Munca de cercetare teologică: între vederea sensurilor şi compilarea surselor

În munca de cercetare teologică actuală se bat cap în cap două tendinţe majore: prima, propune o repovestire a surselor, o arhivare a lor pe diferite considerente, cele mai multe exclusiviste şi a doua, propune o scanare a sensurilor interioare a surselor potrivit experienţei personale.

Şi prima şi a doua modalitate de investigaţie teologică este o modalitate personalistă de cercetare a ariei teologice, numai că teologii care îşi propun să repovestească sursele teologice la nivelul limbajului nu fac decât să le înveşmânteze într-un limbaj postmodern, fără a le trăi semnificaţiile adânci.

Reîmprospătarea teologiei sau reconfigurarea ei nu e în esenţă o problemă de limbaj ci una de experienţă. Scanarea sensurilor interioare ale surselor, ale Scripturii şi Tradiţiei, ale cultului, ale vieţii creştine presupune experiere personală.

Asistăm însă la o confiscare a sensurilor adânci ale Teologiei acolo unde sursele se rescriu la nivel lingvistic, schizoidia fiind promovată tocmai de acei teologi care crezându-se posesorii unui limbaj teologic specializat, cred că au preeminenţă asupra celor care trăiesc într-un mod intim şi într-un lexic scăzut taina credinţei.

Limbajul bisericesc, cultic este simplu şi profund în acelaşi timp. Scriptura are simplitatea care se regăseşte la Părinţi. În momentul când considerăm că teologia trebuie să fie exprimată numai în termeni culturali şi filosofici şi încercăm să punem experienţa Bisericii, cu forţa şi deplin, în cadre care nu îi sunt proprii, nu facem decât să abdicăm conştient de la evlavia şi fiorul smerit al vieţii duhovniceşti.

Ce câştigăm dacă retraducem la nivel lingvistic credinţa ortodoxă? O vizibilitate mai mare a credinţei ortodoxe pentru postmodernitatea cultă şi un pas mai înainte pentru a fi în pas cu noi înşine, cu viaţa prezentului. Ce pierdem? Pierdem exprimarea autentică şi smerită a credinţei, simţul mărturisirii smerite, pentru că încercăm să scriem teologic în mod efeminat şi să ne adresăm numai unui mental răstălmăcitor de sensuri şi nu unor minţi profund aşezate în viaţa Bisericii.

Nu suntem împotriva rescrierii lingvistice a credinţei ortodoxe, cu anumite limite, pentru cititorul de astăzi. Pe acest blog, cam asta facem: revorbim în diferite feluri trăirea noastră ortodoxă. Arătăm că teologic se poate vorbi în multe feluri, dacă ai experienţa faptului ca atare.

De la prima categorie de teologi, conform cu teleologia lor, reţinem faptul că munca de cercetare teologică este şi trebuie să fie o rescriere în termeni, în limbaj contemporan, a experienţelor credinţei. Însă noul limbaj, limbajul postmodernizat al teologiei ortodoxe trebuie să afirme experienţe şi nu metafore teologice.

Dacă de la prima categorie de teologi reţinem nevoia de redefinire conceptuală, de la a doua categorie de teologi reţinem faptul, că experienţa interioară trebuie să dicteze limbajul teologic şi nu invers. Experienţa ortodoxă trebuie să aibă preeminenţă asupra limbajului iar limbajul trebuie să fie unealta prin care noi ne exprimăm trăirile.

Recitirea surselor ortodoxe necesită o recitire din Biserică a lor şi pentru evlavia Bisericii. Dacă dorim să fim oamenii Bisericii care scriu pentru o lume cu o acceleraţie mărită, nu trebuie în primul rând să ne aliniem unei modalităţi şi mentalităţi postmoderne de a vedea lucrurile, ci să ne însuşim, trăid la propriu şi smerit, bogăţia de viaţă dumnezeiască a Bisericii.

