferenţei faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de Sfinţii Lui, fraţii şi surorile noastre mai mari. Ar trebui să fim ascultaţi şi nu să fim deconcertaţi sistematic, măcar pentru faptul că noi venim cu o experienţă dublă în spate, o experienţă cu mult mai bogată faptic şi ideatic, în comparaţie cu raţionalismul lor linear.

Însă acest lucru nu se petrece, ceea ce demonstrează cu prisosinţă că nu au nicio logică, nicio raţiune în felul în care discriminează credinţa şi aleg zvăpăiala patimilor sau obscurantismul sincretismelor agnostic-gnostice.

Psa. Drd.  Gianina Picioruş

Scrierile teologice ale Arhiepiscopului Ioan şi problema „influenţei apusene” în Teologia Ortodoxă*

de Fericitul Serafim Rose

1. „Teologia cea de sus”

Astăzi am sărbătorit praznicul Părinţilor de la Sinoadele Ecumenice, care este în fiecare an în această perioadă după 16 iulie[i] [1]. După cum ne spune slujba ce le este închinată, aceşti Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice sunt cei şapte stâlpi de înţelepciune pe care Hristos Dumnezeul nostru a întemeiat Biserica. Este foarte important pentru noi ca, într-o asemenea zi, să ne gândim ce este teologia. Mai întâi de toate trebuie să fim foarte conştienţi că teologia nu este doar o chestiune a unor oameni care merg la şcoală, care devin foarte înţelepţi în citirea Scripturilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, ca apoi – fie singuri sau împreună cu alţii – să elaboreze foarte frumos şi logic, ceea ce gândesc ei că crede Biserica. Toate acestea sunt din punctul de vedere al unei înţelegeri omeneşti. Teologia este ceva mai înalt.

Un teolog foarte renumit al Bisericii de azi, din generaţia veche – ce acum e pe cale să dispară şi al cărei mesaj trebuie să-l înţelegem dacă vrem să rămânem ortodocşi – este Pr. Mihail Pomazanski[ii] [2] din Jordanville. Fiind conştient de toate dificultăţile pe care le întâmpină Ortodoxia acum, de acei oameni ce cad în învăţături greşite şi de toate aceste ispite ce ne aşteaptă, a zis: „Suntem în siguranţă într-un singur loc: slujbele bisericeşti”. Aceasta pentru că întreaga noastră teologie este conţinută în dumnezeieştile slujbe, ce au fost alcătuite de mari Părinţi, ca Sfântul Ioan Damaschin şi mulţi alţii, încă din vremea acestor Sinoade Ecumenice când întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii a fost foarte bine stabilită.

Astfel, Părintele Mihail ne scrie că dumnezeieştile slujbe sunt o garanţie [a dreptei credinţe, n. trad.] pentru noi în caz că oamenii încep să primească învăţături greşite.[iii] [3] De asemenea, în aceeaşi scrisoare, aminteşte în special Condacul către aceşti Părinţi. Acest condac, ce este repetat şi cu alte ocazii când sunt prăznuiţi Sfinţii Părinţi, sună astfel:

„Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă, care, purtând haina adevărului, cea ţesută din teologia cea de sus, drept îndreptează şi slăveşte taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu”.[iv] [4]

Vedem aici că teologia este ceva ca o haină ţesută de sus: O haină a Adevărului ţesută din teologia cea de sus. Aceasta este, cu siguranţă, o concepţie despre teologie cam diferită de acele cursuri simple de ceea ce se numeşte teologie. Teologia – cunoaşterea lui Dumnezeu, ştiinţa lui Dumnezeu – este ceva ce vine de sus prin inspiraţie dumnezeiască. Când Sfinţii Părinţi se adună la Sinoade şi Duhul Sfânt este cu ei, acele lucruri pe care ei le condamnă, le definesc şi le hotărăsc nu sunt simple expresii ale înţelepciunii omeneşti, ci sunt ceva ce vine de sus.

2. Teologia Arhiepiscopului Ioan

Avem în vremea noastră, foarte aproape de noi, pe cineva care este teolog exact în acest fel: Arhiepiscopul Ioan Maximovici[v] [5], care, prin harul lui Dumnezeu, ne-a fost dăruit în aceste vremuri din urmă. La el găsim foarte multe lucruri ce ne ajută să rămânem creştini ortodocşi adevăraţi chiar şi în vremurile foarte dificile ce ne aşteaptă. Vedem în el un om Sfânt, un ascet cu o pravilă de rugăciune şi de ajutorare a celorlalţi şi chiar de neodihnă. Acest fapt este extrem de înalt şi înălţător; chiar dacă noi înşine nu facem acestea, totuşi vedem în el un exemplu plin de inspiraţie despre cum trăieşte un Sfânt Părinte în zilele noastre.

Continuăm să găsim noi comori în el, aspecte ce nu au fost prea mult discutate în trecut. Şi acum am ajuns la cea de-a zecea pomenire a adormirii sale, pe care am cinstit-o cu mai puţin de o lună în urmă. Se întâmplă de asemenea ca aceasta să fie şi a 50-a aniversare de când a devenit preot şi monah. Deci se cuvine a găsi acum o altă comoară a sa: comoara scrierilor sale teologice, care până acum au fost foarte puţin cunoscute, chiar şi în ruseşte. Am reuşit să adunăm câteva din scrierile lui, de fapt doar puţine; şi vedem că, într-adevăr, deşi nu este cinstit ca fiind un mare teolog, este de fapt un teolog mult mai mare decât mulţi dintre oamenii ce sunt slăviţi ca fiind teologi. Dar el este un teolog exact în sensul teologiei celei de sus şi nu doar al lecţiilor de şcoală sau academice, cum le numim noi. Din aceasta putem afla ceva foarte important despre cum să fim şi să rămânem creştini ortodocşi conştienţi şi adevăraţi şi cum să transmitem bogăţiile tradiţiei Ortodoxe, ce este ameninţată să se piardă de pe faţa pământului.

În ceea ce priveşte formaţia sa teologică, Arhiepiscopul Ioan, când era în Serbia, după ce a terminat Facultatea de Drept, a urmat obişnuita Academie Teologică şi a primit ceea ce noi numim titlul de doctor în teologie; aceasta înseamnă că a trecut prin toate cursurile şi ştie deci totul despre chestiunile, problemele teologice ş.a.m.d. În spatele acesteia, se află, totuşi, ceva mult mai important pentru un teolog adevărat – şi printr-un adevărat teolog înţelegem pe cineva care vorbeşte cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu, nu doar repetă ceea ce găseşte în cărţi. Adică, era dintr-o familie foarte evlavioasă, el însuşi fiind foarte evlavios din copilărie. Avea experienţa Sfintei Rusii dinainte de revoluţie, mergea la mănăstiri, cinstea Icoanele făcătoare de minuni, cinstea pe Sfinţi şi pe oamenii duhovniceşti, citea Vieţile Sfinţilor şi a fost pătruns de această întreagă atmosferă în Rusia, fapt ce era încă posibil atunci pentru oamenii evlavioşi. Pentru aceasta a devenit mai târziu un aşa de mare Teolog şi un aşa de mare Sfânt.

În afară de aceasta, vedem că a existat o persoană care l-a inspirat, deşi nu în sensul în care am spune azi că l-a „influenţat” (adică, nu putem spune că această persoană a influenţat aceasta sau aceea, ci mai degrabă l-a inspirat pe Arhiepiscopul Ioan să fie în întregime în Biserică şi să fie un teolog). Această persoană a fost Mitropolitul Antonie Hrapoviţki[vi] [6]. A fost primul întâistătător al Bisericii Ruse din Exil, un mare ierarh al ultimelor zile ale vechii Rusii şi o foarte importantă personalitate istorică a zilelor noastre, atât atunci cât şi acum. Era cunoscut pentru vorbirea sa liberă, pentru marea sa îndrăzneală şi pentru că nu era prea politicos când era vorba de probleme importante ale Bisericii.

Era un luptător foarte conştiincios pentru cele mai bune tradiţii ortodoxe. Accentua mereu nevoia de a ne „întoarce la Sfinţii Părinţi”, pe care bineînţeles că Arhiepiscopul Ioan a urmat-o întru totul; şi vorbea de asemenea şi despre teologia ortodoxă ca fiind foarte mult legată de viaţa duhovnicească şi morală ca opoziţie faţă de acea teologie învăţată simplu în şcoală şi apoi repetată.

Scrierile Mitropolitului Antonie sunt, totuşi, destul de diferite de cele ale Arhiepiscopului Ioan, pentru că Mitropolitul Antonie era implicat foarte mult în lumea academică. Era conducătorul mai multor academii teologice şi trebuia să fie mereu conştient de problemele timpului său. Trebuia să ştie ce gândeau nişte oameni ca tolstoiştii – oameni care încercau să submineze credinţa în Dumnezeu şi în Biserică – şi se gândea mereu cum ar putea să transmită mesajul Ortodoxiei unor asemenea oameni. Scria mereu lucrări despre teologia ortodoxă, fiind el însuşi foarte legat de problema prezentării Ortodoxiei oamenilor care erau departe de ea. Astfel, găsim că scrierile sale sunt de fapt mult mai puţin sugestive decât cele ale Arhiepiscopului Ioan, despre care vom vorbi acum.

3. Echilibrat între extreme

Lucrările teologice ale Arhiepiscopului Ioan sunt destul de puţine ca număr. Nu le-am găsit încă pe toate pentru că nu sunt încă adunate într-un singur loc. Se află în reviste vechi, de obicei reviste bisericeşti care aveau o circulaţie foarte restrânsă şi care acum sunt aproape toate pierdute. Unele sunt din vechile reviste bisericeşti din Iugoslavia anilor 1920 şi `30; altele sunt din propriile sale mici periodice din China şi America. Am găsit printr-o pură întâmplare, un articol lung – bineînţeles că prin harul lui Dumnezeu l-am găsit – ce a fost tipărit la Varşovia în 1930 şi din care probabil n-au mai rămas decât câteva copii.

Multe dintre scrierile sale sunt articole foarte scurte – predici foarte adânci – dar are şi mai multe articole lungi – de 20, 30, 40 de pagini – ce sunt foarte importante. A scris împotriva ereziei lui Bulgakov şi a sofiologiei. A scris despre Maica Domnului într-un tratat pe care îl traducem pentru un nou număr din „Cuvântul Ortodox”[vii] [7]. A scris de asemenea despre Sfânta Rusie, Noii Mucenici, Biserica – Trup al lui Hristos, însemnătatea diasporei ruse, monarhia ortodoxă şi multe alte asemenea teme.

Din scrierile sale teologice vedem că Arhiepiscopul Ioan era destul de diferit de Mitropolitul Antonie. Principala caracteristică pe care o putem desprinde din scrierile sale teologice este libertatea. Este întru totul adâncit în tradiţia ortodoxă şi este el însuşi un izvor de adevărată teologie ortodoxă. Nu are nici un fel de influenţe străine sau vreo supraaccentuare a unei părţi a tradiţiei din pricina vreunei controverse. El devine astfel foarte valoros ca autoritate în discuţiile ce se poartă în limba engleză despre aşa-zisa influenţă apuseană asupra teologiei ortodoxe din ultimii 700 de ani. De exemplu, într-un articol pe care l-a scris despre iconografie, afirmă adevăratul stil ortodox iconografic, dar în acelaşi timp nu este prea mâhnit de icoanele în stil apusean, atâta timp cât sunt în anumite limite[viii] [8] şi au fost binecuvântate să se afle în Biserică.

A scris de asemenea despre o întrebare: „Pentru ce s-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani?” Aici vedem cum a reuşit să se descurce cu un subiect care la vremea aceea era foarte controversat. Devenise controversat deoarece dascălul său, Mitropolitul Antonie opunându-se la ceea ce el numea: interpretarea scolastică a „răsplătirii făcute unui Dumnezeu jignit”, a mers puţin prea departe în direcţia opusă şi astfel a pus un accent prea mare pe semnificaţia rugăciunii lui Iisus Hristos din Grădina Ghetsimani, ca şi cum aceasta ar fi fost cea mai importantă parte a răscumpărării noastre, iar Crucea a fost cumva subestimată.

Aceasta se întâmplă adesea când cineva este implicat în polemici cu argumente cu alţi teologi. Unii merg puţin prea departe într-o parte şi ca o contracarare a acestui fapt celălalt merge prea departe în cealaltă parte. Arhiepiscopul Ioan avea un foarte bun echilibru în acestea, ceea ce arată cât de sănătos era punctul său de vedere şi cum nu cădea în nici un fel de extreme. A luat partea cea mai bună din învăţătura Mitropolitului Antonie despre acest subiect – dragostea compătimitoare a Domnului Iisus Hristos pentru întreaga omenire – şi în acelaşi timp a corectat câteva dintre greşelile pe care le avea Mitropolitul Antonie în articolul său.

De exemplu, Mitropolitul spunea că este necuviincios din partea noastră să gândim că Domnului Iisus Hristos I-ar fi fost frică de suferinţele ce-I stăteau înainte, pe când majoritatea Sfinţilor Părinţi vorbesc exact despre acest punct: prin aceasta se dovedeşte natura umană a lui Iisus Hristos, că Îi era teamă de suferinţele ce aveau să vină. Deci Arhiepiscopul Ioan a corectat aceasta şi a arătat de asemenea şi partea bună a învăţăturii Mitropolitului Antonie despre iubirea compătimitoare. Oamenii vorbeau una şi alta, unii apărând un punct de vedere, alţii apărându-l pe celălalt, iar Arhiepiscopul Ioan l-a discutat fără să facă din el niciun fel de controversă. De fapt, citindu-i articolul, n-ai ghici niciodată că era vreo controversă. Aceasta arată cât de echilibrat era.

4. „Influenţa apuseană”

La fel a fost şi cu problema „influenţei apusene”, despre care Mitropolitul Antonie a vorbit, de asemenea, mult. Este foarte important pentru noi să aflăm exact ce înseamnă aceasta, deoarece este adevărat că, pentru mai multe sute de ani, în Biserica Ortodoxă au existat împrumuturi în scrierile teologice, din apus, de la romano-catolici. Unii oameni vorbesc puţin prea mult despre influenţa apuseană; merg prea departe şi vor să arunce tot din ultimii 700 de ani. Bineînţeles că aşa ceva este greşit. Dar la Arhiepiscopul Ioan observăm că, la fel cum era foarte echilibrat faţă de Mitropolitul Antonie când au fost proteste împotriva învăţăturii lui, tot aşa echilibrat era şi în ce priveşte problema influenţei apusene.

Odată noi înşine l-am întrebat pe Arhiepiscopul Ioan despre problema învăţăturii Mitropolitului Antonie şi în felul său aparte, a dat din mână spunând, „Este nesemnificativă”. Cu alte cuvinte, această învăţătură are părţi foarte importante şi dacă sunt greşeli în ea, este un fapt secundar, neimportant.

Arhiepiscopul Ioan a avut aceeaşi atitudine şi faţă de un alt mare ierarh din teologia ortodoxă: Mitropolitul Petru Movilă[ix] [9], care a trăit în secolul al XVII-lea, în acelaşi timp cu Sfântul Iov de la Pociaev, în vestul Rusiei. Mitropolitul Petru era acuzat că este prea influenţat de apus; iar unii chiar vroiau să-l elimine de tot, spunând că nu e ortodox. Arhiepiscopul Ioan, avea, totuşi, mare evlavie la el şi putem vedea în această atitudine un aspect foarte important despre întreaga problemă a influenţei apusene.

Problema influenţei apusene a pătruns în Biserică după Sinodul de la Florenţa din 1439. Atunci a fost o vreme când, pentru motive politice, teologii bizantini au mers în apus şi au capitulat; adică au cedat în faţa învăţăturii romano-catolice şi au acceptat anumite învăţături care nu erau ortodoxe. Au semnat cu toţii Unirea cu Roma – toţi cu excepţia marelui stâlp al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului. După aceasta au urmat timpuri foarte grele pentru Biserică.

Noi, studiem acum aceste fapte după 500 de ani. Putem vedea că această falsă unire a fost bineînţeles respinsă şi că Biserica Ortodoxă nu a acceptat-o. Dar la vremea aceea şi o perioadă destul de îndelungată după aceea – peste o sută de ani – problema Unirii de la Florenţa a fost una foarte dificilă pentru Biserică. În Rusia, imediat ce Mitropolitul Isidor s-a întors şi a zis, „Am semnat Unirea”, l-au dat afară. A venit la Biserică şi Ţarul însuşi era acolo. „Ce-ai făcut?” a zis ţarul. „Ai semnat Unirea cu Roma?” – şi l-au băgat la închisoare şi au respins total Unirea. A trebuit să se reîntoarcă în Apus, scăpând prin Polonia şi în cele din urmă a ajuns cardinal în Biserica romano-catolică, un apostat de la Ortodoxie.

Sfântul Marcu al Efesului, pe de altă parte, a respins Unirea, mai întâi în Apus şi apoi în Grecia; şi când s-a întors a adunat în jurul lui oameni care erau de asemenea împotriva Unirii. Apoi, la numai 15 ani după Sinodul de la Florenţa, prin judecăţile lui Dumnezeu – şi foarte probabil tocmai pentru că fusese acceptată Unirea – a căzut Constantinopolul. După aceasta a fost patriarh Ghenadie, un ucenic al Sfântului Marcu al Efesului, care a respins Unirea; dar, pentru multă vreme, a existat multă confuzie în Biserica Greacă. Există o carte întreagă pe acest subiect, a lui Timothy Ware (P.S. Kallistos), numită Eustratios Argenti[x] [10] (Oxford, 1964), ce discută atitudinea grecilor faţă de Roma tocmai în aceste secole după 1450.

Vedem că era mare confuzie în Grecia: dacă catolicii sunt parte a Bisericii sau nu. De multe ori episcopii ortodocşi chemau franciscani sau iezuiţi să predice în bisericile lor. Romano-catolicii şi ortodocşii aveau chiar slujbe în aceleaşi biserici, deşi, în multe locuri din Grecia, aveau altarul într-un loc separat. În mod clar, ei nu prea ştiau dacă au acceptat sau nu Unirea. Erau mulţi care se împotriveau cu putere, dar alţii ziceau „Păi, am semnat actele; toţi au semnat, şi Patriarhul a semnat, şi Împăratul. Nu suntem îndatoraţi?”

În Grecia această problemă era mult mai gravă decât în Rusia, dar acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Rusia. În partea vestică a Rusiei au venit misionarii latini şi au încercat să atragă oamenii spre a deveni romano-catolici. De aici a pornit problema influenţei apusene în Rusia.

Această situaţie deja continua de 100 de ani şi mai bine, când, la sfârşitul secolului al XVI-lea, latinii au mai făcut o unire, de data aceasta în partea vestică a Rusiei: Unirea de la Brest-Litovsk, împotriva căreia a luptat Sfântul Iov de la Pociaev. În mod vădit, încercau să cucerească întregul Răsărit. Se foloseau de confuzia oamenilor din Grecia (dacă sunt sau nu în unire) ca de o şansă de a-şi instala proprii lor misionari, de a-şi aşeza proprii episcopi în oraşele greceşti, ca apoi să preia, de fapt, întregul Răsărit, începând cu Grecia şi mergând spre Rusia.

Acestea au fost vremuri foarte grele pentru Ortodoxie. Marii Părinţi ştiau că romano- catolicii au luat-o razna în doctrina lor şi s-au despărţit de Biserică şi totuşi era şi propaganda aceasta de a face parte din Biserica Latină, ca şi cum papa ar fi fost conducător între episcopi.

În acelaşi timp, în Apus a apărut ceea ce numim noi azi „Renaştere”: o întreagă mişcare culturală care, bineînţeles, că în mare parte, era o revigorare a vechilor idei păgâne. Întreaga semnificaţie a Renaşterii poate fi probabil însumată ca fiind o continuare a mişcării scolastice timpurii din Apus. Adică era caracterizată printr-o dezvoltare a înţelepciunii lumeşti, a ceva ce nu este necesar pentru mântuirea sufletului. Atunci, ştiinţa – a învăţa despre natură – a început să aibă importanţa pe care o are azi, limbile au început să fie studiate, erau făcute traduceri şi vechii clasici greci şi latini erau reîntorşi din uitare, ei fiind foarte puţin studiaţi în secolele timpurii după căderea Greciei şi Romei. Nivelul de învăţătură a crescut: oamenii au devenit mai conştienţi de istoria lumii, de ştiinţă şi de înţelepciunea lumească în general.

Prin ea însăşi această înţelepciune lumească nu are importanţă; dar odată ce cineva pătrunde în ea, acela capătă o anume atitudine a minţii. Această atitudine nu este în ea însăşi ostilă mântuirii, dar trebuie înţeleasă corect pentru a afla cum poate cineva să-şi mântuiască sufletul dacă o are. De fapt, în secolul XX, această mişcare culturală apuseană a invadat întreaga lume. Oricine vine la Ortodoxie azi, probabil cu excepţia unor triburi din Uganda şi Kenya, este implicat în această problemă de a şti cum să-ţi mântuieşti sufletul odată ce ai devenit înţelept lumeşte şi sofisticat, ştiind despre istoria lumii, ştiinţă, etc.

5. Dând răspuns pentru credinţa noastră

În secolul XVII, atât în Rusia cât şi în Grecia, educaţia ortodoxă era la un nivel foarte scăzut. În acea vreme erau oameni precum Mitropolitul Petru Movilă care au văzut că, în această aşa-zisă înţelepciune, această cunoaştere, această „educaţie de nivel universitar” venită din Apus era un mare pericol pentru Ortodoxie, deoarece oamenii ortodocşi obişnuiţi erau foarte simpli.

Sfântul Apostol Petru ne spune în Epistola sa că trebuie să fim gata să dăm răspuns celor ce ne întreabă despre credinţa noastră[xi] [11]. Astfel, o persoană simplă, ce crede Ortodoxia în felul în care a moştenit-o, nu prea e capabilă să aibă un răspuns atunci când cineva foarte deştept şi sofisticat îl întreabă tot felul de lucruri despre credinţă – şi nu neapărat cu o intenţie rea.

Am avut un exemplu chiar în mica noastră discuţie de ieri. Am citit în Vieţile Sfinţilor că a venit un balaur şi a început să ispitească pe sfânt, precum la Sfânta Marina sau Sfântul Ioan Mult-pătimitorul. Ce trebuie să credem noi despre aceasta? Citeşte acest text unor oameni ce trăiesc aici în Platina sau în San Francisco sau oriunde în lumea modernă şi care n-au fost crescuţi total în duhul evlaviei Ortodoxe şi vor avea tendinţa să râdă de tine. Încerci să le dai o explicaţie: „Păi, erau cu adevărat balauri”, şi ei zic: „Hai, nu ne păcăli, inventezi tu. Asta e superstiţie. Vrei să spui că tu încă mai crezi asta?” Ce le răspunzi? Sau dacă vreun copil de-al tău citeşte acasă viaţa unui Sfânt şi apoi se duce la şcoală şi vorbeşte despre ea, oamenii vor râde de el cu gura până la urechi. „Vrei să spui că tu chiar ai citit povestioarele alea naive?”, vor zice. „Balauri apărând într-un nor de fum?”.

În Vieţile Sfinţilor, părul Sfintei Marina şi barba Sfântului Ioan Mult-pătimitorul sunt cu adevărat pârlite de balaur cu focul ce iese din gura sa. Cum trebuie înţeleasă aceasta? Sfânta Marina era la închisoare; cum a trecut balaurul de pază, cum a trecut de uşa încuiată? Ce se întâmplă acolo? În primul rând, există balauri? Dacă eşti prea simplu în credinţa ta, vei zice: „Păi, cred, pentru că asta e ceea ce am moştenit de la Sfinţii Părinţi”. Iar ei vor zice: „Da, aşa e, dar tu trebuie să aduni scrierile Sfinţilor Părinţi, să le corectezi şi să arunci asemenea chestii din ele”. Şi, de fapt, dacă ne uităm la Biserica Romano-catolică de azi, vom vedea că exact asta fac. Ei cred că Sfântul Nicolae sau Sfântul Gheorghe nici nu există; i-au aruncat afară pentru că spun că asta e superstiţie.

De aceea, odată cu venirea educaţiei apusene, există pericolul ca Ortodoxia să fie atât de simplă şi de primitivă încât să nu ştie să răspundă despre ea însăşi. Astfel, va exista doar o insulă de oameni care vor zice simplu: „Cred, pentru că aşa am moştenit”; iar oamenii care au o educaţie apuseană nu vor putea crede. Vedem deci, că este nevoie să înţelegem ce este această problemă a educaţiei apusene, pentru a le putea răspunde cu propriile lor argumente şi pentru a le spune exact ce se întâmplă[xii] [12].

De fapt, chiar avem argumente. Există oameni care au citit Vieţile Sfinţilor şi le cred pentru că aşa le-au moştenit de la Sfinţii Părinţi, dar care în acelaşi timp au trecut prin universitate şi înţeleg ce se petrece în mintea apuseană. De fapt, după cum am spus, orice ortodox de azi are o minte apuseană. E clar că nu a scăpat niciunul, poate doar câţiva ţărani de undeva, care au o mentalitate simplă. Majoritatea oamenilor ortodocşi de azi – din Grecia, din Uniunea Sovietică, din toate acele ţări din spatele Cortinei de Fier, sau din Orientul Apropiat – au fost infectaţi de această educaţie apuseană – şi de aceea trebuie să avem un răspuns la acest nivel.

Exact acest lucru s-a întâmplat în Rusia. Existau oameni ce vedeau foarte departe, precum Mitropolitul Petru Movilă care au văzut că nu le putem răspunde decât dacă mai întâi învăţăm ce ştiu ei. Când a devenit Mitropolit al Kievului, a observat că aici erau şcoli foarte simple – şcoli greco-slavone – ce învăţau tradiţia simplu, aşa cum au moştenit-o, fără să poată răspunde la întrebările oamenilor care erau învăţaţi în ştiinţele apusene. De aceea a zis că trebuie să existe o şcoală latină. Oamenii au devenit deodată îngroziţi şi au zis: „Asta e ceva străin, e din afara Tradiţiei noastre”. Iar răspunsul său a fost: „Nu! Trebuie să aflăm ce ştiu ei, ca să le putem răspunde”.

Astfel, a înfiinţat intenţionat o şcoală latină şi, pentru un secol şi mai bine, învăţământul teologic din Rusia se făcea aproape numai în limba latină, toate cărţile fiind în latină. Bineînţeles că există şi aici pericole. Trebuie să fi capabil să distingi ce este Ortodoxie adevărată şi unde s-au împotmolit latinii în propriile lor învăţături. La aceea vreme nu era aşa de rău cum e azi, pentru că azi latinii au luat-o cu totul razna, în vreme ce atunci încă mai păstrau câte ceva din ce era înainte de Schismă. De aceea, cineva care are prudenţă şi discernământ poate citi aceste texte şi poate afla unde au dreptate şi unde greşesc şi le poate folosi în mod corespunzător.

Au fost cazuri când Mitropolitul Petru a folosit fraze care veneau direct de la latini şi nu se aflau la Părinţii dinainte. În asemenea cazuri nu trebuie să ne supărăm prea tare. Se întâmplă că tradiţia Ortodoxă este Tradiţia Adevărului şi de aceea, însăşi această Tradiţie corectează eroarea, oricând o afirmaţie exagerează sau deviază. Catehismul Mitropolitului Petru Movilă, de exemplu, a fost mai târziu corectat de un teolog grec. După aceea a fost corectat chiar şi mai mult în Rusia de Mitropolitul Platon şi în cele din urmă de Mitropolitul Filaret al Moscovei, marele ierarh care a eliminat învăţământul teologic în limba latină. Mitropolitul Filaret a trăit la începutul secolului al XIX-lea, deja două secole mai târziu. Atunci învăţătura apuseană fusese deja asimilată şi nu mai era necesar să aibă totul în latină. Ruşii aveau cărţile lor în ruseşte, nivelul educaţiei fusese mult ridicat, iar oamenii care mergeau la seminariile Ortodoxe sau la academiile teologice ştiau la fel de multe despre toată această învăţătură apuseană ca şi cei din apus. De aceea venise vremea ca ortodocşii din Rusia să renunţe a mai învăţa în latină şi să înceapă să înveţe în ruseşte.

Aceasta, deci, a fost marea misiune a Mitropolitului Filaret al Moscovei; să zică: „Nu mai suntem în vremurile în care noi să avem nevoie să mai fim atât de dependenţi de învăţătura apuseană într-o limbă apuseană. Să avem acum totul în propria noastră limbă şi să ne străduim să o curăţăm de tot ce nu e cum trebuie”. Prin acest proces au fost eliminate anumite cuvinte care nu erau rele în mod special prin ele însele, dar nu erau exact în conformitate cu vocabularul patristic.

Astăzi avem o situaţie în care Ortodoxia, fiind trecută prin această învăţătură apuseană, este capabilă să răspundă oamenilor din apus cu propriile lor argumente. Adică, suntem la fel de sofisticaţi ca şi ei; suntem la fel de „la curent” cu ştiinţa modernă şi învăţătura modernă; şi nu vom mai fi în poziţia ţăranului care pur şi simplu nu ştie ce să spună atunci când cineva începe să critice balaurii.

Din contră, acum o persoană care citeşte istoriile despre balauri va fi foarte pregătită în a căuta învăţătura patristică în această privinţă: cum se face că un demon care este imaterial poate pârli o barbă. Ştim că, după Sfântul Macarie cel Mare şi alţi Părinţi, diavolul nu este în întregime imaterial. Numai Dumnezeu este imaterial; iar demonii şi îngerii au trupuri adevărate, chiar dacă sunt cu mult mai puţin grosiere decât ale noastre. Acesta a fost şi cazul cu acei balauri care au torturat-o pe Sfânta Marina şi pe Sfântul Ioan Mult-pătimitorul. Nu erau fiare, ci erau demoni ce luaseră formă pentru a-i înspăimânta pe asceţi. Ştim aceasta din mai multe motive, mai ales datorită faptului că atunci când Sfântul făcea semnul crucii sau se ruga, balaurii dispăreau. Este clar că aceasta era o apariţie a demonilor.

Mai sunt şi alte cazuri precum cel al Sfântului Gheorghe în care se pare că a fost implicat un balaur adevărat, un fel de fiară adevărată. Astfel de fiare au existat; de fapt există chiar date despre ei. Chiar recent – acum 30 de ani în Monterey – a fost trasă la mal o asemenea fiară: era foarte neobişnuită, semănând cu ceea ce am putea numi „un monstru marin”. Aceasta este o altă chestiune, când sunt chiar fiare adevărate care nu dispar când faci semnul crucii şi când chiar le tragi trupurile pe străzi precum a făcut Sfântul Gheorghe.

Există bineînţeles, şi multe alte privinţe în care trebuie să ştim cum să interpretăm ceea ce am moştenit de la Sfinţii Părinţi. Putem face asta tocmai ştiind ce gândesc oamenii sofisticaţi din apus.

Aceasta a fost de fapt poziţia Mitropolitului Petru Movilă, care, în ciuda unor expresii care au fost corectate mai târziu şi nu au fost acceptate, este, în mare, un foarte mare Părinte. Ne-a transmis Ortodoxia şi a ajutat Ortodoxia să se apere singură împotriva ereticilor care încercau să ia Ortodoxia de la noi şi să o plaseze în întregime sub influenţa Apusului latin şi a înţelepciunii lumeşti. Datorită unora precum Mitropolitul Petru Movilă putem noi astăzi să ne împotrivim acestor apuseni cu propriile lor argumente.

6. Surse străine pentru mântuirea sufletelor

La fel, observăm această chestiune a aşa-zisei influenţe apusene într-o serie de cărţi ce au fost adaptate de Părinţi Răsăriteni, greci sau ruşi, după surse apusene. De exemplu, deja la 150 de ani după Petru Movilă, avem în Grecia pe marele Părinte Sfântul Nicodim din Sfântul Munte[xiii] [13], care a preluat mai multe cărţi direct din apus, în special cea numită „Războiul Nevăzut”. Unii oameni încă critică aceasta spunând: „De ce trebuie să iei cărţi din Apus când noi avem cărţile noastre în Răsărit?” Trebuie să înţelegem deci, care este semnificaţia acestui gest. Este puţin diferită faţă de situaţia lui Petru Movilă, deoarece Sfântul Nicodim lua ceva, special pentru scopuri duhovniceşti.

Raţiunea acestei fapte era că Sfântul Nicodim se îngrijea foarte mult de cum să prezinte tradiţia şi spiritualitatea Ortodoxă unor oameni care deja erau departe de vechea tradiţie a evlaviei. Aceştia aproape pierduseră mireasma Ortodoxiei. Unei persoane care nu e prea conştientă de limbajul ortodox duhovnicesc sau de viaţa duhovnicească nu-i poţi da dintr-o dată „Scara” Sfântului Ioan. Ştim oameni care o iau, o citesc şi zic: „O, asta-i pentru călugări. E prea avansată. N-o pot înţelege”. De aceea, trebuie să existe pentru ei ceva mai pentru nivelul lor, mai de „ABC”. Deja au fost corupţi de educaţia apuseană, deci trebuie să le dai ceva puţin mai elementar. Astfel, în mod special, Sfântul Nicodim a luat din Apus o carte ca „Războiul Nevăzut[xiv] [14], care în mare nu e o carte rea, pe care în plus a corectat-o, eliminând tot ce era latin şi a introdus lucruri ortodoxe.

Mai târziu, episcopul Teofan Zăvorâtul din Rusia a făcut ceva mai mult, prezentând această carte ca fiind excelentă pentru călăuzirea duhovnicească, în mod special pentru nivelul elementar. Acest fel de carte nu a apărut în vremurile vechi deoarece cei de atunci nu erau corupţi ca noi cei de azi. O carte ca „Războiul Nevăzut” este pentru noi cei de azi care suntem corupţi. Trebuie să ne întoarcem la izvoarele noastre, iar această carte ne ajută tocmai pentru a ne întoarce spre ele. Aceasta, deci, ne ajută să avem o imagine mai echilibrată a întregii probleme a influenţelor apusene.

Un caz similar a apărut atunci când Sfântul Macarie al Corintului, un prieten al Sfântului Nicodim, a scris o carte despre Împărtăşirea deasă. Datorită neglijenţei în viaţa duhovnicească, în acea vreme, atât în Grecia cât şi în Rusia, era obiceiul de a primi Împărtăşania foarte rar, adică o dată pe an, sau alte variante minime. Bineînţeles, aceasta nu era prea bine; reprezenta un minim de viaţă duhovnicească.

Ştim că toţi Sfinţii Părinţi din toate timpurile au încurajat primirea Sfintei Împărtăşanii mult mai des decât atât. Aceasta nu înseamnă neapărat mereu sau în fiecare zi, dar mai des decât o dată pe an. De fapt, deşi depinde de fiecare părinte duhovnicesc cât de des îi dă binecuvântarea cuiva să se împărtăşească, este adevărat că orice preot din zilele noastre care se îngrijeşte de încurajarea vieţii duhovniceşti, va încuraja oamenii să primească Împărtăşania la toate Marile Praznice şi de mai multe ori în timpul posturilor, ceea ce înseamnă destul de des.

Astfel se întâmplă că toată această idee a împărtăşirii dese a apărut în Apus. În 1640, un om din Franţa pe nume Ardenon a scris o carte numită „Despre deasa împărtăşire” ce prezintă scrierile Sfinţilor Părinţi pe acest subiect. În mare nu este o carte rea. Poate că se află unele lucruri în ea ce sunt spiritualitate catolică pură, dar sunt şi câteva capitole bune care sunt citate clare din Sfinţii Părinţi despre primirea Sfintei Împărtăşanii.

Cam în aceeaşi perioadă, în Spania, cineva pe numele său Miguel de Molinos[xv] [15] a scris şi el despre Împărtăşirea deasă. Este foarte probabil, deşi nu o putem dovedi chiar acum, ca Sfântul Macarie să fi citit una sau ambele cărţi şi chiar să fi tradus capitole întregi din ele pentru cartea lui. Nu trebuie oricum să ne supărăm prea tare că poate a luat o practică spirituală apuseană, dacă realizăm că Sfântul Macarie adapta din Apus ceva ce poate fi important pentru noi în starea noastră coruptă; de aceea nu e nimic greşit în acest lucru. De fapt, aceasta este ceea ce am putea numi o adevărată înţelepciune teologică: când nu ne temem de ceva străin doar pentru că e străin. Cineva poate lua ceva străin, având o înţelepciune mai înaltă, pe care o dă Biserica şi poate să adapteze pentru sine ce e folositor şi să arunce ce nu e bun.

Acest fel de înţelepciune teologică este exact ce găsim la Arhiepiscopul Ioan. El nu avea prea multe prejudecăţi împotriva surselor apusene. Se afla în plinătatea tradiţiei Ortodoxiei, în plinătatea tradiţiei acelora care adaptau de oriunde puteau surse pentru folosul duhovnicesc. De aceea, el cinstea în mod egal pe Mitropolitul Petru Movilă şi pe Mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Dacă aceşti doi ierarhi par să se contrazică unul pe altul în câteva puncte, o înţelepciune teologică mai înaltă poate afla unde se află ei într-o legătură mai adâncă; şi nu trebuie să ne mâhnească prea tare aceste mici diferenţe, dacă unul este pro-apusean sau anti-apusean.

În cele din urmă, devine, în unele privinţe pro-apusean. Arhiepiscopul Ioan, de fapt, în articolul său despre iconografie spune că, în secolele când influenţa vestică venea înspre Răsărit, erau multe aspecte în care aceasta era negativă, dar şi multe aspecte prin care era un lucru bun. Aceasta, bineînţeles, porneşte de la ideea de a învăţa pentru a putea şti ce se întâmplă în Apus, pentru a putea combate ideile apusene pe propriul lor teren şi chiar de a adapta unele cărţi duhovniceşti pentru folosul Ortodoxiei. Să ne aducem aminte încă o dată că noi suntem astăzi într-o situaţie în care toţi cei care sunt ortodocşi sunt cufundaţi complet în această lume apuseană, în această înţelegere apuseană a lucrurilor; de aceea, am face bine să ştim să luăm înţelepciune din ea, să ştim ce să acceptăm şi ce să respingem.

Gestul pe care l-a făcut Arhiepiscopul Ioan cu mâna – ca şi cum ar zice „e neimportant” – poate fi aplicat, de exemplu, felului în care Mitropolitul Petru Movilă a folosit cuvântul „transubstanţiaţie”[xvi] [16]. Se întâmplă că acest cuvânt este legat de teologia lui Toma D`Aquino despre substanţă şi accidenţi şi aşa mai departe. Nu acceptăm această învăţătură, este prea filosofică pentru noi; şi de aceea nu e nevoie să folosim acest cuvânt. Poţi folosi cuvântul fără să fii nevoit să accepţi toată filosofia lui Toma D`Aquino; dar este mai bine să folosim alte cuvinte cum ar fi transformare sau prefacere, etc. Oricum, nu trebuie să ne supere folosirea acestui cuvânt: putem folosi orice promovează evlavia în aceste surse apusene şi să nu ne supărăm prea tare pentru aceasta.

7. Mai presus de ceartă

Lucrul important pe care noi îl învăţăm din scrierile Arhiepiscopului Ioan este: să ne ridicăm mai presus de ceartă în teologie[xvii] [17]. Dacă luăm oricare dintre scrierile Arhiepiscopului Ioan, fie o predică sau un articol mai lung, vedem că nu există absolut niciun fel de controversă. Chiar şi atunci când se „luptă” cu cineva ca Bulgakov şi trebuie să arate unde îi citează pe Părinţi greşit şi unde învăţătura sa nu e Ortodoxă – chiar şi acolo, nu ai impresia că se ceartă, ca teologii noştri savanţi. Din contră, este foarte calm. Unde e o anumită învăţătură a Părinţilor – o prezintă; şi unde Bulgakov greşeşte arată: „Aici nu e bine, aici a citat greşit”.

Dintre toţi aceşti eretici ai şcolii de la Paris, Bulgakov a fost considerat a fi unul dintre cei mai patristici, fiindcă îi cita în mod constant pe Părinţi. Majoritatea oamenilor nu i-au aprofundat pe Părinţi prea bine şi de aceea sunt foarte impresionaţi când, de exemplu, Bulgakov citează o învăţătură despre Maica Domnului. Bulgakov nu spune exact ce cred latinii – că există o concepţie imaculată – ci spune că Maica Domnului este fără de păcat. După învăţătura ortodoxă nu spunem că Maica Domnului este fără de păcat. Spunem că nu a căzut în păcat, dar ea a avut păcatul originar, păcatul strămoşesc şi de asemenea că ea avea urmările păcatului în mintea sa[xviii] [18].

Nu există nici un dubiu că a fost expusă aceloraşi păcate la care, în general, toată firea e expusă, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos; dar ea nu a căzut în păcat. Bulgakov, totuşi, nu a înţeles această deosebire când a vorbit despre nepăcătoşenia Maicii Domnului; şi a citat 50 de texte din slujbele bisericeşti şi din scrierile Sfinţilor Părinţi despre această problemă a nepăcătoşeniei Maicii Domnului.

Arhiepiscopul Ioan, fiind un teolog foarte competent, a examinat toate aceste 50 de texte şi a arătat că nici măcar unul dintre ele nu spune ceea ce pretinde Bulgakov că ar spune. Bulgakov, ori scotea un text din context undeva, unde restul pasajului din acel Sfânt Părinte spunea exact opusul, ori îl făcea să spună mai mult decât trebuia. În general, Bulgakov pur şi simplu n-a înţeles cum se citesc Sfinţii Părinţi şi încerca să-i forţeze şi să-i facă să zică ceea ce voia el. Arhiepiscopul Ioan a trebuit să arate în fiecare caz că nu era adevărat, că aceşti Sfinţi Părinţi nu spuneau ceea ce credea Bulgakov că spuneau.

Aici vedem marea libertate a scrierilor teologice ale Arhiepiscopului Ioan: cum era mai presus de certuri pătimaşe. Unii oameni care merg la şcoli academice ţin foarte mult la „a demonstra” că celălalt este „pe dinafară” şi astfel să „triumfe”. E ca o ceartă de nivel studenţesc. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceasta, arătând calm şi limpede care este învăţătura adevărată a Bisericii, fără să se tulbure pentru mici amănunte. Această libertate a duhului său teologic este foarte importantă pentru noi.

Există o povestire interesantă, pe care am auzit-o de la un preot din San Francisco, care ne arată cât de liber era Arhiepiscopul Ioan în duhul său teologic, cum era mai presus de micile detalii; cum, chiar când era vorba de mici detalii care în ele însele era foarte bune, totuşi el era mai presus de ele.

Faptul s-a întâmplat la Shangai, când şcoala rusă de catehism era la sfârşitul anului. În astfel de şcoli ortodoxe ruseşti aveau obiceiul să examineze oral. În loc să scrie răspunsurile la întrebări, studenţii trebuiau să se ridice şi să dea un răspuns oral, care arăta profesorului cât de capabili erau să se exprime, cât de politicoşi, cât de cuviincioşi, şi altele. De asemenea, examinatorul – care este de obicei conducătorul şcolii (în acest caz Arhiepiscopul Ioan) – vedea cât de bine i-a învăţat profesorul pe studenţi. La această examinare orală, s-a ridicat o fată şi recita partea din catehism despre Vechiul Testament. Era o parte care spunea: „Enumeră Profeţii mari şi Profeţii mici din Vechiul Testament”. Ştim, bineînţeles, că pentru scopuri practice, în aceste catehisme moderne Profeţii sunt împărţiţi în cei care au scris cărţi lungi cu prorocii importante în ele şi cei care au scris cărţi foarte mici în care profeţiile nu sunt atât de izbitoare. Este o distincţie clară şi un ajutor pentru a învăţa. Poţi memora numele mai bine dacă înveţi că există 12 Profeţi mici şi aşa mai departe. Înaintea lui Dumnezeu, totuşi, este limpede că nu e aşa de important. Astfel, când fata a început să enumere numele celor 12 Profeţi mici, destul de bine, după cum îi memorase, dintr-o dată Arhiepiscopul Ioan zice: „Nu există Profet mic!” Bineînţeles că fata s-a emoţionat iar profesorul a fost mustrat că i-a învăţat pe copii despre Profeţi mici şi mari.

De ce a spus Arhiepiscopul Ioan un asemenea lucru, de ce a negat ceea ce toată lumea învăţase? Pentru că se gândea în primul rând cum sunt la Dumnezeu. La Dumnezeu, bineînţeles, nu există Profeţi mici. Oricine este Profet vede viitorul; este în mod clar o persoană îndumnezeită, un Sfânt. Este adevărat că unii au prorocit mai puţin iar alţii mai mult, dar la Dumnezeu toţi sunt de seamă, toţi sunt Profeţi mari.

Această povestire ne arată că Vlădica Ioan era mai presus de a pune lucrurile pe categorii – deşi bineînţeles accepta faptul că se învaţă care sunt mici şi care mari. Aceasta arată din nou echilibrul său, sobrietatea şi libertatea sa – şi faptul că pentru el, învăţătura Bisericii era, mai înainte de toate, ceea ce citim în Condacul Sfinţilor Părinţi: ceva „ţesut din teologia cea de sus”. Vine de la Dumnezeu, are o altă mireasmă, nu este doar ceea ce citeşti în cărţi. Ajută şi ceea ce citeşti în cărţi şi e bine să înveţi. Dar trebuie să ne amintim că mai presus de aceasta este teologia ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Aceasta este ceea ce-l face azi pe Arhiepiscopul Ioan atât de plin de inspiraţie şi un adevărat exemplu pentru a nu ne încurca cu amănunte, cu mici controverse, ci să ne amintim că Teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El însuşi, fiind prezent zi de zi la slujbele dumnezeieşti, folosea această sursă mai mult decât toate atunci când făcea teologie.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog al timpurilor moderne, el citează slujbele Bisericii, deoarece pentru el Teologia nu ţinea doar de faptul de a citi cărţi şi de a scrie, ci însemna în primul rând a adânci învăţătura Bisericii din slujbe. Şi de aceea atitudinea de controversă, de polemici este absentă în lucrările sale chiar şi atunci când demonstrează ce e bine şi ce e greşit.


* Pentru o mai bună înţelegere a contextului în care a fost scris acest articol se poate citi capitolul „Supercorectitudine” din cartea Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 456-470. Aici se arată că articolul de mai jos a fost scris ca un răspuns echilibrat dat acelor „supercorecţi” creştini care considerau că Ortodoxia a fost supusă în ultimele veacuri unei devastatoare influenţe apusene, astfel încât mulţi dintre marii sfinţi şi învăţători precum: Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Nectarie, Sf. Ioan de Kronstadt, Arhiepiscopul Ioan Maximovici erau văzuţi ca nişte scolastici ce trebuiau corectaţi de către noii teologi „supercorecţi”. Iată ce spune într-o scrisoare fericitul Părinte Serafim: „Pr. Mihail Pomazansky şi alţi buni teologi vor admite fără şovăire că au existat asemenea ’influenţe apusene’ în textele teologice din ultima perioadă a istoriei ruse (şi greceşti), dar ei subliniază că influenţele au rămas doar exterioare, neatingând vreodată inima învăţăturii ortodoxe. A spune altceva înseamnă a admite că Ortodoxia s-a pierdut (!) în aceste ultime veacuri şi abia acum tinerii «teologi» […] «regăsesc» ortodoxia Părinţilor. […]

Dacă asemenea renumiţi teologi, precum Mitropolitul Filaret al Moscovei, Episcopul Teofan Zăvorâtul, Episcopul Ignatie Briancianinov, Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, Pr. Mihail Pomazansky, nu sunt defel ortodocşi, ca şi, în general, teologia predată în seminariile noastre de mai bine de un veac, atunci înseamnă că ne aflăm într-o stare foarte primejdioasă, şi unde vom afla autoritatea teologică cu care să stăm tari împotriva tuturor erorilor şi ispitelor acestor vremuri? [Teologii noii partide] învaţă: Noi vă vom învăţa ce este corect, noi îi vom citi pe Sfinţii Părinţi pentru voi şi vă vom învăţa dogma corectă, noi avem traducători şi tâlcuitori excelenţi ce sunt mai ortodocşi decât Episcopul Teofan Zăvorâtul, Mitropolitul Filaret al Moscovei, Arhiepiscopul Averchie şi toţi ceilalţi. Aceştia joacă un joc nespus de periculos: fără să vrea, ei îşi surpă de sub picioare temeliile ortodoxe”. (Op. cit., p. 461)

Iar într-o altă scrisoare către un preot, Părintele Serafim arată cu claritate: „Acest lucru vă îndreaptă către un fel de protestantism, socotind că există un fel de lacună în tradiţia teologică ortodoxă pe care numai grupul dumneavoastră reuşeşte să o repare, sărind peste intervalul «robiei latine» şi întorcându-se la «izvoarele originare». […] Însăşi noţiunea de «robie latină» este pusă în joc de către Pr. Alexander Schmemann şi colegii săi cu scopul de a nimici ideea continuităţii Tradiţiei ortodoxe de-a lungul veacurilor. Să nu cădeţi în această capcană! Există mari teologi ai ultimelor veacuri ce au folosit expresii pe care ne-ar plăcea să le vedem îmbunătăţite; dar aceasta nu înseamnă că ei se aflau în «robia latină» sau că trebuie discreditaţi. Ei nu folosesc acele expresii în acelaşi context ca latinii, deci subiectul cu pricina nu este unul foarte important”. (Op. cit., p. 461-462)

[i] [1] În calendarul folosit de Biserica Ortodoxă din America, în Duminica a 5-a după Rusalii se face prăznuirea Sfinţilor Părinţi ce au participat la primele şase Sinoade Ecumenice.

[ii] [2] Părintele de origine rusă Mihail Pomazansky (1888-1988) este autorul a numeroase articole pe diverse teme teologice şi al lucrării „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, carte ce a fost tradusă de Părintele Serafim în limba engleză.

[iii][3] Cu toate că există voci printre teologi care spun că nu numai limbajul cărţilor de cult trebuie actualizat, ci însuşi conţinutul acestora trebuie schimbat în ce priveşte numele unor eretici condamnaţi în ele.

[iv][4] Vezi Mineiul pe Iulie, ziua a şaisprezecea.

[v][5] Sfântul Ioan Maximovici, Făcătorul de Minuni (1896-1966) a fost proslăvit de Dumnezeu cu Moaşte întregi, aflate astăzi în catedrala Bucuria tuturor celor necăjiţi din San Francisco. Era înrudit cu Sfântul Ierarh Ioan (Maximovici) de Tobolsk (1651-1715). Sfântul este de asemenea şi mare făcător de minuni, o parte dintre acestea fiind descrise în două cărţi apărute şi în limba română. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora în anul 1994.

[vi][6] A trăit între anii 1864-1934.

[vii][7] Lucrare tradusă şi în limba română cu titlul Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj –Napoca, 2000.

[viii][8] Probabil ca în afara acestor limite se află, de ex., acele icoane cu reprezentări necanonice ale Sfintei Treimi.

[ix][9] Canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2002.

[x] [10] Scriitor bisericesc din sec. XVIII.

[xi] [11] I Petru 3, 15

[xii] [12] Este tot o lucrare a dragostei de aproapele.

[xiii] [13] Sfântul Nicodim a trăit între anii 1749-1809 fiind contemporan cu Sfântul Ierarh Macarie al Corintului: 1731-1805.

[xiv][14] Carte scrisă de italianul Lorenzo Scupoli (1530–1610) şi apărută la Veneţia în 1589 cu titlul „Războiul spiritual”.

[xv][15] 1640-1696; Cleric romano-catolic, fondatorul mişcării quietiste, condamnat de papa Inochentie al XI-lea. A scris despre împărtăşania deasă cartea cu titlul: „Scurt tratat despre împărtăşirea zilnică”, apărută la Veneţia în anul 1687. Tot aici a tipărit şi Sfântul Nicodim Filocalia în anul 1782 şi deci se poate ca aici să fi găsit cei doi şi cartea lui Molinos.

[xvi] [16] Acesta este termenul romano-catolic pentru prefacerea darurilor ce se petrece în momentul epiclezei în cadrul Sfintei Liturghii.

[xvii] [17] Acest fel de a face teologie este explicat de Pr. Serafim şi în prefaţa pe care a scris-o la Dogmatica Pr. Mihail Pomazansky. Aici el spune: „Pentru creştinii ortodocşi din zilele noastre care sunt înconjuraţi de non-ortodocşi, sunt foarte folositoare distincţiile atente pe care le face între învăţăturile ortodoxe şi cele ale romano-catolicismului şi protestantismului, chiar în unele opinii care la exterior par identice. El face aceasta fără vreun ton iritat împotriva non-ortodcşilor – ton care astăzi este atât de comun în scrierile polemice – ci, după ce totdeauna mai întâi descrie cu nepărtinire punctul de vedere al acelora, prezintă învăţătura ortodoxă într-o manieră obiectivă ce ajută pe creştinul ortodox să-şi înţeleagă credinţa mult mai bine.

Pr. Mihail, în toate scrierile sale nu încearcă să descopere ceva nou sau să se evidenţieze prin asprimea criticilor sale – greşeli comune în teologia academică de azi. Mai degrabă, el încearcă să dăruiască propriile sale reflecţii smerite şi senine despre bogăţia învăţăturii ortodoxe pe care o acceptă ca fiind deja stabilită şi experimentată de veacuri de către teologii şi creştinii simplii dinaintea lui. Chiar şi atunci când, în numele adevărului, găseşte că este necesar să critice o concepţie, fie ea înăuntru sau în afara Bisericii Ortodoxe, o face cu atâta delicateţe şi bună intenţie, încât este imposibil ca cineva să se simtă ofensat.

Mai mult decât orice, în scrierile Pr. Mihail se poate găsi o caracteristică a teologiei ortodoxe autentice ce este adesea uitată în vremea noastră rece şi raţionalistă. Teologia nu este în primul rând despre argumente, critici, dovezi şi contestări ale dovezilor; ea este, mai întâi de toate, cuvântul oamenilor despre Dumnezeu, în concordanţă cu de Dumnezeu inspirata învăţătură a Ortodoxiei. De aceea, prima ei ţintă şi intenţie este totdeauna aceea de a inspira, de a încălzi inima, de a ridica pe om mai presus de preocupările meschine pământeşti, pentru a întrezări dumnezeiescul început şi sfârşit al tuturor lucrurilor şi astfel să dăruiască energia şi încurajarea de a lupta spre a ajunge la Dumnezeu şi la casa noastră cea cerească.

Acesta este cu siguranţă, înţelesul şi duhul Teologiei celor trei străluciţi «eologi» ai Ortodoxiei: Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Grigorie de Nazians şi Sf. Simeon Noul Teolog; ei, se poate spune că au dat tonul teologiei ortodoxe şi acesta va rămâne tonul şi sarcina teologiei chiar şi în vremurile noastre analitice şi împietrite la inimă. […] Pr. Mihail este calm şi obiectiv, exprimându-se mai degrabă prin afirmaţii sobre discrete decât prin exagerarea ce vine din părere de sine îngustă.”, Cf. Protopresbyter M. Pomazansky, Orthodox Dogmatic Theology, translated and edited by Hieromonk Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1997, p. 17, 12.

[xviii] [18] Această expresie trebuie înţeleasă în sensul celor spuse mai sus de Părintele Serafim: este vorba de păcătoşenia (sinfulness) apărută în urma păcatului strămoşesc de care nu este lipsit nici un om. „Străină oricărei căderi în păcat ea nu a fost străină ispitei păcatului” spune Sf. Ambrozie al Mediolanului citat de Sf. Ioan Maximovici în cartea sa Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj –Napoca, 2000, p. 65.

Iată ce spune şi Sfântul Siluan: „Într-o zi ascultam în biserică citirea din proorocul Isaia, iar la cuvintele «Spălaţi-vă şi vă veţi curăţi» [Isaia 1, 16], mi-a venit gândul: «Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată chiar şi numai cu gândul». Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea un glas mi-a spus lămurit: «Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul». Astfel, Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăţia ei”, Cf. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. de Diac. Ioan. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 145.

…………………………………….

Acest text a fost transcris de pe o casetă audio cu un cuvânt liber rostit de Părintele Serafim Rose în luna iulie a anului 1976, la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska din Platina, California, cu ocazia Duminicii Sfinţilor Părinţi ai celor Şapte Sinoade Ecumenice, în amintirea celei de-a zecea pomeniri a adormirii Arhiepiscopului Ioan. Ulterior, Părintele Serafim a inclus câteva idei din acest cuvânt şi în articolul său: „Teologia Ortodoxă a Arhiepiscopului Ioan Maximovici” apărut pentru prima oară în Calendarul Sfântul Gherman pe anul 1976 şi apoi ca introducere la cartea Arhiepiscopului Ioan: „Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă”.

Articolul a fost publicat în limba engleză în revista: „The Orthodox Word”, nr. 175-176, anul 1994, p. 142-158 iar în limba română în revista: Glasul Bisericii, 66 (2007), nr. 1-3, p. 140-156.

Traducătorul mulţumeşte Frăţiei Sfântului Gherman pentru permisiunea de a publica acest articol în limba română.

Traducere din limba engleză şi note de Victor Popescu-Sandu

În ce parte a corpului rezidă inima?

O chestiune care ţine de cunoaşterea lui Dumnezeu, care e discutată atât de Scriptură cât şi de Sfinţii Părinţi, este locul în care rezidă inima. Prin această întrebare eu nu doresc să aflu unde este localizată inima [în piept sau altundeva în trup], ci unde este inima ca sediu al vieţii. Când vorbim de gândul inimii arătăm că inima nu este separată de raţiunea noastră, de aspectul nostru raţional şi că această raţiune rezidă în mai multe părţi ale vieţii noastre.

Inima rezidă în acel loc ce poate fi numit în multe feluri. Putem spune în multe feluri ce este inima, în multe feluri care nu sunt proprii modului nostru de a comunica.

Îmi aduc aminte, că acum câţiva ani am fost invitat de o Biserică episcopaliană ca să vorbesc unui anume organizaţii de femei despre rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane. Pe atunci nu eram ortodox. Însă îmi scrisesem teza de Master pe un subiect care avea referire la teologia Icoanelor, adică a Icoanelor care au plâns în mod minunat.

Ceea ce m-a izbit interior la acea întâlnire (luasem şi câteva Icoane pentru expunerea mea) a fost interesul acelui grup de femei de a învăţa de la mine cum pot să citească Icoanele. Nu ştiu cum să caracterizez cerinţa lor în alţi termeni. Ele îmi cereau să le învăţ cum să citească Icoanele, gândind că pictura Icoanelor trebuie citită. Mă întrebau de fapt: Ce ne spun Icoanele?

De obicei rugăciunea în faţa Icoanelor e considerată o formă de direcţionare a atenţiei şi se consideră că trebuie să cunoşti cheia acestui procedeu pentru ca să ştii să te rogi.

Acum am ajuns la certitudinea că Icoanele au un grai al lor şi că ele, într-adevăr, pot fi citite de către noi. Pentru Părinţii Sinodului al VII-lea Ecumenic, „Icoanele făcute cu culori conţin Scripturile cu cuvinte”. Însă nu poţi citi prin culorile Icoanelor tot ceea ce Scripturile ne spun în cuvinte. Căci culorile sunt un lucru şi cuvintele alt lucru. Însă şi culorile Icoanelor şi cuvintele Scripturilor ni-L fac prezent, ne comunică, acelaşi Adevăr al credinţei. Modul de a ne vorbi al celor două nu e pur şi simplu acelaşi lucru. Sau este?

Grupul de femei a fost dezamăgit atunci de ceea ce le spuneam eu despre rugăciunea în faţa Icoanelor. Pentru că eu le spuneam mai mult despre o rugăciune împreună cu Icoanele. Acest lucru nu însemna practic să cunoşti Icoanele. Dacă am compara rugăciunea cu Icoanele despre care eu vorbeam cu înotatul în apă, cu siguranţă că nu poţi înota fără apă. Te poţi ruga cu Icoanele însă experienţa e cu totul alta când ne rugăm la Icoane.

Şi acum mă întreb: ce fel de inimi avem când ne rugăm la Icoane? De obicei învăţăm acest lucru prin intermediul locuirii împreună cu Icoanele şi mai ales cu Cel reprezentat în Icoane.

Cunosc o femeie credincioasă, care a venit din starea de agnosticism sau ateism la credinţă, în timpul slujbei Bisericii, numai pentru că s-a rugat icoanei lui Hristos. Ea avea o singură întrebare şi nu dorea să o formuleze în cuvinte, ci dorea să cunoască, să se împărtăşească în tăcere, de ceea ce pierduse. Şi mi-am dat seama şi eu, că nu pot avea un asemenea lucru numai prin intermediul cuvintelor, deşi pot să îl formulez.

Apropo de acest lucru. Există o istorioară despre un fapt petrecut la frontiera Americii, în viaţa misionarului quaker John Woolman. El s-a adresat într-o zi unui grup de americani nativi. După cum se ştie, atunci, ca şi acum, quakerii sunt un gurp de oameni religioşi foarte individualizat. Predicatorul s-a chinuit cu predica şi cu traducerea şi într-un târziu a cerut translatorului să-şi înceteze funcţia, pentru că vrea să predice unora care nu sunt englezi. Când translatorul s-a oprit, un american nativ s-a apropiat de translator şi i-a spus: „Aş vrea să ascult locul de unde vin toate aceste cuvinte”. La o primă reacţie, dacă ai auzit un cuvânt inspirat, poţi să spui că cunoşti cu precizie ce înseamnă cuvintele pe care le-ai auzit.

Unde rezidă aşadar inima? Noi nu suntem în stare să spunem acest lucru, dar vocile diverse ale Tradiţiei Bisericii cunosc precis în ce rezidă, atunci când precizează că inima nu e separată de substratul raţiunii. Tocmai de aceea, de multe ori, nu ştim ceea ce facem de fapt. Mulţumesc însă lui Dumnezeu pentru toate.

Traducere şi adaptare Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş, cf. sursei.

Mânia râvnei lui Dumnezeu

Cum Se mânie Dumnezeu care ne iubeşte? Ce fel de mânie apare în contextul de la In. 2, 15, când: „Şi făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele”? Acesta e textul din ed. BOR 1988.

În NT, ed. Nestle-Aland, Stuttgart, 1981, „φραγελλιον εκ σχοινιων” ne spune despre un bici din funii , φραγελλιον grecesc fiind sinonim cu flagellum latinesc, de unde a rezultat flagelare din limba română. Acţiunea de a flagela se face cu un flagellum, adică cu un bici. Dacă Fiul lui Dumnezeu Şi-a făcut un bici din funii şi a răsturnat τας τραπεζας [mesele], Sfântul Ioan califică gestul Său drept unul profetic, o împlinire a Ps. 68, 9, care, în traducerea ÎPS Bartolomeu, adesea foarte plină de miez, apare: „că râvna casei Tale m-a mâncat”.

In. 2, 17, apare în ed. BOR 1988 în termenii: „Râvna casei Tale mă mistuie”. Diferenţa semnificativă între cele două ediţii scripturale apare între mă mistuie din ed. BOR 1988 şi „mă mănâncă” din ed. BOR 2001. ÎPS Bartolomeu, adică ed. BOR 2001, se calează perfect pe ediţia grecească a textului la In. 2, 17: ” ο ζηλος του οικου σου καταφαγεται με”. Zelul, râvna pentru casa lui Dumnezeu, mai bine-zis, pentru respectarea sfinţeniei interioare şi a sfinţeniei templului, a Bisericii, L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să aibă o anume violenţă: violenţa iubirii de Dumnezeu.

Pacifismul e teoria cum că violenţa nu e bună în niciuna dintre circumstanţe. Adică, noi nu trebuie să acţionăm violent pentru ceea ce iubim. În In. 2, 15, Hristos Dumnezeu Se arată violent pentru ceea ce iubeşte. Ierminiile patristice la acest text arată într-un mod pregnant faptul, că aici Domnul Şi-a arătat postura Sa de Judecător al lumii sau că Cel prea blând este şi Drept sau că va fi Drept cu toţi.

Textul evanghelic nu ne spune că Domnul a folosit biciul ci că şi-a făcut [ ποιησας] un bici. Ceea ce rezultă în definitiv din textul de la In. 2, 15 e aceea că El i-a scos din templu pe schimbătorii de bani, pe negociatorii financiari, care nu aveau ce să caute acolo, cât şi oile şi boii. Mânia dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu venea din râvna pentru sfinţenie şi nu pentru interese meschine. El le-a răsturnat mesele, le-a vărsat banii pe jos şi i-a scos, cu întreaga hărmălaie, din templu.

Un gest profetic şi judiciar, în cel mai bun sens cu putinţă, pentru că judiciarul, judecata trebuie să vină din râvna pentru sfinţenie şi nu din ranchiuni personale. Logica umană defectuoasă şi extremistă vede ori prea multă bunătate, ori prea multă dreptate, rectitudine în gesturile Fiului lui Dumnezeu. Cum să se mânie Fiul lui Dumnezeu pe noi, dacă ne iubeşte, se întreabă omul? Şi totuşi gestul acesta s-a petrecut, este real, e consemnat cu tărie de Scriptură, şi Cel care Şi-a făcut un bici era Cel ce a iubit pe om mai mult decât pe Sine.

La Rom. 8, 31, Sfântul Pavel, marea şi sublima minte a Bisericii, pe care o lăudăm începând cu această seară, la praznicul său de peste an, spunea: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?”. Şi în versetul următor: „El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” [Rom. 8, 32]. Asta cu necruţatul reprezintă iarăşi un cuvânt tare, care reprezintă râvna Tatălui pentru mântuirea noastră.

Particula „οuκ εφεισατο” de la Rom. 8, 32 se traduce prin „nu L-a menajat [verbul φειδομαι]” pe Fiul, nu L-a cruţat Tatăl pe Fiul, nu L-a scăpat de moarte, pentru că moartea Lui era mântuirea noastră.

Râvna Fiului de a curăţa templul de farsori se întâmpină cu cea a Tatălui de a nu cruţa pe Fiul de la cruce. Râvna de a ne iubi a Tatălui este identică cu râvna de a iubi sfinţenia lui Dumnezeu a Fiului. Dacă vrem să înţelegem cele două versete, cel de la Ioan şi cel de la Romani, trebuie să înţelegem că sfinţenia şi mântuirea sunt lucruri râvnite, sunt lucruri pline de zel, lucruri care cer violenţa râvnei.

Râvna şi mânia par antagonice şi titlul articolului nostru pare a fi deplasat. Însă mânia lui Dumnezeu e mânia râvnei, mânie sfântă şi mânia duhovnicească a Sfinţilor vine din dragoste de adevăr, de sfinţenie. Avem Sfinţi sau Sfinte, care au intrat în templele păgâne şi le-au devastat, au zdrobit idolii, i-au aruncat la pământ, fapt pentru care au primit o moarte crudă, înfiorătoare. A califica mânia râvnei Sfinţilor drept un impuls malefic spre distrugere, spre răzbunare nu înseamnă decât a privi din afara logicii vieţii duhovniceşti.

Palma dată de Sfântul Nicolae ereticului Arie nu a venit din cauză că Sfântul suferea de sindromul enervării, a enervării necontrolate, ci din râvna pentru adevăr, din prea mare dragoste pentru Fiul lui Dumnezeu, căci nu a mai suportat insultele demonice la adresa Lui, după cum, blestemul Sfântului Calinic, aşezat la poarta Frăsineiului nu a venit dintr-o înţelegere defectuoasă a femeii şi a drepturilor sale, ci din nevoia de viaţă duhovnicească autentică a monahilor de acolo.

Logica umană decăzută nu poate înţelege logica enervării lui Dumnezeu, nici a pedepsei lui Dumnezeu şi nici a râvnei pentru adevăr. Când cineva luptă astăzi pentru adevăr, când e plin de zel pentru casa lui Dumnezeu e considerat fundamentalist,retrograd…în cuvintele cu care este elogiat punându-se întreaga vituperare [vorba domnului Sorin Dumitrescu] la adresa noastră. A vitupera = a denigra, a defăima. Cuvinte vituperande.

Trebuie să nu te enervezi deloc sau să te enervezi dumnezeieşte? Se pare că Scriptura nu cunoaşte verbul a se enerva, dar îl cunoaşte din plin pe cel de a se mânia, cf. Fac. 27, 44; 31, 36; 34, 7; 40, 2; 41, 10; Ieş. 15, 17;22, 24; Num. 11, 1; 11, 10…In., 3, 36; Rom. 1, 10; 9, 22; Efes. 4, 26; 5, 6; Col. 3, 6; I Tes. 1, 10 etc. Enervarea, iritarea, e o chestiune latentă în om, pe când mânia e violentă. Mânia omului cuvios ca şi mânia lui Dumnezeu vine din rănirea celei mai fine dragoste.

Locurile citate de noi ne spun în esenţa lor : Când se trece cu şenilele tancului peste sensibilităţile inimii, când se atentează la cele mai scumpe simţăminte şi certitudini, atunci nu vă aşteptaţi să stăm cu mâinile în sân şi să privim, nepăsători, cum Dumnezeul nostru, inima noastră, conştiinţa noastră sunt anulate ca un pai, ca un zero. Atunci vom acţiona cu râvnă pentru casa lui Dumnezeu şi pentru adevăr.

Când Fiul lui Dumnezeu împlineşte pe Mă mănâncă sau Mă mistuie râvna casei Tale, împlineşte de fapt vâlvătaia râvnei, a râvnei dumnezeieşti pentru cele ale lui Dumnezeu şi ale mântuirii. Sfinţii Mucenici, Sfinţii Mărturisitori, Sfinţii Evanghelizatori ai lumii erau mânaţi de acest zel năucitor, devastant, de a spune adevărul unor oameni care nu dădeau doi bani pe el sau de a le arăta că sfinţenia e reală unor oameni care credeau că toată lumea e perversă, că toată e curvă, că toată e prefăcută.

Pentru lumea secularizabilă continuu, pentru cea în care ne trăim zilele la modul real, dureros, cel mai năucitor ferment sau nebunie sfântă e acest zel profetic, zel al mântuirii care există în cei care se curăţesc de patimi. Cei care iau contact real cu tăria Scripturii şi a Vieţilor Sfinţilor devin ei înşişi plini de zel, plini de doruri străine lumii îmbâcsite de lehamite, şi astfel de oameni nu pot fi stăpâniţi şi îmbătaţi cu apă chioară.

Astfel de oameni sunt imposibil de timorat. Zelul, râvna, pe măsura ce vrei să o stingi, pe măsură ce oricine încearcă să te smintească în credinţa ta, să îţi spună să o laşi mai moale cu asceza, cu cunoaşterea şi cu rectitudinea, cu sfinţenia, că pe aici, pe pământ, găinăriile sunt la putere şi numai prin astfel de mijloace se poate trăi, ea se umple de şi mai multă putere şi vede şi mai evident mâna providenţei lui Dumnezeu în istoria lumii şi a vieţii personale.

Cei care vă ocupaţi cu studiul Scripturii şi al Sfinţilor, ştiţi cu prisosinţă, că atunci când Sfinţilor li se închidea o uşă li se deschidea alta, că atunci când îi trimiteau în exil ei deveneau şi mai cunoscuţi, iar atunci când cineva îi înjosea, nu făcea decât să le sporească slava. Oricum ai da-o, mai pe româneşte, cu oamenii care slujesc lui Dumnezeu, ei cad tot în picioare, şi se umplu de folosul duhovnicesc al vieţii cu Dumnezeu.

Pentru că a te mânca dorul de sfinţenie, a te roade, a roade măruntaiele tale dorul de bine, de frumos, de linişte, de adevăr, nu înseamnă decât că harul, focul lui Dumnezeu te arde şi te învăluie, că el te pătrunde şi te face torţă, pregătindu-te pâine plăcută, bună pentru masa lui Dumnezeu.

„Pâinile punerii înainte” de la Ieş. 25, 30 ne vorbesc, tipologic, despre trupurile şi sufletele noastre sfinţite, care „se vor afla pururea înaintea Mea” [cf. Ibidem]. Trebuie să te coci ca pâinea, să te pui în cuptorul ispitelor şi al durerilor, al răbdării, în cuptorul râvnei, ca să devii pâine care stai înainte, pe care Dumnezeu o va pune veşnic înaintea Sa. Însă, ca să fie pâine, trebuie să existe acţiunea drojdiei, acţiunea violentă a drojdiei, care face din făină un trup bun de mâncat.

Ca să fie pâine, trebuie să fie foc, trebuie să te mistuie dorul de Dumnezeu, dorul de bine între oameni, dorul de sfinţenie. Iar dacă, atunci când e dragoste, e mult foc, multă concentrare asupra celui iubit/ a celei iubită, mult entuziasm, cum să fie focul pentru Dumnezeu un foc mai mic şi nu unul infinit mai dureros, mai devorant interior, mai sfâşietor?

Râvna şi mânia lui Dumnezeu sunt împreună. Dragostea şi dreptatea sunt la un loc la Dumnezeu. Atotvederea şi atotsusţinerea fiecărei existenţe îşi găsesc în Dumnezeu identitatea lor non-antagonică. Cel care vede toate este în acelaşi timp în toate, ştie toate, cuprinde toate, susţine toate, le hrăneşte pe toate, le judecă pe toate, le iubeşte pe toate. Dacă am înţelege că toate energiile, puterile, lucrările lui Dumnezeu nu sunt despărţite ci sunt unite în fiinţa Treimii am înţelege de ce dreptatea Sa are milă şi mila Sa are râvnă, de ce bunătatea Sa e plină de prevedere şi candoarea Sa este deosebit de atentă cu adâncurile omului.

Dumnezeu nu dă niciodată haruri mai presus de puterea omului şi nici nu îi cere omului să facă lucruri cărora nu le înţelege rostul, utilitatea. Dumnezeu nu forţează pe om să fie bun, chiar dacă noi suntem nişte puncte de praf înaintea Lui şi nici nu Se bate cu noi, nu vrea să ne arate nouă cât de puternic este El. Măreţia lui Dumnezeu se înţelege din tăcerea şi smerenia Lui iar din urgia mâniei Lui se vede blândeţea Lui cu noi.

Dacă Dumnezeu ne-ar bate cu biciul la fiecare păcat, ce sănătate am mai avea? Iar dacă ne-ar da daruri, pe care noi, din cauza puţinătăţii noastre de minte, le-am pierde în două clipe, ce rost ar avea să ni le dea? Când nu înţelegem ceva din viaţa noastră, să nu dăm vina pe El, ci să vedem rostul fiecărei clipe care stă de faţă. Vom vedea că nimic nu e întâmplător în viaţa noastră, că nimic nu e mai mult sau mai puţin decât trebuie, că toate sunt perfecte într-o lume care trebuie să ne coacă, ca pe nişte pâini, pentru Împărăţia netrecătoare a lui Dumnezeu.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Simon Magul şi Satana la Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Amfilohie de Iconium

În primul rând, în acest articol vrem să elogiem efortul traductorial al prietenului, confratelui întru preoţie şi naşului nostru de cununie, părintele Marcel Hancheş, concretizat în cartea: „Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium”, vol. 1, trad. din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, 262 p.”.

În al doilea rând, vrem să subliniem faptul,că ultima predică a Sfântului Ioan Gură de Aur, inserată în textul cărţii de către traducătorul nostru, text cf. PG 59, col. 553-568, autentifică polemica Sfântului Apostol Petru avută cu Simon Magul la Roma şi faptul că, prin rugăciunea sa, primul eretic al epocii apostolice şi-a găsit sfârşitul ruşinos. Teologi recenţi consideră descrierea evenimentului un loc apocrif. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte de două ori în această predică despre realitatea de netăgăduit a evenimentului.

Primul pasaj, cf. sursa citată, p. 169: „Acestea le-a grăit Petru, Petru, cel cu adevărat fericit; Petru, piatra credinţei, pe care [piatră] Hristos a zidit Biserica; Petru, cel care ţine cheile cerurilor; Petru, cel ce a călcat valurile cu piciorul, iubitorul cel cald al Stăpânului Hristos, cel ce l-a azvârlit [la pământ] în Roma pe magul Simon, [căsi se cuvenea] ca verhovnicul şi întâistătătorul [Apostolilor să-l azvârle] pe cel dintâi tâlhar şi ucenicul diavolului în erezii”.

Simon Magul, care se considera puterea lui Dumnezeu pe pământ [cf. F. Ap. 8, 10] vine la Roma şi le arată oamenilor cum se înalţă el în văzduh. De fapt, dracii îl înălţau în văzduh, dar nimeni nu îi vedea, în afară de Sfântul Apostol Petru, care se roagă ca să se arate înşelăciunea lui Simon. Astfel, dracii îl scapă pe Simon cel înălţat în aer şi cade la pământ şi se face praf. Despre sfârşitul său ruşinos vorbeşte aici Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul dintre Apostoli, verhovnicul Apostolilor biruie şi face de ruşine pe primul dintre eretici: pe Simon Magul.

În finalul primului text citat, se observă că Satana, diavolul, e considerat de Sfântul Ioan drept inspiratorul ereticilor. E revelator să amintim faptul, că ultima predică a Sfântului Ioan Gură de Aur, cea din care cităm, rostită după ce primise încredinţarea de la Dumnezeu că va adormi la scurt timp [cf. cap 1, p. 160], are următorul titlu: „Cuvânt despre prorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia”.

Cu alte cuvinte testamentul duhovnicesc al Sfântului Ioan a fost un cuvânt împotriva ereticilor celor fără de Dumnezeu şi despre semnele venirii Domnului întru slava Sa.

Al doilea text referitor la Simon Magul, cf. Idem, p. 173, : „Ascultaţi ortodocşilor şi nu faceţi pogorăminte ereticilor. Ascultaţi păstorilor şi înfioraţi-vă şi să nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul. Nu daţi loc diavolului, nu daţi vânat lupilor. Urmaţi Fericitului Apostol Petru care, pe când în Roma de trei ori blestematul Simon hulea şi spunea că el este puterea lui Dumnezeu, nu a tăcut nici pentru un ceas, nici nu a zăbovit, ci l-a mustrat şi l-a dovedit mincinos şi tâlhar şi potrivnic lui Dumnezeu şi, aruncându-l [jos], l-a predat pierzaniei”.

Sfântul Ioan reconfirmă moartea lui Simon Magul ca rezultat al rugăciunii Sfântului Apostol Petru. O rugăciune plină de zel împotriva unui mincinos [pentru că se considera ceva ce nu era, adică Sfânt şi întruparea Sfântului Duh], a unui tâlhar [pentru că fura pe credincioşii Bisericii pentru secta lui] şi potrivnic lui Dumnezeu [pentru că instaura un mod de a fi şi o credinţă mincinoasă care hulea Biserica şi pe Dumnezeu].

Simon moare la Roma. Tot la Roma, sunt martirizaţi din porunca împăratului Nero şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Polemica avută cu Simon şi moartea ruşinoasă a acestuia apare în viaţa Sfântului Apostol Petru şi ea este autentică.

Titlul nostru nu este întâmplător. Sfântul Ioan în cap. 6 al predicii, p. 175, îl numeşte pe Simon Magul: „cel dintâi în erezie, ucenicul şi înainte mergătorul lui Antihrist”. Ereticul este orice om care stă în afara Bisericii Ortodoxe, a singurei Biserici a lui Dumnezeu. A fi eretic înseamnă a alege, cu de la sine voinţă, cu îndârjire şi cutezanţă, să nu fii părtaş mântuirii şi sfinţeniei lui Dumnezeu în Biserica Sa. Erezia nu este un dat ci o alegere. Însă erezia strică ontologic pe cel care se raliază la ea.

În cap. 8 al predicii, p. 183-184, apare un pasaj foarte direct despre cum se pregăteşte primirea Antihristului: „Ia aminte cum sus şi jos [vorbeşte] de prorocii mincinoşi şi de dascălii mincinoşi şi de apostolii mincinoşi ai lui Antihrist, fiul pierzaniei, care, fiind pregătiţi mai dinainte prin duhurile necurate şi fiind lucraţi [posedaţi] de ele, se fac înainte mergători ai lui Antihrist şi ai potrivnicului [ai Satanei]. Şi amăgesc prin dogmele lor şi pregătesc un popor destoinic pentru a primi pe fiul pierzării”.

Cine ştie teoria dublului adevăr are de fapt înainte platforma program a mistificării. Ereticii nu mizează în polemicile lor pe logică, pe adevăr total, necenzurat, pe istoria acrivică a Bisericii, pe filiaţia faţă de Sfinţii din toate secolele ci pe tactica fragmentului, a mistificării datelor, pe forţa demonică ce emană din ei. Starea de euforie penticostală, înverşunarea deloc galantă a baptiştilor, militarismul iehovist, diplomaţia mormonă, transa adventă a sfârşitului, recursul la morală al evangheliştilor etc. nu sunt stări harice, ci multiple manifestări ale aceleiaşi stări de demonizare accentuată.

A miza pe evlavie, pe coerenţă, pe bun simţ în disputa cu ereticii înseamnă a miza pe lucruri care nu le sunt proprii. Tocmai de aceea nu vei avea parte de un discurs edificator despre propria lor doctrină, care se află într-o continuă schimbare şi alterare, ci întotdeauna vorbirile cu ei, când ajung în puncte grave de incoerenţă, se transformă într-o izbucnire necontrolată.

Psihologia ereticilor faţă de Biserica secolului al 4-lea, apare în predicile Sfântului Ioan cu pregnanţă. Ereticii alterau textele Scripturii, inventau texte revelate din senin, îşi instaurau ierarhii bisericeşti false şi pretindeau că au o viaţă mult mai curată decât a membrilor Bisericii. Encratiţii, spre exemplu, se considerau înfrânaţi, oameni evlavioşi, cum se cred evanghelicii de la noi când se numesc pocăiţi. Gnosticii, după cum spune şi numele lor, se credeau cunoscători ai unor lucruri nerevelate Bisericii sau interpretau Scripturile creştine de asemenea manieră, încât pe seama lor brodau tot felul de existenţe divine de ordinul zecilor, după cum penticostalii noştri vorbesc de o revelaţie continuă a Duhului, unde li se transmit lucruri speciale, de ultimă oră, care îmbogăţesc Scriptura.

Eunomienii se lăudau cu o vedere a esenţei lui Dumnezeu şi cu o cunoaştere a lui Dumnezeu după cum Se cunoaşte Dumnezeu Însuşi, precum romano-catolicii zilelor noastre iar mesalienii se considerau un fel de isihaşti, dar care trăiau într-o mare destrăbălare, care nu aveau nevoie de Biserică şi de Sfintele Taine, pentru că ei considerau că scot pe draci numai cu rugăciunea.

Diversitatea ereziilor şi a sectelor este aparentă. Toate au în comun un singur lucru: îndepărtarea oamenilor de Biserica una şi de mântuirea prin Hristos. Că unii aşteaptă regatul, că alţii calculează sfârşitul lumii, că unii vorbesc în limbi, că alţii au mare dar la evaghelizare etc. e prea puţin important. Treaba e că fiecare aşteaptă ceva şi nimeni nu primeşte nimic.

Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte de multe ori faptul, că lupii, ereticii, nu vin ca să ajute Biserica ci pentru ca să prade pe credincioşii slabi şi neîntăriţi ai Bisericii. Ereticii şi Satana sunt pentru el co-participanţi la răul făcut Bisericii.

În tratatul contra apotactiţilor sau a ghemeliţilor [sectă care renunţase la anumite lucruri, printre care şi consumul de carne, ouă şi lapte şi pentru aceasta membrii ei se simţeau aleşi], Sfântul Amfilohie de Iconium, prieten al Sfântului Vasile cel Mare, începe capitolul al 2-lea, p. 217, cu următoarele lucruri: „Începătorul [şi învăţătorul] tuturor ereziilor este diavolul. Căci, după cum Hristos este începătorul Bisericii soborniceşti şi S-a dat pe Sine pentru Ea ca să o sfinţească şi să o înfăţişeze Sieşi Biserică, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de acest fel (cf. Ef. 25, 27), aşa şi diavolul, fiind gata să amăgească şi să împrăştie, s-a făcut începătorul tuturor ereziilor. Căci numai ce a fost învăţat neamul oamenilor să se închine lui Dumnezeu, şi [gata] diavolul a făcut mulţi dumnezei cu nume mincinos”.

Punerea Satanei în antiteză radicală cu Hristos, îl arată pe Satana drept iniţiatorul şi susţinătorul tuturor ereziilor şi al separaţiilor pe false motive de credinţă, pe motive inventate de credinţă.

Sfântul Amfilohie ne dă aici un portret admirabil despre psihologia fostului credincios ortodox, care, peste noapte, devine eretic. Vă rog să îl ascultaţi cu atenţie, pentru că veţi regăsi imediat amprenta interioară a prietenului sau a rudei dv., care de câteva luni sau de câţiva ani a devenit un altfel de credincios, adică un penticostal, un mormon, un adventist, deşi, tot neamul său, şi el însuşi, era ortodox:

„Căci numai ce-l apucă diavolul pe careva dintre ei şi îl scoate din Biserică, că îl şi vezi din acel ceas pe unul ca acesta grăind fără cruţare nedreptate spre înălţime, nemaicunoscând de acum nici pe preotul care l-a botezat, nici pe Maica sa duhovnicească, Biserica ce l-a născut şi l-a hrănit, nici altarul de unde s-a hrănit şi s-a adăpat de copil, nici darurile cele sfinte aduse ca jertfă. Ci îndată cea dintâi procopseală şi mare ispravă este socotită de ei tăgăduirea şi hulirea împotriva Tainelor. Căci unul ca acesta începe să spună, sau mai degrabă diavolul grăieşte în el: Ce este Biserica? Ce e Botezul? Acela este sângele lui Hristos? Să nu fie ca acela să intre în gura mea!. Ticălosule! Dacă îţi păzeai inima cu toată străjuirea, dacă te rugai cu osteneală până la ultima suflare, rămânea cu tine straja [adică harul Duhului]. Dacă nu dădeai intrare diavolului în inima ta, nu ai fi robit spre voia aceluia”, cf. Idem, p. 222.

Apostazia, căderea de la Biserică a unui ortodox e văzută de Sfântul Amfilohie ca o lipsă acută de viaţă duhovnicească. Şi de aceea, dracul care îl punea pe fosul ortodox să bea, să fumeze, să curvească, când ajunge baptist, îl face să renunţe la ele pentru frumoasa mândrie de a se da de sfânt. Tocmai de aceea fostul ortodox mă va aborda pe mine ca preot pe o temă morală, spunându-mi că atunci când era ortodox era foarte păcătos, dar acum, de când e adventist, e un om sfânt. Însă, cine nu te-a lăsat frate Gheorghe să fii Sfânt când erai ortodox?

Avalanşa de moralism ascunde lipsa de fundamentare teologică. Teologii eterodocşi care au cunoaştere teologică vor încerca să pună între acolade marile probleme, lipsa de fundament a credinţei şi a Bisericii lor şi vor vorbi despre puncte comune între noi şi ei. Însă punctele comune sunt mereu divergente. Discuţiile inter-religioase, în materie de credinţă sunt nule dacă nu există pocăinţă, revenire în Biserica Ortodoxă.

Ambii Sfinţi de care ne ocupăm acum au o vehemenţă radicală împotriva contactului şi a prieteniei cu ereticii. În predica Sfântului Ioan Gură de Aur citată anterior, în cap. 4, p. 170, se consideră mâncatul împreună cu ereticii o vrăjmăşie a noastră faţă de Hristos: „Auziţi toţi cei care mâncaţi împreună cu ereticii hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai [mari] rele”.

Sfântul Amfilohie, vorbind şi el de Simon Magul, îl consideră începătorul tuturor ereziilor, ca unul care „a primit în inima lui toată răutatea diavolului”, cf. p. 229. Cap. 11, p. 230-232, din tratatul Sfântului Amfilohie citat anterior, ne dă amănunte foarte interesante despre evoluţia lui Simon Magul:

„Căci acesta, apropiindu-se de Filip Apostolul, care propovăduia în Samaria, şi fiind învăţat de el cuvântul adevărului, şi lepădându-se de diavol, şi unindu-se cu Dumnezeu, a fost învrednicit şi de Botez. El a rămas lângă Apostol şi, văzând semnele şi minunile săvârşite prin el, se uimea. Căci nu a ascultat [doar] în chip simplu propovăduirea, ci Scriptura arată că până la o vreme a rămas [lângă Filip] ca să se încredinţeze şi prin ochi, şi prin auz. Şi acestea le-a lucrat iubirea de oameni a lui Dumnezeu ca să-l câştige pe el. Şi dacă ar fi vrut, ar fi avut împărtăşire cu Acesta, dar în locul Lui el a cugetat cele potrivnice. Căci, arătând Sfântul Filip Apostolilor din Ierusalim că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu şi că e vremea să le fie daţi preoţi, pogorându-se Sfinţii Petru şi Ioan din Ierusalim şi punându-şi mâinile, au primit Duh Sfânt cei care erau vrednici de acest har [adică de preoţie]. Şi văzând Simon că prin mâinile Apostolilor se dă Duhul Sfânt, cugetând la iubirea de stăpânire, a adus daruri Apostolilor, zicând: Daţi-mi şi mie puterea acestea ca pe cel pe care îmi voi pune mâinile să primească Duh Sfânt. Dar Petru a zis către el: Argintul tău [să fie] cu tine spre pierzanie, că ai socotit că darul lui Dumnezeu se dobândeşte prin bani, şi celelalte următoare [câte se spun în F. Ap.].

Acesta este Simon care mai înainte s-a lepădat de diavol şi de îngerii lui, şi de toate lucrurile lui. Acesta este cel care a primit de la Apostolul Filip Botezul. Până aici era de lăudat, dar după aceasta e vrednic de milă. Căci depărtându-se de scop şi fiind judecat nevrednic de un asemenea har şi de hirotonie, a început să se războiască cu Apostolii, nemaicunoscându-i pe lucrători, nemaicunoscând pe cel care l-a născut, ci uitând de toţi.

Cel ce puţin mai înainte era ucenic acum e vrăjmaş. Ce ai păţit, omule? Cine te-a sălbăticit aşa? Cine te-a pornit spe furie oarbă? De ce te-ai dat cu totul pe sineţi celui rău încât ţi s-a împietrit toată inima şi nu mai primeşti îndemnul Apostolilor, ci te socoteşti mai drept decât Apostolii? Şi nu a încetat până la moarte să se lupte cu Apostolii şi nu s-a dat în lături să meargă din Samaria până la Roma şi acolo să lucreze împreună cu adiavolul şi să se lupte cu Hristos”.

Frustrarea lui Simon cel botezat şi membru al Bisericii a fost aceea că nu a fost hirotonit preot de către Sfinţii Apostoli. Pentru că nu a primit „puterea lui Dumnezeu”, pe Duhul, de la Sfinţii Apostoli, de aceea şi-a arogat singur titulatura de „putere a lui Dumnezeu” şi demonizându-se a început ca să facă minuni false cu ajutorul demonilor.

Cf. Vieţilor Sfinţilor pe luna iunie, ed. rom. 1997 [Ed. Episcopiei Romanului şi Sf. Mănăstire Sihăstria], când Sfântul Petru ajunge la Roma, Simon se numea pe sine Hristos şi făcea diverse minuni false înaintea oamenilor. Sfântul Petru s-a dus la locuinţa lui Simon şi a aflat de la cei care îl aşteptau la poartă pe Simon, că e considerat de către ei un „zeu puternic”, cf. p. 481.

Sfântul Petru face pe câinele negru de la poarta lui Simon să grăiască omeneşte şi să îi spună lui Simon că vrea să vorbească cu el, cf. p. 482. Simon face năluciri în faţa lui Petru şi a oamenilor, Apostolul face minuni în faţa lor. Una din minunile Sfântului Petru e descrisă de istoricul Hegesip şi anume cum învie un mort, cf. Ibidem. Simon face prin năluciri demonice să pară că a înviat pe mort, dar tânărul nu se ridică. Sfântul Petru face rugăciune şi învie pe tânăr, ca şi pe Tavita. Sunt descrise şi alte minuni aici.

Simon devine prietenul împăratului Nero şi promite într-o zi oamenilor că se va lăsa tăiat pentru ca să învie a treia zi. Face un berbec să ia chip de om şi acela e tăiat în locul lui. Însă Sfântul Petru îl dă iarăşi de gol, arătând că a fost junghiat un berbec şi nu Simon, cf. Idem, p. 484. Într-altă zi se urcă pe o clădire înaltă din Roma şi le arată oamenilor cum zboară el. Textul sfânt spune: „Vrăjitorul Simon, zicând acestea, a plesnit din mâini, s-a înălţat în văzduh, a început a zbura [nu vă aduce aminte asta de iluzioniştii veacului nostru? nn.] şi a se sui în sus înălţându-l diavolii”, cf. Ibidem. Acesta e momentul când Sfântul Petru ceartă pe demoni şi „îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărâmat tot trupul”, cf. Idem, p. 484-485.

Însă Simon cade la pământ, e rănit grav, dar nu moare decât a doua zi. Nero vrea să pună mâna pe Sfântul Petru dar nu se întâmplă asta acum, ci după mai mulţi ani. El pune pe Sfântul Lin episcop de Roma, apoi merge spre Spania, contrar teoriei false a primatului papal romano-catolic, care stipulează mai mulţi ani de stat în Roma ai Apostolului şi un presupus episcopat al său aici, cf. Idem, p. 485.

Recapitulând lucrurile deja afirmate, primul eretic care părăseşte Biserica este Simon Magul, care moare ruşinos. Sfântul Ioan şi Sfântul Amfilohie validează moartea lui Simon din cauza Sfântului Apostol Petru. Ereticii sunt toţi cei care nu au părtăşie cu Biserica Ortodoxă, care e Biserica Apostolilor. Chiar dacă ortodocşii au păcate de tot felul, dacă se pocăiesc se pot mântui. Eterodocşii, chiar dacă au fragmente de adevăr şi o viaţă morală aleasă, fără dreapta credinţă şi părtăşia cu Biserica Ortodoxă stau în afara Bisericii lui Hristos şi nu moştenesc Împărăţia Cerurilor.

Pentru o aprofundare a acestei tematici, traducerea părintelui Marcel Hancheş este foarte expresivă şi notele sale de subsol pun în evidenţă locurile grele ale textelor. V-o recomandăm spre citire, alături de celelalte trei cărţi pe care le-a publicat până acum:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, trad. din lb. greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, 131p.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, trad. din lb. greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, 181p.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor, trad. din lb. greacă veche de Pr. Marcel Hancheş şi Psa. Rusalina Hancheş, Ed. Marineasa, Timişoara, 2005, 188p.

Traducerile sale sunt foarte acrivice, poarta amprenta sa duhovnicească profundă şi emană evlavia dumnezeiască ce îl animă. El este nu numai un simplu traducător, ci un iermineut al Sfinţilor Părinţi care îi înţelege din intimizarea continuă cu ei. Eu, personal, sunt foarte recunoscător şi îndatorat viziunii sale teologice şi traductoriale, fapt pentru care îi mulţumesc cu dragoste şi pe această cale.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.