Zi: 2 iunie 2007

Să nu fugi de ceea ce ai nevoie!

One comment

Ca să trăieşti în societate, în mijlocul hăţişurilor de tot felul trebuie să ştii ritmul lumii, cu bunele şi relele lui. Trebuie să ştii când vine ploaia, ce lege s-a mai dat, când şi unde se plătesc taxele, ce îmi trebuie pentru serviciu, cum să procedez într-o discuţie, cum să ies dintr-un conflict care nu duce nicăieri, unde îmi duc copiii la şcoală, care e politica ţării, de ce sunt oamenii aşa cum sunt…

Trebuie să ştiu să reacţionez în faţa unor oameni mânaţi de la spate de programele tv, de internet, de mode de tot felul, de credinţe cu totul străine de mine…Şi eu ca ortodox trebuie să ştiu cine sunt, de ce sunt şi cum sunt eu în comparaţie cu ei, ce îmi cere Dumnezeu şi Biserica mea să fiu eu, creştinul ortodox. Şi ca să ştiu cine sunt cei din jurul meu şi lumea în care mă mişc trebuie să consum televiziune, internet, reviste mondene…cu măsură.

Nu ele ne intoxică, ci lipsa de măsură! În această seară domnul Lorin Fortuna îndemna pe ascultătorii săi la DDTV să nu mai meargă la Biserică şi la preoţi toată ziua că Biserica şi preoţii încarcă negativ pe oameni, îi şerpiliază. Dacă mă întâlnesc cu unul din adepţii săi sau cu cei care ne-au vizitat mai deunăzi pe blog în mod masiv, cu credincioşi baptişti, trebuie să ştiu cum reacţionează. Dacă văd că nu pactizezi cu ei termină cu amabilităţile şi încep să te agaseze, să te bruscheze sau să te ameninţe.

Eu ca ortodox şi ca preot nu am obiceiul ( mă indispune la culme) să mă iau la ceartă cu oameni care au în mod evident un traseu al lor interior din care nu vor să iasă. În astfel de cazuri nu încerc să iniţiez controverse, să încerc să fac convertiri pentru că ştiu aprioric că nu ajung nicăieri. Eu nu cred în convertiri cu forţa şi nici cu momiri de tot felul, ci în convertiri din luminare dumnezeiască, în realele convertiri, unde omul e purtat de Dumnezeu, cu voia sa, spre viaţa ortodoxă.

Dacă cred că pot să conving pe un musulman, pe un baptist sau pe un PRM-ist înfocat să renunţe la opţiunile lor mă înşel. În România este interzis prin lege prozelitismul, adică racolarea prin orice mijloc a credincioşilor celorlalte culte sau religii, însă racolarea se practică la greu. Pe mine mă indispune racolarea, îmbrobodirea oamenilor şi când întâlnesc faţă în faţă credincioşi de alte culte şi religii, spre mirarea lor, le urez să meargă pe calea pe care au ales-o şi să fie la înălţimea exigenţelor religiei lor.

Deci nu mă tentează să atentez la credinţa altora dar nici nu dau dreptul cuiva ca să îmi dea sfaturi, ci primesc sfaturi doar de la cei care îmi sunt prieteni apropiaţi şi îi iubesc sau sunt personalităţi duhovniceşti în faţa cărora în mod vădit mă plec, fără nicio reticenţă.

Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le învăţăm bine este că trebuie să ascultăm toate opiniile, să lăsăm pe oameni să ne vorbească, dar să nu lăsăm opinii care nu ne privesc şi ne derutează în credinţă să intre în inima noastră. Citesc cu titlu generic teologie eterodoxă, atee, satanistă, literatură de tot felul însă nu confund ceea ce citesc cu ceea ce trebuie să cred. Informarea noastră faţă de lumea în care trăim trebuie să se constituie în înţelepciunea şarpelui altoită pe curăţia porumbelului, care trebuie să fie în inima noastră.

Pentru că a fi înţelept ca şerpii, de care ne-a vorbit Domnul, înseamnă a cunoaşte răutatea lumii şi a diavolilor dar a nu-i da curs în inima ta, a nu îţi face din ea un mod de viaţă, ci în inima ta să fii nevinovat, porumbel alb, curat, adică negândind în două feluri ci având o încredere dreaptă şi curată în Dumnezeu şi în oameni.

Pe tinerii care acum se formează nu îi îndemn să fugă de computer, de televizor, de carte, de studii serioase, de limbi străine şi de specializări multiple, ci dimpotrivă îi îndemn să fie tobă de toate, să ştie de toate dar să aleagă să facă lucrurile care îi fac frumoşi, grădini ale harului lui Dumnezeu. Ceea ce vedem într-o carte sau la un film e aceeaşi lume cu bune şi rele pe care o văd la spovedanie, pe stradă, în parc, la restaurant sau în piaţă. Nu e o altă lume la televizor şi o alta în parc, ci e aceeaşi lume.

Dacă fug de lumea asta pe care o văd, ea nu este numai în afara mea ci e şi în mine. Şi ca să scap în mod real din lume trebuie să nu mă lupt cu lumea ci să am trezvia ca gândul lumii şi al diavolului să nu lucreze în mine, şi în loc să fiu creştin ortodox autentic să fiu un pierde vară. Dacă fug de alţii trebuie să vreau să scap de mine cel vechi în mod real. Şi ca să scap de mine trebuie să fac cele bune, să mă abţin de la păcate şi să îmi rabd vechile obişnuinţe, rugând cu lacrimi şi cu stăruinţă pe Dumnezeu să mă scape de ele.

Dacă îmi schimb hainele şi mă fac monah sau preot nu mi se duc patimile. Ele sunt moştenirea mea cea urâtă, pe care mi-am acumulat-o nebuneşte toată viaţa şi ea nu poate fi eradicată din mine decât cu harul lui Dumnezeu, în Biserică, şi cu multă nevoinţă, stăruinţă din partea mea. Şi dacă nu mă pot înţelege pe mine şi mă cert cu mine, voi avea tendinţa să mă cert şi cu alţii şi să dau şi altora sfaturi, să mă fac învăţătorul altora fără ca nimeni să mi-o ceară, când eu trebuie să îmi dau sfaturi mie şi să mă îndrept.

Dacă vreau să trăiesc în lume trebuie să ştiu de ce să mă feresc şi pentru ce să optez. Cel mai important lucru pentru un ortodox nu ar trebuie să fie unde trăieşte, ci cât îl împlineşte viaţa pe care o are el, acolo unde o are, unde şi-o face. Nu unde e important ci cum mă simt. Dacă mă împlineşte viaţa de familie sau viaţa de celibatar sau viaţa de monah atunci trăiesc bine şi sunt fericit şi nu mai vreau altceva. Dacă nu eşti fericit vei încerca să întinzi nefericirea ta şi asupra altora sau să te cerţi cu cei care nu sunt decăzuţi sufleteşte ca şi tine.

Însă noi, fiecare, în felul nostru, suntem decăzuţi sufleteşte, păcătoşi, şi avem nevoie să ne curăţim viaţa, să ne-o schimbăm. Cei care se dau de nepăcătoşi şi de oameni fără probleme sunt nişte mincinioşi, nişte farisei. Fiecare dintre noi avem probleme interioare şi exterioare cărora vrem să le facem faţă. Iar dacă vrem să le facem faţă trebuie să evităm problemele suplimentare.

Trebuie să ştii ce vrei şi ce poţi. Nu poţi să te crezi în stare de orice pe lumea asta. Trebuie să ştii unde să te opreşti. Trebuie să ştii ce să spui şi cu cine nu mai este nevoie să polemizezi că vezi la sigur că e o ceartă cu morile de vânt. Însă, paradoxal, înţelegem că Dumnezeu îngăduie tot felul de întâmplări, de probleme, îngăduie să cunoaştem oameni de tot felul pentru ca să învăţăm câte ceva fundamental despre noi.

Avem nevoie să cunoaştem mult mai multe lucruri de cât au cunoscut predecesorii noştri. Părinţii duhovniceşti în vârstă, care nu mai au contact direct, care nu mai stau la propriu în lumea de acum, ne învaţă un fel de reticenţă faţă de lume care nu e spre binele nostru, mai ales a celor foarte tineri şi tineri, care îşi clădesc un rost în lume la această oră. Reticenţa faţă de tehnologie, de informaţie, de vizual, de întâlniri şi tabieturi diverse e o reticenţă pe care o înţelegem, pentru că e rodul experienţei pe care ei au avut-o în lumea de până acum, care a apus.

Nu sunt nicidecum ignoranţi, ci văd mai bine decât foarte mulţi. Numai că în mod natural, datorită vârstei pe care o au nu mai au precizia duhovnicească, bazată pe amănunte de viaţă, pe care o cer tinerii de la noi, ci sfaturile dumnealor prind mai bine la partea matură sau la cei de o vârstă cu ei. Acum ce poate să spună un părinte de 80 de ani despre viaţa de noapte şi despre droguri unui tânăr, când el nu a trăit într-o lume de acest tip? Dacă nu ai nicio informaţie despre murdăria lumii, la propriu, cu date şi cifre, nu poţi să sfătuieşti la modul general, când omul îţi cere să particularizezi. Iar când mi se pun întrebări punctuale, la lucruri pe care nu le ştiu nu măd dau de cunoscător, pentru că atitudinea aceasta miroase urât.

A fi un ortodox informat despre orice înseamnă a fi un om care ştie şi cuvintele cu subânţelesuri, şi zâmbetele perverse, şi glumele perverse, şi ultimele apariţii de carte, şi cursul valutar, şi ultimele legi din monitorul oficial, şi ce culoare se poartă vara asta, şi când sunt preţuri mai mici, şi cum se face un cont de email, şi de unde se cumpără calculatoare mai ieftine, unde sunt oameni fervenţi ca şi tine, unde e vreo conferinţă, vreun Părinte care să te scoată din lehamitea lipsei de prieteni…A fi informat înseamnă să surprinzi întotdeauna în mod plăcut. Uneori chiar să îţi bulversezi auditoriul, care te credea un mucos sau un tradiţionalist bătut în cap.

Atunci când băieţii deştepţi îşi dau seama că sunt nişte fraieri înaintea ta, dacă au crezut că te fac în cuvinte, e partea cea mai emoţionantă a discuţiei. E un fel de a rămâne cu gura căscată, când tu credeai că popa ştie să dea numai cu cădelniţa.

Într-o zi, două domnişoare care ştiau engleză păsăreşte, două cuvinte in romanian şi două in angliteria au vrut să îmi dea o mostră de înţelepciune. Reverenda mea arăta prea bine cine sunt. Pasajul lor a fost destul de vast. Eu aveam o faţă luminoasă, ceea ce poate că a însemnat că sunt credul şi ignorant din cale afară vizavi de discuţia dumnealor. Se pregăteau să plece…şi le-am mulţumit că mi-au vorbit atât de frumos în limba engleză despre mine, redându-le unele pasaje care arătau că am fost acolo, că eram din filmul ăla. Am avut surpriza să se ruşineze, să se fâstâcească, dar nu şi-au cerut scuze. Nici nu am încercat să le storc scuzele ci m-am întors spre fereastră şi le-am lăsat să coboare.

Alţi şmecheraşi, care consideraseră şi ei că sunt lemn tănase de vidin o cam băgaseră pe mânecă, pentru că şi ei făceau glume. Eram într-un colţ de tramvai vesel, cu tineri care se întorceau de la liceu şi cu câţiva oameni mai în vârstă. M-am întors spre tineri, vreo 5-6 şi le-am zis, în română, că sunt băieţi cool, zâmbindu-le de sus. Ei credeau că ştiu să zâmbesc numai de jos, pentru că eu, preot, trebuie să fiu numai smerit, prost de dau în gropi iar băieţii, de nici 18 ani, trebuie să fie nişte bădărani de marcă.

Dacă nu aveam habar de gesturile şi cuvintele lor, dacă nu ştiam limba pe care o vorbeau cele două tinere cu aer de vedetă, niciunul dintre ei nu se simţea prost pentru că le-ai dat-o peste nas, pentru că tu nu ştiai ce sunt cuvintele, şuşotelile şi chicotelile lor. Muliplicaţi această imagine la fiecare gest, fiecare informaţie pe care nu o cunoaşteţi şi înţelegeţi importanţa acestui banal îndemn: Nu fiţi ignoranţi la nimic! Dacă ignori ceva lucrurile te depăşesc şi trăieşti într-o lume căreia nu îi mai ştii cifru şi eşti dus de nas de te miri ce farsor care ştie numai lucrurile cu care vrea să te mintă.

Dacă fugi şi dacă înghiţi ruşinea prostiei de a nu-ţi cunoaşte lumea în care trăieşti, ca să te aperi de ea, vei fi lovit la fiecare pas de ceea ce tu crezi că e smerenie dar e de fapt incapacitatea ta de a face faţă în mod real provocărilor lumii în care trăieşti.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Veche arhitectură islamică

Leave a comment

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x0fLi5rnsaY]

La minutul 4, din cele 11, veţi vedea fosta catedrală patriarhală a Sfintei Sofia de la Constantinopol, acum muzeu naţional în Turcia. Observaţi cu atenţie bolţile, arcele tavanului, cupolele, coloanele pentru că stilul arhitectural musulman are în comun multe nuanţe cu cel bizantin şi cu stilul bisericesc în general.

Pr. Dorin

Ei, cei de care lumea nu era şi nu este vrednică…

Leave a comment

Iubiţii mei,

duminica întâia după Rusalii ne face să fim atenţi la multitudinea nesfârşită de Sfinţi ştiuţi dar mai ales neştiuţi de către oameni, ultimii nefiind cinstiţi în mod solemn şi nominal în Biserică. Acest nor de mărturii al Bisericii, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cinstiţi astăzi sub egida duminicii Tuturor Sfinţilor şi ne face să re-conştientizăm faptul, dacă am cinstit pe Sfinţi, dacă ne-am rugat măcar odată, fiecărui Sfânt pe care îl cunoaştem.

Datorită dramatismului căderii omului în păcat, episod atât de mult trucat în teologia protestantă şi a unei unde de opinie, care îi socoteşte pe Sfinţii Vechiului Testament drept Sfinţi de mâna a doua ai Bisericii, ca şi cum nu ar fi deplini dacă au trăit înainte de venirea lui Hristos în trup, se vede la o parte a ortodocşilor o inabilitate de a începe şirul Sfinţilor cu Protopărinţii neamului omenesc: cu Sfinţii Părinţi Adam şi Eva. Duminica a 28-a după Rusalii, adică antepenultima duminică de dinaintea praznicului Naşterii Domnului are un şir al sfinţilor Vechiului Testament în sinaxarul zilei care începe cu Adam.

Iconografia ortodoxă vorbeşte despre scoaterea Sfinţilor Părinţi Adam şi Eva din Iad în icoana Învierii, Evanghelia vorbeşte despre Învierea Sfinţilor, ieşirea lor din morminte, ca eveniment posterior răstignirii Domnului iar imnologia ortodoxă, cântările ortodoxe vorbesc despre veselia celor două Sfinţi, la izbăvirea lor din Iad. Şi cu toate acestea, se observă că în unele icoane cei doi nu au aureole, se tinde a fi numiţi mai mult Drepţi decât Sfinţi, dându-se impresia că Drepţii sunt altceva decât Sfinţi, deşi Drepţii, Sfinţii, Mucenicii, Mărturisitorii sunt tot Sfinţi sau pur şi simplu nu se discută realitatea Sfinţilor Vechiului Testament, numărul lor, în afara acelei înşiruiri de care vorbeam, din sinaxar.

Există prea puţine studii făcute pe sanctologia vechitestamentară, avem în mod slab prezentată Tradiţia credibilă, asumată de Biserică din mozaism, şi lucrul care mă doare cel mai mult este acela că la nivelul evlaviei populare Sfântul Ilie şi Sfântul David, spre exemplu, sunt foarte lăudaţi, dar Sfântul Abel sau Sfântul Avraam sau Sfânt Solomon sunt aproape de negăsit. Această indiferenţă faţă de unii Sfinţi şi prea marea apropiere doar de unii în detrimentul altora este un exces, este o atitudine non-ortodoxă. Atitudinea interioară normală e aceasta, credem noi, că dacă iubim în mod special pe cineva, pe vreun Sfânt, e un lucru normal, dar a vedea numai unul, doi, 100 de Sfinţi iar de toţi ceilalţi să fii indiferent aceasta e o greşeală.

Necunoaşterea vieţilor Sfinţilor e cauza pentru care nu ne pasă de Sfinţii Vechiului Testament şi nici de cei ai Noului Testament la modul eshaustiv dar mai ales râvna tot mai scăzută pentru desăvârşire, pentru sfinţenie. Dacă ar exista cea din urmă, Sfinţii ar fi cei care ni s-ar perinda toată ziua prin cap, pentru că i-am cunoaşte cu asiduitate. Însă ştiu foarte bine, că numărul lor, chiar şi a celor cunoscuţi este enorm şi că în afară de ce avem în limba română, trebuie să ştim câteva limbi foarte bine, pentru ca să citim şi despre mulţi alţii despre care habar avem acum.

Însă atitudinea de cunoaştere a Sfinţilor, dorinţa de studiere a vieţii şi a operelor lor trebuie să fie una ferventă în noi pentru ca să avem evlavie pentru Sfinţii lui Dumnezeu. Dacă pornim de la ideea cu totul ingrată, plină de superbie, că noi putem să înţelegem Scriptura, viaţa Bisericii, cărţile lor fără să ne rugăm şi să ne smerim în faţa Sfinţilor, nu ajungem prea departe în cunoaştere, avem o viaţă confuză şi nicio grijă de evlavia faţă de Sfinţi.

Marile pelerinaje la Sfintele Moaşte ale Sfinţilor din România, ca cele de la Sfântul Dimitrie Basarabov şi Sfânta Parascheva sunt lucrări providenţiale ale lui Dumnezeu prin care ne dă să nu uităm că a cunoaşte pe Sfinţi înseamnă a răbda, a aştepta să te închini lor şi să îi săruţi cu dragoste. Râvna de a aştepta ore întregi, în frig, ploaie sau în căldura toridă, ca să te închini Sfintelor Moaşte arată un sâmbure viguros de evlavie care trebuie hrănit cu citirea asiduă a Sfinţilor. Şi fără îndoială că oamenii nu ar sta ore în şir ca să se închine pentru o clipă Sfinţilor, dacă nu ar ştii nimic despre Sfântul respectiv şi dacă nu ar fi cunoscut, măcar de la alţii, minunile pe care le face.

Ceea ce cuprind vieţile Sfinţilor se observă în ajutorul şi minunile pe care ei le fac acum, cu noi, ca şi în timpul vieţii lor pământeşti. Pentru că dacă atunci făceau minuni numai într-un loc, acum fac peste tot unde sunt chemaţi cu credinţă, ca unii care sunt apărătorii şi mijlocitorii mântuirii noastre. Numai că nu trebuie să disociem pe Sfinţii lui Dumnezeu, în inima şi evlavia noastră, pe unii de alţii şi nu trebuie să ne uităm cu evlavie numai la cei pe care i-am cunoscut direct, ci la toţi Sfinţii pe care Biserica îi cinsteşte sau la toţi Fericiţii Părinţi, care s-au dovedit cu o viaţă sfântă, dar nu sunt încă canonizaţi de către o Biserică locală şi acceptaţi de către toate celelalte Biserici surori.

Pentru că noi, spre exemplu, am canonizat de curând pe Sfântul Ştefan cel Mare, pe Sfântul Dosoftei al Moldovei, pe Sfântul Calinic Cernicanul, dar ei sunt Sfinţi nu de când îi canonizăm noi, ci din timpul vieţii lor, în care se sfinţesc cu Dumnezeu. Canonizarea Sfinţilor nu înseamnă că cineva nu era Sfânt până la canonizarea lui iar după aceea a devenit Sfânt dintr-o dată. Ci canonizarea este o recunoaştere oficială, pentru întreaga Biserică a sfinţeniei cuiva, a unei sfinţenii reale, care a fost mărturisită de cei care l-au cunoscut pe Sfânt în timpul vieţii lui.

Şi Biserica recunoaşte pe Sfinţi, pe unii din ei, pe cei care îi cunoaştem sau pe care ni-i arată Dumnezeu în mod minunat, spre folosul nostru şi nu spre folosul lor. Noi avem nevoie de ajutorul Sfinţilor în viaţa noastră, pentru ca să ne sfinţim la rândul nostru ca şi ei şi nu ei au nevoie de noi ca să îi lăudăm. Sfinţii se bucură foarte mult când noi îi iubim şi îi cinstim cu fapta şi cu cuvântul, când scriem cărţi despre ei, când le facem slujbe şi icoane, pentru că se bucură că noi avem dragoste de Dumnezeu şi smerenie şi o arătăm cu îmbelşugare.

Însă Sfinţii au o amprentă marcantă în viaţa lor: grija şi fidelitatea faţă de ortodoxia credinţei. Din credinţa dreaptă iese sfinţenia şi nu dacă cineva se arată a fi om bun iese sfinţenia. Există oameni buni, deştepţi, mărinimoşi în toate religiile, însă ei nu pot fi niciodată Sfinţii Bisericii Ortodoxe, a Bisericii lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Sfinţii trebuie să arate în primul rând unire interioară în credinţă şi în har cu Sfinţii de dinaintea lor, o mare râvnă pentru bine, daruri şi harisme dumnezeieşti şi Sfinte Moaşte. Sfinţii sunt Sfinţi nu pentru că sunt exemple de moralitate, buni organizatori ai Bisericii, ierarhi sau mireni de seamă ai societăţii în care au trăit, ci pentru că au trăit credinţa ortodoxă fără scădere, au trăit cu râvna credinţei celei una şi cu smerenie şi ascultare faţă de dogmele Bisericii.

Corul Sfinţilor este perplexant şi pentru cei dinăuntrul Bisericii şi pentru cei din afara ei. Avem prunci striviţi de pietre sau aruncaţi în foc, martirizaţi ca şi părinţii lor. Avem Sfinţi Mucenici de toate felurile, din toate categoriile sociale, mai recenţi sau mai din vechime, care au fost ucişi în chinuri inimaginabile. De aceea, există mulţi contemporani ai noştri care când începem să le citim un martiraj nu pot să suporte şi pleacă; nu vor să audă asemenea scene ce bat orice film.

Avem în primul rând pe Apostolii Domnului, pe cei 11, pe Matia, pe Pavel, pe cei 70/72, Sfintele femei Mironosiţe, pe Sfinţii ierarhi ai primelor comunităţi creştine şi pe Sfinţii ierarhi şi preoţi şi diaconi din toate timpurile, ceata Mucenicilor care nu se termină în Biserică, pentru care Biserica lui Hristos e însângerată mereu, Cuvioşi Părinţi ai Pustiei sau trăitori în oraşe, Sfinte Cuvioase femei,Sfinţi nebuni pentru Hristos, Sfinţi celibatari, Sfinţi căsătoriţi cu femei cu care nu au avut raporturi sexuale, Sfinţi zăvorâţi în chilie, Sfinţi trăitori pe stâlpi, Sfinţi fără case, care trăiau prin pustii şi păduri, Sfinţi Proroci, Sfinţi evanghelizatori, Mărturisitori pentru Sfintele Icoane, Sfinţi împăraţi şi împărătese, Sfinţi negustori, brutari, profesori, foşti vrăjitori, foşti demonizaţi, militari, agricultori…

Şi fiecare cu viaţa lui, cu virtuţile lui, fiecare o floare diferită de alta prin virtuţi dar cu acelaşi miros al sfinţeniei. Ce făcea un nebun pentru Hristos nu făcea un stâlpnic. Mărturisitorul pentru credinţă era unul care ştia acrivia credinţei şi pentru ea răbda până la sânge şi moarte. Ierarhul luminat propovăduia credinţa pe înţelesul tuturor, Cuviosul pustiei lumina pe cei din lume, mulţi Sfinţi din lume trăiau o viaţă ascunsă în Dumnezeu, care era descoperită unuia sau altuia mai înduhovnicit.

Şi dacă am căuta să îi facem pe toţi să fie la fel, să spunem că ei aveau o viaţă la fel înseamnă să minţim în mod flagrant. Ei aveau aceeaşi credinţă dar o trăiau în ritmul lor, după darul lui Dumnezeu cu ei şi în locuri foarte diferite şi dificile. Cărţile rămase de la ei sunt foarte diferite ca stil, prezentare, subiect… S-au pierdut multe, nespus de multe cărţi ale Sfinţilor. Ceea ce avem noi acum, deşi este imens numărul lor, este totuşi foarte mic. Credinţa s-a transmis de la Apostoli la ucenicii lor Ierarhii şi Mucenicii Bisericii. Credinţa se transmitea din gură în gură, în scris, în predici, prin minuni şi fapte minunate.

Cei ai Bisericii erau atenţi cui vorbesc. De frica faptului ca credinţa să nu fie răstălmăcită de ereticii timpului, care erau filosofi mai mult decât credincioşi, epistolele erau citite şi păstrate în Biserică, în faţa credincioşilor botezaţi, de care se ştia şi ereticii erau combătuţi la sânge. Nu se putea susţine de cineva că e membru al Bisericii dacă nu fusese botezat şi nu îl recunoşteau ceilalţi. Cele mai multe din apocrifele care au ajuns pân la noi erau încercările acestor eretici, păgâni sau evrei geloşi pe credinţa Bisericii, care încercau să discrediteze pe credincioşii Bisericii.

Însă ele erau recunoscute imediat ca fiind falsuri, pentru că nimeni dintre ierarhi nu le acredita. Şi Biserica păstra şi păstrează numai cărţile Sfinţilor, dogmele Sinoadelor Ecumenice, mărturiile date din timpul martirajelor şi datele despre Sfinţii recunoscuţi de către toţi. Existau liste ale episcopilor din fiecare cetate şi ale patriarhilor ortodocşi. Fiecare sărbătoare era cunoscută de către toţi, Paştile era stabilit de către patriarhii locului şi dacă încerca cineva să susţină păreri contrare credinţei una era imediat discutată erezia lui.

Aşa că în Biserica noastră, în singura Biserică, orânduirea Bisericii vine de la Hristos Domnul şi de la Apostoli, prin succesiunea credinţei şi a harului. Un ierarh legitim al Bisericii are acelaşi har ca şi Apostoli şi hirotoneşte preoţi şi diaconi care mărturisesc aceeaşi credinţă una a tuturor veacurilor. În acest fel există o evidenţă strictă a celor care aparţin Bisericii şi a celor care nu aparţin ei. Şi toţi cei care sunt în afara ei nu sunt ai Bisericii, ci sunt schismatici, eretici, păgâni sau cum am mai vrea să le spunem, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de credinţa Bisericii, care nu sunt alipiţi trup şi suflet de Biserica una, nu recunosc învăţătura ei şi nu primesc Sfintele ei Taine.

De aceea, cum am mai spus şi altă dată, şi cum este evident pentru toţi, în calendarul Sfinţilor nu apare vreo sărbătoare sau vreun om pe care altă biserică sau asociaţie religioasă îl cinsteşte în cadrul ei. Sfinţii Bisericii sunt Sfinţii cinstiţi în toate veacurile, sunt Sfinţii recunoscuţi în partea de apus şi de răsărit a lumii până la schisma din 1054, şi după această dată, pe care i-a recunoscut ca Sfinţi unul dintre cei patru patriarhi ortodocşi: al Constantinopolului, al Ierusalimului, al Antiohiei şi al Alexandriei. În orice ediţie critică sau necritică ortodoxă a Vieţilor Sfinţilor veţi găsi numai pe aceşti Sfinţi şi ei trebuie urmaţi cu acrivie.

Din acest motiv, nu trebuie să subminăm autoritatea şi sfinţenia Sfinţilor care au trăit în Apus până la 1054 ci trebuie să îi receptăm ca pe adevăraţii Sfinţi ai lui Dumnezeu, după cum, după 1054, nu trebuie să împărţim pe Sfinţi în greci, sârbi, ruşi, bulgari sau români şi să îi cinstim preferenţial, ci să vrem să îi cunoaştem pe toţi la un loc şi pe toţi să îi cinstim drept Sfinţi ai lui Dumnezeu.

Sfinţenia nu se depreciază în timp, ci dimpotrivă numărul celor care au primit ajutorul Sfinţilor este şi mai mare. Numai că trebuie să avem conştiinţa faptului că sunt enorm de mulţi Sfinţi neştiuţi de noi şi ştiuţi numai de Dumnezeu, că au existat Sfinţi în trecut pe care nu îi cinstim ca Sfinţi deşi îi cunoaştem dar ei sunt Sfinţi, sau există Sfinţi încă în această viaţă pe care majoritatea nu dăm doi bani. Există mulţi Sfinţi care aştepată să îi cinstim. Sfinţii Martiri şi Mărturisitori ai închisorilor comuniste din România,Martirii revoluţiei române, alţi Sfinţi de peste veacuri români aştepată să îi cinstim cum se cuvine.

Iar dacă noi nu cinstim pe cei pe care îi vedem cu o viaţă sfântă, pe cei de aici, de lângă noi, despre care Dumnezeu ne-a luminat că Duhul Sfânt este întru ei, cum am cinsti pe cei de care ne despart veacuri? Cred că trebuie să începem mai întâi cu cinstea către ierarhii şi duhovnicii noştri, către Părinţii mari ai momentului, pentru ca să ne învăţăm să cinstim şi pe Sfinţii lui Dumnezeu mutaţi de la noi.

Duminica de astăzi este o bucurie de toţi Sfinţii şi a Sfinţilor de noi. Să ne trăim aşadar bucuria de a fi în comuniune cu toţi Sfinţii şi de a vrea să cunoaştem câţi mai mulţi Sfinţi după viaţa şi opera lor. Când eu m-am convertit la credinţă, când am devenit conştient de mântuirea şi bucuria lui Dumnezeu cu noi prin jertfa eroilor revoluţiei din decembrie, îmi era foame să cunosc autenticul Bisericii, şi de aceea bucuria mea era Scriptura, Sfinţii şi slujbele Bisericii. Şi citind mult, din ce în ce mai mult şi niciodată nepotolindu-mi setea de adevărul Sfinţilor Bisericii, am conştientizat faptul că cel care e rănit de adevărul Sfinţilor nu va înceta vreodată în viaţa lui să caute adevărul lor.

Vă doresc să fiţi răniţi de dorul de Dumnezeu şi de iubirea pentru Sfinţii Lui, şi veţi înţelege că dacă e să trăim viaţa nu merită să o trăim decât ca o viaţă de sfinţenie. Şi că ce putem citi aici, în vieţile lor, e atât de copleşitor, încât tot ce am citi după aceea ni se pare fad, copilăresc, ceea ce şi este cu adevărat. Dumnezeu să vă dea tuturor multă bucurie în viaţa dv. şi multă foame de adevărul care sfinţeşte viaţa noastră! Amin!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Interviu cu actorul Dan Puric

Leave a comment

dan_puric.jpg

Aţi ţinut de curând o conferinţă în Facultatea de Filosofie despre aventura corpului în teatru. De ce aţi ales tocmai această facultate?

D.P.: Mai bine zis această facultate m-a ales pe mine pentru că am primit invitaţia de acolo. Nu sunt genul de om care să propun; eu stăteam, să zicem: eram în parohia mea. Am fost cules, şi mă bucur de asta, de către dl profesor Vizureanu.

Ce impresie v-au făcut studenţii de acolo?

D.P.: O impresie bună dar asta nu este o generalitate sau o banalitate. Bună din cauza calităţii ascultării. Sacha Guitry, un mare actor, spunea că şi publicul trebuie să aibă talent. Ascultătorii, prin felul cum ascultă, te determină să ajungi mai adânc în comunicarea ta, în ceea ce spui. Şi semnul acesta de atenţie sensibil intelectuală a creat o comunicare foarte bună.

La conferinţa pe care aţi ţinut-o în Facultatea de Filosofie, aţi spus la un moment dat că Platon a avut dreptate să îi alunge pe artişti din cetate. Aţi putea să explicaţi această afirmaţie?

D.P.: Cred că Platon a fost oripilat de condamnarea lui Socrate care a fost prima victimă a democraţiei. Platon şi-a dat seama că arta de tip mimetic, care nu e nici măcar la nivel de divertisment, care îşi propune să prelungească vulgaritatea în numele diversiunii şi îşi propune să cultive confuzia, devine periculoasă pentru esenţa umană. Arta ca misiune trebuie să înalţe. Asta nu înseamnă ca trebuie să sufere de un monumentalism tezist şi nici că ea trebuie să fie explicit pedagogică. Finalitatea ei este una înălţătoare.

Hegel a avut această premoniţie care într-un fel s-a împlinit pe jumătate, a spus că arta secolului XX va muri sub suflul rece al conceptului. Sigur că trăim o epocă a informatizării, a tehnologizării masive care, prin canalele astea de transmisie, a răcit şi vectorul de transmisie, nu numai mesajul. Dar în acelaşi timp, paradoxal, arta nu moare sub suflul rece al conceptului, ci sub incandescenţa vulgarităţii şi a pornografiei, al unui mercenariat, al unui sistem de piaţă îngrozitor care are repercursiuni asupra firii umane, asupra felului de a fi.

Arta este o fereastră către Dumnezeu. Beethoven nu face ravagii în jur după ce-l asculţi. Beethoven sau Bach te tulbură şi te înalţă în acelaşi timp. Brâncuşi te înseninează. Marii artişti ai lumii nu creează confuzii, ei tulbură pentru a înălţa. Eu sunt convins că Platon nu i-ar fi dat afară pe Beethoven sau pe Mozart. Dar cred că i-ar fi dat afară pe nenorociţii ăştia din televiziunile române care se oligofrenizează şi oligofrenizează populaţia. Totuşi, polis-ul grecesc se gândea la fericirea cetăţeanului, era o deontologie extraordinară acolo. Ăştia nu se mai gândesc la nimica, poate doar la bani. Aici lipseşte gardianul lui Platon.

Pe cine ar fi dat afară Platon?

D.P.: Toată arta veche e o meditaţie asupra firii. Cred că Platon era foarte înclinat asupra unui teatru care nu avea o capacitate cathartică, ci din contră. Să nu uităm că Grecia era un amestec de civilizaţie şi barbarie. Platon, dacă nu avem obrăznicia şi suficienţa să îl luăm şi să îl catalogăm, devine un punct deschis de meditaţie extraordinar. Şi eu aş da acei artişti afară. Iată, ce artişti are această ţară? Pe Vanghelie, pe cine? Pe grupul Vouă? Ce responsabilitate au televiziunile de la noi care ne organizează revelioane şi momente de divertisment cu efecte latente şi letale asupra bunului gust, asupra umorului, asupra spiritualităţii româneşti?

Divertismentul, umorul (umorul e de factură sacră, e un scurtcircuit al inteligenţei care te trezeşte din rutina vieţii) care devine băşcălie te bagă în rutină, te imbecilizează. Dacă te uiţi la emisiunile la TV cu râsul pe bandă, luate de la americani, ele te mărginesc, te limitează şi mai mult, îţi limitează raportul cu familia, cu tine însuţi. Ele fac un fel de anestezie a inimii. Dar umorul înseamnă o mărire a inimii. Dacă te uiţi la un film al lui Chaplin sau Buster Keaton, inima înfloreşte.

Aristotel a spus că omul inferior trebuie pus pe o poziţie inferioară fără să fie nedreptăţit. La noi este un haimanalâc, o mână de iresponsabili necultivaţi care conduc ţara sub toate aspectele de la nivel politic până la nivel cultural. Aceşti oameni n-au ce căuta la conducerea ţării, la conducerea culturală, a televiziunilor, a destinelor publice. Aceşti oameni sunt de speţă inferioară. Ei trebuie puşi în poziţii inferioare fără să fie nedereptăţiţi, adică acolo unde le este locul. În poziţiile de vârf sunt oameni care au responsabilitatea cetăţii, a artei. Repet, asta nu înseamnă să faci cazarmă, ci din contră: să gestionezi foarte bine lucrurile şi să le numeşti. Cineva l-a întrebat pe Lao Zi: „ce-ai face dacă ai fi împărat?” şi el a zis: „aş numi corect lucrurile.” Adică: ticălos, om bun, criminal, impostor, muncitor. În România, ca şi în întreaga lume, este o criză de a numi corect lucrurile.

Deci, se poate vorbi de o artă imorală?

D.P.: Nu se mai poate vorbi de artă imorală pentru că ea este. Este imorală în 90% din cazuri. Este şi imorală şi amorală. Ea este exact pe potriva eficienţei economice. Sub pretextul şi sub camuflajul libertăţii în artă, al diversităţii, pornografia, vulgaritatea şi prostul gust şi-au făcut loc. Ei speculează, spunând: „Dom’le, înainte era cenzura politică şi nu ne dădea voie, dar acum suntem liberi..” Eşti liber dar nu eşti libertin. Sunt două lucruri total diferite. Cum spunea Hegel, libertatea este necesitatea înţeleasă. Sau libertatea se câştigă în fiecare zi, cum sublinia Goethe. Libertatea înseamnă în acelaşi timp şi responsabilitate. Pisoarul acela al lui Marcel Duchamp de la 1907 nu înseamnă libertate artistică, înseamnă un act de schizofrenie. Mulţi critici îl consideră un act de libertate artistică, dar este un act de pierdere a reperului. În „Jurnalul unui pelerin”, o carte des citată de Nicu Steinhardt, se spune acolo că acest pelerin se întâlneşte cu un monah la o mânăstire şi îl întreabă: „tu ce ai fost?” „-am păcătuit împotriva lui Dumnezeu.” „dar ce-ai fost?” „am fost pictor abstract”. Ar mai fi de vorbit aici şi despre arta autonomă: când omul, din creaţie, se dă drept creator. Acum tendinţele acestea au murit dar n-au murit gratuit, au luat cu ele generaţii întregi de oameni în forul cărora s-a petrecut un dezechilibru. Ce varietate imensă şi infinită are drumul omului către Dumnezeu! Atunci de ce să cauţi invers? Într-un jurnal al lui Brâncuşi am găsit un aforism extraordinar, scris cu cerneală pe colţul unui ziar: „de ce complică omul lucrurile când Dumnezeu le-a dat atât de clare?”
Există vreun filosof sau gânditor care v-a influenţat mai mult?

D.P.: Filosofii sunt trepte de adevăr sau spre adevăr, bucăţele. Te pot încânta dar nu te pot monopoliza. Cine te monopolizează este bunul Dumnezeu; dar nu poţi să nu te bucuri când găseşti un om deştept care îţi luminează pentru încă 200 de ani existenţa. Să ne gândim la această sincronizare pe care a dat-o Dumnezeu: cu 400 de ani înaintea venirii lui Hristos omenirea a avut parte de Socrate, Budha, Confucius, Lao Zi într-un paralelism fascinant. Toate aceste minţi care au căutat să afle ceva asupra condiţiei umane, asupra raporturilor noastre cu Dumnezeu, sunt extraordinare. Şi e bine să recunoaştem că ne folosim de ei în sensul în care şi Newton spunea: „stau pe umerii unor uriaşi”.

Newton nu era de capul lui, nu era generaţie spontanee cum sunt ăştia de la PSD sau PD sau PNL. Ăştia au furat numele partidelor istorice dar ei sunt spontani. N-au cum să fie PNL; aceia erau Brătieni, oameni care ţineau la ţară, erau imenşi. Ăştia sunt din şoimii patriei, ăştia-s crescuţi din pepiniera Comitetului Central. Ce este PSD-ul decât o generaţie spontanee din CC? Ce legătură are cu istoria neamului ăstuia? Newton se sprijinea pe umerii unor uriaşi, nu pe I. C. Frimu. De ce folosesc oamenii ăştia vila Mircea Eliade? Au vreo legătură cu Mircea Eliade? Să folosească vila Emil Bobu!

Ştergerea frontierelor poate duce la o schismă în mintea oamenilor, la demenţă. De exemplu şi parada homosexualilor… Ieri am aflat că în Olanda se luptă pentru legitimarea partidului pedofililor. 5% dintre ei sunt genetic, restul sunt contaminaţi. Aceste drepturi ale omului nu trebuie să încalce drepturile lui Dumnezeu. Dacă am avea un dialog cu ei, să încercăm să le explicăm că ei au o cruce de dus. Noi, aşa cum suntem, avem soluţii uluitoare faţă de o societate falimentară de tip occidental. Sunt atâtea minţi luminate la noi… Şi poate vă gândiţi şi voi, la Filosofie, cum să rezolvaţi chestia aceasta a homosexualităţii. Dar să nu veniţi cu soluţii mimetice, de tip occidental. Eu nu vreau să fac parte dintr-o societate ca aceea din Spania sau Olanda care a legiferat aşa ceva, mai bine mor la Feteşti, cu baba Neaga care se roagă la biserică dar lucrurile merg spre normal. Cum poţi să numeşti anormalul normalitate? Hai să reconstituim bunul-simţ, echilibrul sau, cum zice ţăranul român, rostul lucrurilor….

Mircea Eliade considera că reprezentaţia teatrală ar trebui sa aiba o funcţie hierofanică, de revelare a sacrului în profan. Aveţi o intenţie conştientă de merge într-o asemenea direcţie?

D.P.: Da. A devenit cu timpul conştientă. La început n-aveam program. Eu sunt artistul fără program. Singurul meu program genetic este să nu fiu imoral, să nu fiu vulgar, să nu mint. Dar ăsta nu e un program, cred că e o determinaţie a firii. Mi-am dat seama pe parcurs că divertismentul, dimensiunea psihologică a actului teatral sunt doar două dimensiuni în treapta infinită care te duce spre Dumnezeu. Arta vine de la Dumnezeu, de la încercarea preoţilor de a explica poporului prin imagini ideea de divinitate. Acuma trebuie făcut drumul invers. Marii artişti au subliniat de multe ori lucrul ăsta. Dar arta şi-a rupt cordonul ombilical şi a devenit cât se poate de profană, de divertisment. Asta nu înseamnă că dimensiunea profană trebuie neglijată, trebuie plecat de la nivelul ăsta.

Care este rolul tainei în teatru?

D.P.: Într-un fel mai laic a subliniat-o Blaga când a spus „eu nu distrug corola de minuni a lumii”. Arta este un act de amplificare a misterului, dar în acelaşi timp ea nu creează necunoaşterea, ci creează o cunoaştere de tip specific, nu una de tip ştiinţific. Cunoaşterea de tip ştiinţific este întotdeauna devansată de cea de tip artistic. Pentru că în sistemul artistic mergi pe alte sinapse, mergi pe inspiraţie, pe revelaţie. Bine, şi în ştiinţă se poate petrece revelaţia. Dar paşii de cunoaştere, de contactare a spiritului întotdeauna vor fi net superiori în actul artistic pentru că arta este vectorul imediat următor al religiei. Ştiinţa este rodul spiritului analitic; chinezii aveau o expresie: „una este furnica ce merge pe jos şi culege tot, alta e vulturul care planează pe deasupra şi vede” sau Khalil Gibran care spunea că diferenţa între filosofie sau ştiinţă şi artă e ca acel vultur care stă închis într-o cuşcă, îşi poate deschide aripile dar nu poate zbura. În artă te conectezi la divin, te conectezi la taină, faci parte din ea, o trăieşti fără să ţi-o explici.

De asta Hristos nu a dat legi. Hristos este deasupra legii şi oamenii n-o ştiu. Cică „nimeni nu este deasupra legii”. Ba da, trebuie să fii deasupra legii tot timpul; legea este stupidă şi pentru oamenii inferiori. Hristos nu zice: să nu ucizi, să nu furi… ăsta e Decalogul. El zice „iubeşte”. Iubind, toate lucrurile alea se topesc în ordonanţe de urgenţă. Într-un moment de dragoste este inclusă şi datoria şi totul. Şi chinezii spun: Tao, calea fără de nume. Toate popoarele ajung, la un moment dat, în dialogul lor cu absolutul, la această nedefinire. Noi ne grăbim să definim. Gabriel Marcel spunea foarte bine că Occidentul are probleme pe care le rezolvă iar Răsăritul are taine. Taina nu se rezolvă, taina nu e o problemă de matematică. Taina este o îmbrăţişare, este harul lui Dumnezeu, este revelaţia Lui; de asta nu poţi să ai noutăţi teologice, ele sunt date odată pentru totdeauna. Doar trăirea ta e nouă. De asta e bine să nu evoluăm.

Mulţi filosofi sunt nevoiţi să renunţe la multe lucruri când aleg filosofia, de pildă la o viaţă deplină. Favorizarea intelectului duce la neglijarea celorlalte facultăţi. Credeţi că artistul se confruntă cu limitări de acelaşi gen? Are limitari condiţia de artist?

D.P.: În primul rând ceea ce faceţi voi e un lucru de toaletă de gândire dar care poate să lase urme; este reflexul heliocentrist de tip grecesc. Dar reflecţia de tip indian, meditaţia orientală nu presupune această disjuncţie. Metodologia voastră poate să ducă cu timpul la o infirmitate. Este ca şi cum aş iubi conceptual o femeie. Nu se poate. Exerciţiul în cadrul filosofiei e bun ca exerciţiu în cadrul filosofiei, dar nu în cadrul înţelepciunii. Înţelepciunea aparţine celui păţit cum zice Noica, filosofia aparţine gândului ca gând cum zice Hegel, este un exerciţiu al gândului în sine. Toate sunt metode care intervin în specialitatea voastră, numai că viaţa e mai mare decât metoda.

Arta nu îmi permite această linişte, confort extraordinar pe care ţi-l poate crea un sistem sau o metodologie. Arta este o provocare uriaşă în faţa vieţii. Când eşti liniştit înseamnă că muzele au adormit. În artă, artiştii care s-au odihnit sunt manieriştii, meşteşugarii. Un artist trăieşte tot timpul actul de criză al confruntării. Limitele mele sunt cele fiziologice, biologice. Cea mai mare descoperire a mea a fost a limitelor mele, care sunt corporale; dar îmi cunosc şi dezmărginirea pe care mi-o dă Dumnezeu. În sensul acesta lumea, societatea ne limitează iar creştinismul ne dezmărgineşte. Îmi aduc aminte că Ţuţea cita des acest pasaj din Evanghelie: „fii tu desăvârşit asemeni lui Dumnezeu”. Ce şansă extraordinară ni se dă de a fi perfectibili!

Dl. Dan Puric este actor al Teatrului National din Bucureşti şi regizor a numeroase spectacole de teatru non-verbal. În prezent joacă în spectacolele Don Quijote, Visul, Toujours l’Amour, Idolul şi Ion Anapoda.
Interviu realizat de Lavinia Marin, studentă la Filosofie – Bucureşti, anul IV

………………………..

Articol preluat de la: sursa.

Pr. Dorin.

1 2