E observabil faptul, că în măsura în care teologii reverbalizatori ai mesajului teologic au început să iasă în spaţiul public cu volume de teologie scrise postmodern, oamenii de cultură şi de ştiinţă au găsit productiv acest demers şi au considerat că şi ei pot manipula limbajul teologic, chiar dacă nu au o integrare în viaţa Bisericii sau sunt în afara ei. Astfel asistăm la o teologie ortodoxă spoliată la nivel lingvistic de filosofi, critici de artă, politicieni, psihoterapeuţi, vrăjitori sau eterodocşi, care cred că o bună arhivă de date teologice, şi o manipulare ideologizată a credinţei ortodoxe este un demers ortodox autentic.

Venirea teologilor ortodocşi spre postmodernitate a născut un aplomb al lumii secularizate pentru scrisul eteroclit teologic. Melanjul teologic, punerea semnului de egalitate între credinţa văzută ortodox şi credinţa ortodoxă văzută filosofic sau a-religios, a născut mentalitalitatea că un credincios simplu sau un preot ortodox care merge şi slujeşte în Biserică e mai puţin aproape de Dumnezeu decât unul care cunoaşte sursele de la masa de scris şi le reverbalizează în limbaj postmodern.

Prin scriitura noastră cu aer postmodern dar nu şi de esenţă postmodernă am încurajat ( fără voia noastră) diletantismul teologic şi mai ales experenţial. Pentru că, în faţa unui public care girează imediat limbajul sofisticat, doar ambalajul dar este inapt pentru conţinutul şi veracitatea experienţei, teologul şi creştinul care se despătimeşte dar are un limbaj mediu pare un om fixist, care nu abdică de la principiile vieţii duhovniceşti şi care nu îşi remaniază limbajul, pe când cel care face pact de neagresiune cu lumea postmodernă în aparenţă, doar la nivel lingvistic, e văzut ca prietenul lumii, deşi e tot la fel de înrădăcinat în opoziţia faţă de o mentalitate seculară.

Şi ajungem la un moment comic şi dureros în acelaşi timp. Teologii şi slujitorii care vorbesc pe înţelesul oamenilor de orice condiţie şi care au aceeaşi experienţă cu cei care reverbalizează postmodern mesajul teologic sunt desconsideraţi nu din cauza experienţei ortodoxe, pe care o reprezintă şi o poartă în ei, ci pentru că unii par vetuşti iar alţii par inovatori.

Însă nici primii şi nici ultimii nu au inventat credinţa ci ei au primit-o de la înaintaşii lor, care au primit-o de la Apostoli şi aceia de la Domnul. Iar când au primit-o de la Domnul au primit-o într-un limbaj simplu dar profund de dumnezeiesc. Bineînţeles omenirea a traversat diferite orânduiri, cadre iar omul a trăit şi trăieşte ample schimbări, modificări ale modului în care se raportează la credinţa ortodoxă sau la orice fel de credinţă. Numai că în Biserică nu s-a produs ( aceasta e minunea!) mutaţii de experienţă.

Experienţa duhovnicească a ortodoxului este în esenţă identică cu cea a Sfântului Adam, a Sfântului David, a Sfântului Pavel sau a Sfântului Ioan Hozevitul, atâta timp cât orice creştin mântuit merge în aceeaşi Împărăţie a lui Dumnezeu unde vieţuiesc în lumina lui Dumnezeu toţi Sfinţii din toate veacurile. Dacă percepem interior acest mod de a fi, dacă ne simţim mădulare vii ale Bisericii şi considerăm că pentru un anumit public cititor şi ascultător e nevoie de un limbaj potrivit cu mentalitatea lui, atunci acesta e un gest de iconomie al nostru pentru acest segment uman şi nu trebuie să cantonăm discursul teologic pe un anumit profil uman.

Teologii care reverbalizează credinţa ortodoxă şi vor să facă din ea doar o hrană pentru elite îi neagă prin aceasta caracterul universal şi ecumenic. Pentru că, în măsura în care teologia ortodoxă devine numai teologia doctorilor în teologie şi a hiperspecializaţilor, care privesc de sus pe omul care trăieşte simplu credinţa, atunci se transformă în ideologie, în ştiinţă de castă şi într-un element neeclesial. Biserica are nevoie de Sfinţi ultradeştepţi şi ultraperfomanţi şi nu de oameni informaţi dar respingători.

Biserica creşte şi are nevoie de fii şi teologi autentici, care să facă din munca lor de cercetare teologică un mod de sfinţire personală, de asceză şi nu un mod continuu de dilematizare a credinţei, de punere în opoziţie a Sfinţilor între ei sau a dogmelor una faţă de alta. Experienţa, asumarea deplină a modului de a fi şi de a trăi ortodox, transformarea noastră în fiinţe teologice, care gândim şi acţionăm duhovniceşte, ne permite să avem un limbaj pe diferite paliere de înţelegere, ajustat la publicul din faţa noastră.

Întoarcerea la Părinţi propusă în secolul trecut a născut o întoarcere către Sfinţi numai a unor teologi, care au devenit ei înşişi Sfinţi ca şi aceia. Această chemare la o perspectivă patristică reînnoită a teologiei ortodoxe a dat naştere la traduceri apriate, la studii diverse, la un limbaj teologic articulat cu istoria dar şi cu momentul, însă a dat naştere şi la un fel de a face teologie foarte încrezător în sine, care în afara ascezei şi a ascultării de învăţătura Bisericii, s-a erijat în învăţătorul Biserici.

Întoarcerea spre lume pe care o propun reverbalizatorii discursului teologic ortodox e mai mult o revanşă în faţa culturii şi a gândirii postmoderne, căreia îi arătăm că putem să vorbim ca ea. Însă pericolul acestui demers e acela că reverbalizăm concepte teologice şi nu trăiri duhovniceşti, nu experienţa mânturii noastre personale. Venim în faţa postmodernităţii în acest demers, nu cu sfinţenia şi smerenia vieţii noastre în Biserică ci cu o disponibilitate de dialog despre probleme care nu depăşesc mentalitatea seculară. Reducem Teologia ce nu poate fi cuprinsă la o sumă de idei despre ea şi o facem să pară o filosofie pe care toţi şi-o pot însuşi dacă îi învaţă termenii pe de rost.

Şi de aici inflaţia de literaţi şi de oameni ai culturii care demitizează, colaţionează, neagă sau insultă credinţa ortodoxă, pentru că o văd ca pe o sumă de idei cuprinsă în nişte cărţi pioase şi nu ca pe un mod de viaţă, singurul, care te sfinţeşte.

Pierdem şi câştigăm din pasul pe care îl facem în faţa postmodernităţii de din afară de Biserică. Există ortodocşi postmoderni dar şi postmoderni seculari şi între unii şi alţii e o mare prăpastie. Pentru că discursul teologic autentic, în cadre postmoderne, nu vrea să se piardă într-o mentalitate edulcorată ci să trezească la credinţă şi la pocăinţă şi nici nu spune că se poate trăi ortodox în afară de cuviinţa şi viaţa smerită în Biserică.

Poziţia noastră personală este aceasta: să vorbim numai în perimetrul experienţei proprii şi a muncii noastre de cercetare şi să ne comportăm ca oameni care sunt mădulare vii ale Bisericii şi nu instigatori la răfuială cu Biserica şi nici la a da lecţii Bisericii. În momentul când începem să ne certăm cu oamenii şi să judecăm oamenii şi nu ideile de principiu, discursul nostru teologic se devalidează de la sine, devenind unul sectar, unul care nu are în vedere învăţătura la nivel holistic a Bisericii ci numai un segment din ea.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Un comentariu la „Munca de cercetare teologică: între vederea sensurilor şi compilarea surselor”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *