Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Dorul de Dumnezeu este dorul cu Dumnezeu

Ultima carte a părintelui John Breck, tradusă în limba română, poartă numele ultimului articol al cărţii şi anume: „Dorul de Dumnezeu”. Abia am cumpărat-o. Şi venind spre casă mă întrebam dacă mai e relevant să vorbim despre dor într-o lume plină de lehamite, de ură de sine. Însă pentru un creştin ortodox dorul de Dumnezeu nu e un sentiment firav, undeva prin adâncurile noastre, despre care nu ştim mai nimic, ci este însăşi magma vieţii noastre, focul din noi care ne poartă pe fiecare zi.

Dorul de Dumnezeu nu este un dor al absenţei. Ca să îţi fie dor de El trebuie să Îl cunoşti, să Îl ştii din tine, să Îl iubeşti. Cum ţi-ar putea fi dor de cineva de care nu ai auzit? Însă dorul de Dumnezeu e un dor cu Dumnezeu, e o plasare în intimitate Sa, este însăşi prezenţa Lui în noi.

Dorul de Dumnezeu e unul paradoxal. De el nu poţi scăpa pentru că el e mereu o dorinţă de mai mult din Dumnezeu, de a te umple şi mai mult de iubirea Lui. Dorul de o persoană iubită,deşi un dor bogat, vast, e un dor limitat. Ştii că persoana iubită te împlineşte dar nu în termenii dumnezeiescului ci ai omenescului. Însă dorul de Dumnezeu e unul copleşitor, este o purtare a întregii noastre fiinţe spre El.

La Sfântul Simeon Noul Teolog, Părintele nostru, dorul de Dumnezeu era o spânzurare a noastră de slava lui Dumnezeu, un a-nu-mai-putea-să-fii-fără vederea Lui. Când omul se simte bine cu sine înseamnă că nu mai este om ci a devenit un monstru. Când omul se simte bine numai cu Dumnezeu şi fără El simte că viaţa e o povară, atunci omul e plin de dor, e în dor. Şi dorul de El este împlinire şi dorinţă de o şi mai mare împlinire.

Dorul de Dumnezeu este o împlinire numai în slava Lui. Adevărata fremătare a sufletului omenesc nu este pentru delicii puerile, trecătoare, ci pentru viaţă. Noi tresărim cu adevărat la viaţa care ne uimeşte, la bucuria care ne umple de har, la ceea ce vine de deasupra noastră, de la El şi ne transcende. Dacă percepi bucuria ca pe o împlinire trăieşti totuşi o bucurie minoră. Bucuria care te împlineşte e mereu o tânjite, un dor după absolutul Său, al iubirii Sale.

Aşteptarea eshatologică a Bisericii se defineşte în termenii dorului de El. Aşteptarea Bisericii, acel: „Vino, Doamne Iisuse!” sau: „Vino, Duhule Sfinte şi Te sălăşluieşte întru noi!” sunt strigări pline de dor, sunt strigări ale unor oameni care Îl cunosc pe El, dar nu deplin, pentru că niciodată nu vom trăi deplin intimitatea cu El, pentru ca dorul de El să se evacueze din fiinţa noastră.

Veşnicia, din perspectivă ortodoxă, este aceea a unei comuniuni nesfârşite cu El, a unei creşteri în slavă neîncetate. Vederea faţă către faţă de care ne vorbeşte Dumnezeiescul Pavel nu goleşte intimitatea cu El de aşteptare, de dor. Vederea Lui, a feţei lui Hristos, a umanităţii din care ţâşneşte tot harul şi toată mântuirea noastră în veşnicie nu este un perete ce ne blochează dorul, ci este o revărsare de bogăţie infinită ce ne invită la o continuă înţelegere înspăimântătoare, exaltantă, cuceritoare a Sa.

Sentimentul că nu eşti propriu iubirii Sale însă dorul de El te mistuie, constă în definirea celei mai fecunde şi profunde realităţi umane. Tocmai de aceea dorul de El e taina noastră. Abisul fiinţei noastre e tocmai dorul de El, nădejdea numai în El, bucuria numai în El şi această continuă adâncire a noastră prin intimitatea cu El. Omul care nu vrea să îşi vadă profunzimile, să şi le creeze este acela care nu lasă mântuirea lui Hristos, persoana lui Hristos să ne înveţe să iubim.

Noi credem că ştim să iubim. Aceasta e o părere. Părerea aceasta aprţine omului mândru, nerenăscut prin har, a omului arogant. Acesta se crede în stare de toate, pentru că el este la epiderma lucrurilor. Însă când lăsăm pe Dumnezeu să facă tunele, abisuri în inima noastră şi în acelaşi timp scări, suiri spune Sfântul David Prorocul, spre cer, atunci înţelegem că nu ştiam nimic din taina omului, pentru că taina omului este tocmai acest dor cu Dumnezeu, dor de El când eşti cu El şi Îl rogi să fie cu tine veşnic.

De ce Sfântul Pavel Apostolul considera moartea câştig? Pentru că era plin de dor şi de nădejdea care nu ruşinează. Dorea să se mute acasă, la viaţa plină de dor şi de vedere a feţei Sale, pentru ca să fie într-o vedere extaziantă veşnic. Starea Sfinţilor în Rai este o ieşire continuă din ei înşişi spre mai multul continuu pe care li-l dăruie Dumnezeu. Iubirea Sfinţilor pentru noi, cei care ne rugăm lor, este această iubire extaziantă, copleşitoare, în care se coboară la noi ca să ne ajute şi mijlocesc pentru noi, pentru că sunt plini de dorul de a face binele.

Omul care nu e în stare să renunţe la sine pentru altul nu ştie cum e rugăciunea Sfinţilor pentru lume. Rugăciunea e un clocot al dorului de dreptate, de bine, pe care îl vrei în toţi. Dorul de mântuire e un dor pentru mântuirea tuturor, tocmai de aceea Dumnezeu doreşte ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa, la experierea vie, adâncă a adevărului, să vină.

Şi când faci fapte bune, când te dărui din dor de Dumnezeu tuturor, atunci te umpli de dor şi de har, chiar dacă acţiunile tale sunt receptate extrem de rece. Sfântul Ioan Gură de Aur predica mereu cu sentimentul că cuvântul spus va primi răsplată de la Dumnezeu chiar dacă nu îl va asculta nimeni. Dumnezeu mă va răsplăti pentru efortul meu, gândea Preadumnezeiescul Ioan, pentru că lucrătorul este vrednic de plata sa iar cei care m-au ascultat, chiar dacă nu au luat aminte la ce le-am spus, nu le-au pus în practică, nu pot spune la Judecata lui Dumnezeu că nu au auzit cuvintele mântuirii.

Vă recomandăm cartea părintelui John Breck, a apărut la Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2007, 235p., 15 lei, alături de alte două sau trei cărţi iluminatoare ale Sfinţiei sale. E o carte de meditaţii pe diferite teme, în format scurt, concis, cum facem şi noi aici pe blog şi care e o carte a gândului în mişcare.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it:

Previous

Mănăstirea Mraconia: o mănăstire pe malul Dunării

Next

Laszlo Alexandru, "Criticul literar Nicolae Manolescu"( teză doctorală, 1998)

1 Comment

  1. camelia

    „Eu Ecclesiastul am fost regele lui Israel în Ierusalim.

    Şi m-am sârguit în inima mea să cercetez şi să iau aminte cu înţelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer. Acesta este un chin cumplit pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor, ca să se chinuiască întru el.

    M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt.

    Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra.

    Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune – mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiind.

    Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt,

    Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa.”
    (Ecclesiastul 1,12-18)

    ruga:sa dea Domnul sa cunoastem cu totii dorul care implineste,care sfinteste…dorul de Dumnezeu.

    „Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios; dar l-am rugat pe Dumnezeu să mi le ierte si El mi-a dat nu numai iertare, dar încă si Duhul Lui. Vezi, iubirea lui Dumnezeu fată de noi!”(Cuviosul Siluan Athonitul)

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén